Marea Ruptură transatlantică – despre care unii susțin că s-a produs deja iremediabil, alții fac eforturi ca să nu se producă, iar Marco Rubio și Elbridge Colby susțin că relația doar se restructurează, se reașează, se rebalansează – nu se produce doar la nivel strategic, ci are resorturi mai profunde, așa cum am văzut și la Conferința de la Munchen de anul trecut, și pe parcursul primului an de președinție Trump, când vorbim despre principii și valori. Una dintre principalele teme în dezbatere este cum privesc malurile Atlanticului democrația și ce înțeleg din ea, inclusiv cum acționează pentru a prezerva valorile democratice, mai ales atunci când eficiența, viteza de reacție și mesajul de putere și forță e cel considerat necesar în lumea politicii de putere și a politicilor de Mare Putere de astăzi. Iar pentru evitarea rupturii reale, profunde, structurale între cei doi parteneri majori transatlantici, o dezbatere despre democrație este necesară, cu toate clarificările și explicațiile ulterioare.
Recesiunea democratică globală
Despre recesiunea democratică, depresia democratică sau democrația defensivă s-a vorbit mult încă înainte de Donald Trump să ajungă la Casa Albă. Comunitatea democrațiilor construită de către președintele Joe Biden, la care România a fost președinte timp de doi ani, a fost o încercare de reunire a tuturor statelor cu pretenții democratice, sau aspirații similare, indiferent de gradul de dezvoltare al democrației și de stabilizare a regulilor democratice, la nivel intern. Astăzi indicii principali și markerii democratici, așa cum sunt ei măsurați an de an de către instituțiile specializate, arată că atât autocrațiile externe, cât și pornirile iliberale interne din statele democratice amenință sistemul democrațiilor liberale, așa cum populismul era, în urmă cu 15 ani, principala preocupare privind alunecările nedemocratice și iraționale.
Desigur, și devoltarea tehnologică, folosită inițial în deschidere, transparență și evoluții democratice – ca în revoluțiile colorate din Georgia 2003, Ucraina, 2004 sau Kârgâzstan, revoluția Twitter din Republica Moldova, 2007, sau în primăvara arabă – s-a dovedit în timp nefastă pentru democrații. Social media a favorizat, prin modul de viralizare și de finanțare a rețelelor, mesajele populiste, extremiste, dure, în detrimentul celor dilematice, dubitative, analizelor mai elaborate și nuanțate. Dar ultimele evoluții de la controlul internetului la războiul cognitiv-informațional făcut online a demonstrat că efectele sunt devastatoare iar impactul este major, în condiții neanticipate, pentru că omenirea s-a repezit la avantajele financiare și economice și a eludat studiul asupra impactului rețelelor sociale privind democrația, omul, socialul, politicul, relațiile internaționale sau securitatea.
Astfel că, deși au avantaje strategice indubitabile și probate în timp, democrațiile se află în situația în care trebuie să-și dezvolte anticorpi pe toate direcțiile, și să-și edifice reziliența, în primul rând reziliența societală. Deci, cum spunea Nicholas Bequelin, fost director Amnesty International în Asia Pacific, astăzi democrațiile nu numai că nu sunt în expansiune, că suferă lovituri puternice pe toate meridianele, dar sunt obligate să se apere și să se adapteze lumii politicilor de putere. De altfel, lucrurile sunt cele mai vizibile chiar la cea mai importantă democrație a lumii (despre India se spune că e cea mai mare, discutând, evident, numeric) cea din Statele Unite.
Democrația americană în epoca Trump
Conferința de la Munchen a venit și a resubliniat situația reală a democrației din America, la mare distanță de consemnările lui Alexis de Tocqueville și de părinții fondatori, de litera constituției americane și de tradițiile și cutumele politice a 250 de ani de America independentă. O subliniază, cum spuneam, chiar afirmațiile și declarațiile delegației americane masive prezentă la Munchen, între care o mare parte reprezintă opoziția democrată, dar depresia se vede și se reflectă și în postura și susținerile republicanilor prezenți. Conferința de Securitate de la München 2026 a scos la iveală și tensiuni interne din Statele Unite, care au amplificat neliniștea aliaților europeni privind coerența și predictibilitatea leadershipului american, dar și viabilitatea democrației partenerului transatlantic.
