Susținerea lumii bazate pe reguli, în actualele vremuri de turbulențe securitare, reclamă, deopotrivă, elemente consacrate de continuitate și pe cele de adaptare, transformare, evoluție în raport atât cu mediul de securitate, încărcat și saturat de amenințări, riscuri și vulnerabilități, amplificate de războiul cognitiv informațional și mai ales de evoluțiile tehnologice – tehnologii disruptive și elemente de salt tehnologic, îmbrățișate fără a avea studiul de impact al efectelor asupra omului, societății, politicului și relațiilor internaționale.
Și cum incertitudinea a devenit o constantă, iar neprevăzutul și chiar surpriza un cotidian, statele mijlocii și puterile minore sunt obligate să-și adapteze politicile securitare prin crearea de complementarități și proiecte convergente suplimentare față de abordarea consacrată a securității tradiționale, bazată, în cazul României, pe cei trei piloni – Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, apartenența și relevanța greutății strategice în cadrul NATO și statutul de membru al UE, cu un nivel de ambiție de creștere a relevanței la nivelul Uniunii.
Astfel, aranjamentele regionale devin punct cheie, într-o arhitectură întărită cu parteneriate strategice, minilaterale, convergența și solidaritatea puterilor mijlocii și un rol critic tot mai relevant al puterilor minore. Pe această bază, crește relevanța Mării Negre ca punct de interes și de pornire în edificarea formatelor securității europene și a substanței viitoarei relevanțe a Europei ca putere globală, cu caracteristici specifice constructului post-modern, multistratificat și cu geometrie variabilă a elementelor de putere tradițională.
Ierarhia globală: soluția puterilor mijlocii în coagularea bazată pe valori și interese comune – supraviețuire, coeziune unitară, relevanță împreună
Teoria puterilor mijlocii și rolul acestora a fost studiat la nivel istoric, geopolitic dar și în ecuația polilor de putere, în contextul aglutinării și polarizării actorilor majori. Altă dată, formulele de Concert al Marilor Puteri au determinat alinieri, cu precădere geografice, dar în contextul hărților cu amprentă colonială, globală, pentru împărțirea lumii și ciocnirea actorilor majori. Soluția de la acea oră a fost mutarea spațiului de dispută și de cicnire în colonii, cu două mari obiective: tăierea resurselor externe ale imperiilor coloniale și văduvirea de aportul militar al coloniilor în războaiele europene. Nu-i vorba, au existat și efecte secundare pozitive – perspectiva Marilor Târguri pe seama schimbărilor din colonii – dar și acțiuni contrare, în care atacul în Metropolă a fost preferat, cu perspectiva descurajării și a haosului impus Imperiului, cu precădere în colonii, care fie au ieșit cu aspirații de independență, fie au putut fi mai lesne angajate și, de ce nu, absorbite în portofoliul câștigătorului.
A urmat perioada Confruntării Alianțelor, în două Mari Războaie, definite și ca Războaie Mondiale. Dezbaterile Marilor Blocuri/Marilor Puteri au avut continuitate, dar noutatea a reprezentat-o schimbarea de alianțe, ieșirile în neutralitate sau mișcarea dinspre neutralitate către unul dintre blocurile care se confruntau. Și această coagulare a fost impusă de absența superputerilor cu portanță și acțiune globală. Însă a venit perioada Războiului Rece, a confruntării ideologice, care a împărțit lumea în două, cu doua superputeri globale – deși asimetrice ca substanță economică și în materie de alte caracteristici ale capacității geopolitice, dar cu echilibrul terorii în privința armelor nucleare. Aici au apărut explicit sferele de influență și Marile Târguri pe seama terțelor state, cu efecte de învățare substanțială pentru statele mijlocii, cu precădere. Opțiunea lor naturală a fost coagularea și unitatea pentru a se apăra împotriva celor mari, chiar dacă formulele Nealinierii și Grupul celor 77 nu au fost, în fapt, o replică palidă a acestei tendințe, care s-a dovedit, în fapt, o butaforie creată de către URSS pentru a umple spațiul unei asemenea tendințe. De aceea A Treia Cale nu a existat, în mod real, în timpul Războiului Rece și din rațiuni de polarizare excesivă și dihotomie funciară.