Diviziunile politice sunt una – și au fost perceptibile în discursurile și poziționările oficialilor americani, care au încercat să transmită simultan un mesaj de continuitate și unul de reechilibrare a responsabilităților. Dar în culisele conferinței, diplomați europeni au exprimat îngrijorări privind acțiunile și intervențiile interne ale instituțiilor americane, concentrarea puterii și preeminența Executivului, cu temerea că schimbările politice interne din SUA ar putea produce oscilații bruște în politica externă, afectând coerența alianței transatlantice, ca să nu spunem despre efectele și influențele anti-democratice la nivel european.
Dacă Marea Ruptură nu s-a produs, din contra, au fost desenate direcțiile relației transatlantice 3.0.(post Război Rece, post tranziție), o schimbare majoră de percepție a avut loc la nivel european, angajamentul american fiind tot mai des considerat o variabilă politică, nu o constantă strategică — o evoluție care ar putea redefini relațiile transatlantice în anii următori. Europa discută preluarea unei umbrele proprii nucleare, în viitor, în timp ce imboldul autonomiei și al preluării responsabilităților egale se poate transforma într-adevăr în rebalansarea relației cu consecințe asupra deciziilor aliate.
E adevărat că America nu este unitară. Nu numai pe marea falie a celor două partide, Republican și Democrat. Ci și în interiorul republicanilor sunt abordări distincte, de la reaganiști, neo-conservatori, libertarieni până la naționaliști, izolaționiști și MAGA. Chiar și în coaliția lui Donald Trump se întrevăd deja probleme majore, și sunt etape de clarificări în perspectiva alegerilor mid term care nu se anunță deloc favorabile: între pro-israelieni și anti-israelieni, între suveraniștii centrați pe interesele pur americane în interior și membrii MAGA care susțin programul internațional, pe toate meridianele, al lui Donald Trump, între cei care susțin politicile represive asupra minorităților și cei care se distanțează de ele și cer retragerea ICE din orașele americane, și așa mai departe.
Tot așa cum Europa are propriile sale abordări, considerate ideologizate, progresiste, duse prea departe și impuse ca valori democratice lumii, chiar dacă și-au dovedit efectele secundare complicate. Le-a subliniat și Marco Rubio la Munchen. Șeful diplomației americane a cerut recalibrarea doctrinară a relației transatlantice pe bazele sale istorice. Nucleul ideologic al discursului este critica la adresa paradigmei liberale globale post-1990 – o iluzie periculoasă – cu două erori strategice: externalizarea suveranității și subfinanțarea apărării. Critica la adresa Europei a vizat diferențele între viziunea ideologică americană și europeană, între hegemonie americană tip Board of Peace, marcată de politica de putere și multilateralismul continental european, cu migrația ca element de fractură civilizațională.
Diferențe de principii și valori democratice între malurile Atlanticului
Administrația americană acuză Uniunea Europeană că este responsabilă pentru declinul civilizațional al Europei, cerându-i să îmbrățișeze o cale ideologică mai conservatoare și anti-migrație, și să renunțe la reglementările digitale în raport cu marile platforme americane și în numele interpretării administrației americane asupra libertății de exprimare. Dar să vedem care sunt și diferențele reale între cele două maluri ale Atlanticului, dacă dăm jos componentele ideologice.