Excepția unui asemenea construct, al puterilor mijlocii, a fost exact cea a Comunităților Europene, ulterior a Uniunii Europene, care fără a fi un produs independent, cum aveau pretenția Țările Nealiniate, și-au coagulat și adunat structurile de putere mai întâi, cu sprijin american prin Planul Marshall, pentru reconstrucția Europei post-război, apoi pentru crearea Pieței Unice, ulterior pentru un construct politic al Păcii, controlului reciproc al instrumentelor războiului și coagularea elementelor de putere non-militară, cu precădere, odată ce NATO a absorbit componenta politico-militară și strategică. Proiectul nu s-a constituit, firește, într-un terț pol de Mare Putere, nici nu ar fi fost posibil, dar a deschis calea soluției unirii puterilor mijlocii pentru echilibrarea soluțiilor impuse de cei mari și realizarea unei sinteze a elementelor de putere care devine relevantă și demnă de luat în considerare.
Proba cea mai bună a acestei direcții o reprezintă astăzi formula Uniunii Europene, chiar dacă rămâne “tigrul de hârtie”, cu capabilități militare și strategice proprii limitate față de nivelul așteptat al unei Mari Puteri. Totuși proiectul e cu atât mai atractiv cu cât nu impune, e colegial, și deține un număr de elemente de putere relevante și pentru marii actori – Statele Unite, Rusia-mai ales prin dimensiunea geografică și arsenalul nuclear, parțial pe baza resurselor naturale – și China. Într-o lume de polarizare sino-americană, cu o Rusie revizionistă, care luptă pe ultimii metri ai grandorii sale pentru a evita intrarea în irelevanță, la nivelul confruntărilor secolului 21, prin agresivitate și voința proiecției puterii militare ca instrument de politică externă, Europa, la care se raliază statele democrației liberale globale, rămâne o permanență de statu quo. Cu elemente de putere neconvenționale, dar extrem de utile și relevante pentru confruntarea de mâine a blocurilor de circa un miliard de oameni.
Astfel, Europa menține regulile drepturilor omului în sens comunitar, acolo unde libertatea e limitată de libertatea celui de lângă tine, nu e absolută și fiecare e liber să ia câtă libertate poate. Europa menține viabilă economia spațiilor de liber schimb, ba chiar extinzându-le astăzi – vezi Mercosur, India, etc, inclusiv cu dimensiuni securitare. Europa își are propriile contribuții majore în domeniul securității, chiar dacă nu neapărat a celei militare și de forță. Însă și aici a luat decizia să recupereze aceste dimensiuni prin dezvoltarea propriei baze tehnologice, de inovație, a industriei de apărare și a capabilităților și personalului de care are nevoie. Drumul e lung pe dimensiunile de putere geopolitică clasică, însă puterea normativă nu este egalată de nimeni, și se propagă cu fiecare acord care exportă elementele principiale europene, ca și capacitatea de a face consens cu foarte mulți actori, o forță de negociere specială. Este evident, însă, că la capitolul hard power, al capabilităților militare și al tehnicii militare relevante, și în cantitățile neesare pentru a face față unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung, cu un inamic care nu pune preț pe viața oamenilor și nu are cultura drepturilor omului, constructul coeziunii și unității puterilor mijlocii de tip European pierde substanțial în fața Marilor Puteri – reale, închipuite sau doar în ambiția liderilor.
Rolul în creștere al puterilor minore
Într-un context de deficit al unei componente de putere clasică sau capacitate geopolitică(în sensul definit de Henry Jackson Society), structurile coagulative de puteri mijlocii au două soluții: extinderea arealului geografic, cu grija mare pentru coeziune – ceea ce înseamnă grija pentru menținerea matricii de principii și valori comune care definesc identitatea grupului și care nu trebuie să slăbească -, fie prin implicarea puterilor minore. În cazul puterilor minore, se prezumă faptul că ele se aliniază în spațiul care le este cel mai propice, în principiu nu foarte aproape de Marile Puteri – care au tendința fie de fagocitare, fie pe cea colonială, de absorbție a resurselor – cât în aceste conglomerate de puteri mijlocii, mult mai prizabile și cu potențial de putere suficient de acceptabil la nivelul asimetriei, nu într-un context complet debalansat. Desigur, există și limite, și reacții istorice, când este vorba despre vecini, despre istorii complicate, despre inamici tradiționali.
Dar cu Europa în sine a fost o formă de reconciliere franco-germană, la care s-a adăugat Marea Britanie, reconcilierile în grupuri de puteri mijlocii mai largi, cu baza de principii clasice, poate constitui o garanție și în cazul unor asemenea relații – vezi fosta Yugoslavie și urmașele sale din Balcanii de Vest, pentru care relația slavă-musulmană contemporană e mult mai divizivă decât cea clasică în raport cu Germania sau puterile mijlocii europene. De aceea și rolul puterilor minore este în creștere prin aportul sumativ al capacității lor, al piețelor și solidarității în contextul nevoii de plus valoare a conglomeratelor puterilor mijlocii.
Și aici, contează și capacitatea de adaptare, flexibilitatea și plus valoarea acestor puteri minore, ca și rolul de aport la contiguitatea geografică, extrem de importantă când vorbim despre confruntarea sau rebalansarea Marilor Puteri. Astfel, puterile minore sunt mai lesne capabile de adaptare, ajustare de politici și tendințe pentru a se include mai puțin problematic în principiile și valorile comune sau coeziunea instituțională al conglomeratelor instituționale ale puterilor mijlocii, chiar dacă și aici există puterile încăpățânate, care joacă identitatea și naționalismele contra propriului interes. O caracteristică utilizată nu o dată de Marile Puteri pentru a bloca procese integraționiste ale puterilor mijlocii sau a determina goluri geografice, enclave și capete de pod. A fost cazul Serbiei pentru Rusia – dar și a Muntenegrului și chiar a Macedoniei de Nord(cu nuanța revizuirilor la presiunile Greciei, în acest caz).
Totuși, sumativ, procesul nu este îndeajuns, de unde nevoia extinderilor geografice și a aportului actorilor mijlocii terți. Este cazul Ucrainei și a Turciei pentru securitatea europeană. Cea de a doua Armată a NATO, Turcia, și cea mai puternică armată a Europei, Ucraina, antrenată și cu probe pe termen lung în războiul de agresiune al Rusiei, pot veni cu un aport important exact pe componentele pe care nu le deține astăzi Europa. Desigur, e nevoie de un compromis, de un acord în care situația de mijloc trebuie atent cumpănită: o diluare de principii și valori duce la elasticitatea coeziunii, care nu este deloc potrivită în timpuri de înfruntări, conflicte și războaie; pe de altă parte, capacitatea de adaptare și flexibilizare e limitată pentru puterile mijlocii din afara arealului tradițional al coeziunii europene pe baza valorilor occidentale. Această ecuație trebuie însă soluționată pentru că o imponderabilă nu permite expectanța și nici stagnarea, contemplarea sau complezența: Timpul!
Europa nu poate să aștepte, în actualul context internațional, cu presiunea Statelor Unite de a-și retrage trupele și a face transferul de responsabilitate pentru securitatea și apărarea Europei către aliații săi europeni și cu cea a Rusiei, rănită, pusă cu spatele la perete, dar extrem de agresivă și gata să-și joace ultima carte cu extremă violență și fără nici o rezervă față de risc. Europa are aversiunea cunoscută față de risc și față de pierderea de vieți omenești, față de război și alocări bugetare relevante pentru apărare și descurajare, pentru că ele sunt extrase de la dezvoltare, prosperitate și nivel de trai. Totuși, hotărârea de adaptare la context și la amenințări a determinat o decizie, dar care nu crește dramatic și peste noapte capabilitățile militare. Timpul nu permite saltul major, iar apărarea trebuie făcută în fiecare zi, până la atingerea potențialului în construcție, nu pentru un termen 2027-2028-2029. De aceea rolul Ucrainei și Turciei devine crucial.
Marea Neagră, Flancul Estic, Ucraina – sursa de legitimitate și capabilități a constructelor de securitate regională inclusive
Ucraina și Turcia devin puteri mijlocii cu caracteristici specifice, ale căror perspectivă de asociere cu Europa în conglomeratul instituțional multifațetat și cu geometrie variabilă al apărării și securității europene crește dramatic. Desigur, caracteristicile celor doi actori sunt diferite, ca și plus-valoarea pe care o pot aduce. Dar Europa ezită, de înțeles, cântărind impactul diluării coeziunii și unității, deja zgâlțâită puternic de loviturile cognitiv-informaționale ruse și de războiul cu spectru larg la care este supusă din partea Kremlinului, dar și al altor actori care nu-și doresc apariția unui asemenea vehicul instituțional coeziv democratic, cu capacitate geopolitică comparativă, alături de cei existenți sau cu pretenții. Dacă la aportul subminării numit „suveraniste” și al ereziilor extremei stângi așa-numit „progresiste” apar elementele noi ale acceptării Ucrainei și Turciei, riscul tangajului European și al accentuării faliilor existente crește substanțial.
Desigur, Ucraina și Turcia au propriile identități și capacități de integrare. Ucraina s-a desprins și-și joacă propriul Război de Independență în acești ani, rupându-se definitiv din Imperiu și prăbușind, cu aceeași ocazie, visurile de mărire ale lui Putin, ba chiar creând un model democratic de succes la porțile Rusiei autocrate putiniste care s-ar putea solda cu mimetismul către proprii cetățeni. Cu vocaíe europeană și legitimitate dată de apărarea Europei la Est, Ucraina are pedigree-ul necesar integrării accelerate în UE. De cealaltă parte, Turcia rămâne un actor major, cu nivel de ambiție mai mare și capacitate geopolitică relevantă, dar și dorința de a influența în sine, autonom, lumea de mâine. Și dacă soluția pentru lumea globală de secol 21 nu a venit, pentru că tema sau problematica nu este conștientizată încă la nivelul gândirii strategice de la Ankara, postura de placă turnantă, rolul asumat de actor de echilibru, capacitatea sa regăsită de proiecție a forței și influenței din Nordul Africii în Caucaz și Asia Centrală, în Balcanii de vest și inima Europei – prin diaspora din Germania, de exemplu – rolul primordial la strâmtori și condiționările în raport cu Rusia sunt bine identificate și utilizate în apărare, descurajare și dobândirea de avantaje proprii de către Turcia, în detrimentul Marilor Puteri – vezi Karabakh, Lumea Turcică, Siria, Libia, și multe alte parteneriate strategice.
Cum ar putea Europa să supraviețuiască unei eventuale absorbții a Ucrainei incomplet transformate – pentru că nu există timpul necesar? Probabil că dificil, dar mai puțin preocupant pentru impactul la nivelul tangajului european creat decât perspectiva unei formule de asociere integrativă și inclusivă a Turciei. Aici portanța și mai ales diferențele de concept sunt relevante și majore, chiar dacă Turcia este un stat euro-atlantic aliat și aportul său la securitatea europeană este definitorie. Aici va conta, probabil, inventivitatea europeană, creativitatea strategilor în formularea structurării cu geometrie variabilă și calmarea reticențelor europene. Desigur, însă, procesul trebuie să vină din ambele părți, și Europa în sine va trebuie să privească la anumite flexibilități ale diversității – nu numai culturale, religioase sau istorice, ci și cea geografică și a vecinătăților – asumând excepționalismul dat de rolul de state de frontieră și cu capabilitate militară relevantă. Tot așa cum și Turcia, în primul rând, dar și Ucraina, pe dimensiunea elementelor principiale, trebuie să-și revizuiască și să-și adapteze politicile și comportamentele tradiționale.
De aceea complementaritatea securității regionale poate fi salvatoare, cu mai multe valori de întrebuințare: mai întâi, cea a asigurării unui timp suficient de tranziție pentru renaștrerea capabilităților europene, dar și reasigurarea statelor din prima linie, din Flancul Estic transatlantic, de la Marele Nord la Marea Neagră, prin capabilități suficiente și asocierea cu state cu știința armelor și probe majore pe dimensiunea de apărare și descurajare, de reziliență societală, de creativitate și inventivitate tehnologică, de la care avem de învățat. Ar fi o variantă complementară celor existente, o soluție viabilă pentru ambele puteri mijlocii și o formă de integrare graduală, menținând nivelul de securitate necesar prin absorbția unor surse de legitimitate și capabilități care pot da substanță securității regionale inclusive, în care aportul partenerilor europeni și aliaților din NATO să fie menținut și prezent, asigurând continuitatea transatlantică și europeană a proiectului și coeziunea pe geometria variabilă a complementarității.
Pa de altă parte, Flancul Estic, pornind de la baza Regiunii Extinse a Mării Negre, în rol de creuzet de testare și validare, poate fi locul geografic și geopolitic de lansare a unei asemenea perspective. Aici sunt prezente ambele puteri mijlocii, aici au un rol major în securitate, iar constructul regional concomitent cu integrarea europeană și euro-atlantică, flexibilizarea relațiilor și transformările necesare pot determina salvarea fereastrei de timp necesară pentru pasul următor în eșafodajul de apărare și securitate al Europei. Testele se pot face pentru crearea acceptabilității prin negociere și adaptare de către ambele părți, cu studiul de impact al flexibilizării față de coeziunea europeană și al transformărilor față de acceptabilitatea accederii euroatlantice a celor două puteri mijlocii. Formatul poate fi fie tranzițional, fie parte a unor aranjamente mai extinse, fie pasul spre integrarea deplină în formatul geometriei variabile a apărării și descurajării Europei.
Integrarea Turciei și Marele aranjament euroatlantic: asumarea regională cu participarea membrilor UE și NATO
Deja există în regiune flancului estic matricea construită a perspectivei concretizării instituționale a proiectului eventual. Am avut la București reuniunea formatului B9, cu invitații permanenți SUA și Secretarul general al NATO, dar în convergență cu formatul NORDEFCO 5 al alianței statelor nordice. La reuniune a fost invitată Ucraina, doar Turcia lipsind în acest format. Pasul e simplu de făcut pe siajul unei asemenea experiențe și pe baza parteneriatelor strategice și a minilateralelor existente care conțin Turcia alături de state din regiune.
Ucraina are un rol și un loc bine identificat în regiune, definit cu precădere ca beneficiar al sprijinului și ajutorului aliat, în același timp actor bine conturat și cu propriul aport greu de contrat în privința apărării Europei. Ucraina deține legitimitatea pentru pasul important în structura de securitate a Europei, cu cele două obiective, integrarea accelerată în UE și integrarea în NATO, atunci când acest pas va fi posibil. Până atunci, formula securității regionale aferente flancului estic și statelor din linia întâi este naturală, iar susținerea europeană unanimă aduce plus valoare, temei și legitimitate și poate genera sustenabilitatea conceptului de referință pomenit, al securității regionale complementare a Europei.
În cazul Turciei, pașii sunt mai importanți, dar deschiderea curentă și perspectiva summitului NATO poate deschide oportunități și aduce idei noi, inclusiv acceptabilitatea testului pentru Marea Neagră. Desigur, aici intervin echilibrele și negocierile anunțate mai sus între UE și Turcia pe flexibilități, adaptare și reforme, dar permite și o dezbatere foarte serioasă privind flexibilitatea și abordarea creativă a regional ownership, preeminența partenerială a statelor litorale și exceptarea, dacă nu interzicerea implicării terților.
Spuneam că schimbările, renunțările și elementele de coerență, coeziune și convergență pot fi discutate într-un spațiu în care NATO și UE, prin intermediul statelor membre care sunt litorale, pot fi acceptate drept organizații litorale la Marea Neagră, deci pot intra în spațiul acceptabilității prezenței în arealul regiunii, dacă nu sunt state beligerante. Montreux ar fi respectat, punctul de referință al Rusiei, iar abordarea integrată a securității Europei ar menține prezente la test, chiar din Marea Neagră, atât statele membre NATO cât și pe cele UE interesate în această regiune și jocul de putere din Marea Neagră.
Deja există aceste elemente, care au supraviețuit chiar perioadei de război de agresiune al Rusiei în Ucrainei și închiderii strâmtorilor, respectiv al absenței prezenței navelor terțelor state în arealul Mării Negre. Chiar dacă misiunile de reasigurare ale NATO vor trebui să aștepte sfârșitul războiului sau încetarea sustenabilă a focului, militarii aliați și cei europeni participă deja la aceste exerciții în comandamente sau pe navele statelor litorale, care se află deja în regiune. O permanență care garantează integrarea componentelor euroatlantice implicate în securitatea europeană, inclusiv a Flancului Estic, statelor din prima linie și a Mării Negre. Un bun punct de plecare pentru testarea formulelor de integrare a capabilităților Ucrainei și Turciei, ca puteri mijlocii în angrenajul securitar, de apărare și descurajare european.