Mai întâi, democrația, ca principii și valori. Este principala diferență și conține cinci teme majore:
- Alegeri versus alegeri libere și corecte. Alegerile competitive, transparente, libere și corecte sunt preocuparea europenilor versus fetișizarea alegerilor indiferent cum se organizează și se desfășoară ele. Am mai văzut alegeri sau pseudo alegeri și în comunism, în Rusia și China sunt alegeri și astăzi, ba chiar în Iran, după filtrele privind eliminarea candidaților neconformi cu perceptele islamice. Mai e dezbaterea despre evitarea cumpărării alegerilor, respectiv controlul investițiilor în alegeri, limitarea sumelor prin decontarea de către stat potrivit rezultatelor obținute. Și în cazul României am văzut alegeri și pseudo-alegeri cu rezultate furate de către comuniști prin simpla inversare a coloanelor cu țărăniștii, după război, așa cum în istorie, am mai anulat alegeri furate, vezi chiar cazul divanelor ad hoc și a trădării/vânzării caimacamului de Moldova, Vogorîde, impulsionat de ruși și turci. Lecțiile învățate sunt că nu avem o frână a democrației pe care să o putem trage, dar nici nu putem lăsa ca Rusia să confiște cea mai importantă funcție în stat, vezi alegerile din 2024.
- Libertatea cuvântului. Aici diferența ar fi între Primul Amendament al Constituției americane, respectiv interpretarea MAGA privind libertatea absolută de expresie neîngrădită de nici o normă versus legea securității digitale europene(DSA), care limitează și antrenează responsabilitatea rețelelor sociale pentru mesajele transmise. În fapt, este o dezbatere despre limitele libertății în comunitate, limitată de libertatea celuilalt. Nu e o competiție în care cel puternic ia câtă libertate vrea iar cel slab ce poate exercita din libertățile sale. Concret, Administrația Trump, susținută în alegeri de marile rețele sociale, susține că responsabil e receptorul, eventual emitentul, la limită, în nici un caz rețeaua pe care se difuzează. Europenii antrenează răspunderea canalului media așa cum o fac în audiovizual și ei, și americanii. Și cer eliminarea mesajelor semnalizate ca false sau cu probleme diverse de discriminare, discurs de ură, anti-semit, de încălcare a drepturilor copilului sau accesului la datele cu caracter personal, ca și marcarea explicită a publicității electorale, blocată la supra multiplicare virală.
- Echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat versus preeminența Executivului. Europa a rămas la perceptele clasice ale democrației care îngrădesc excesele, concentrarea puterii, alunecarea spre autoritarism sau tentative de control de către Executiv a puterilor Legislativă și Juridică. În cazul Americii lui Trump, suveranismul profesat se întinde și la nivelul preeminenței puterii executive asupra celorlaltor puteri în stat(inclusiv mass media și societatea civilă) pe principiul că președintele a fost ales, deci e liber să-și impună, în mod absolut, ideile și politicile, nu să fie limitat de Congres, justiție sau de Curtea Supremă. Modul în care funcționează mecanismele democratice americane astăzi – lentoare, lipsa de reacție promptă și de capacitate de blocare a acțiunilor unilaterale și voluntariste – stârnește preocuparea îndreptățită a europenilor.
- Percepte ideologice progresiste integrate în pachetul democratic și exportate de Uniunea Europeană: America contestă ca reguli democratice încălzirea globală, migrația/schimb de populație, discriminarea pozitivă în defavoarea majorității, crearea de drepturi suplimentare și excesive pentru a justifica activitatea organizațiilor societății civile și ajutorul umanitar absorbit de activitățile ONG-urilor din domeniu. Aici Europa are un plan major de revizuire, corectare și adaptare, și poate în unele cazuri, prezența prea îndelungată a ecologiștilor și a progresiștilor în majoritățile europene a creat această alunecare ideologică spre stânga, cu un rol supra-dimensionat al progresiștilor la nivelul UE.
- Lumea bazată pe reguli versus politică de putere, de Mare Putere, pare să fie principala preocupare și diferență transatlantică. Una este să transmiți forță și să o folosești prin descurajare credibilă și forță de convingere, ca model de succes, alta să transformi relațiile internaționale în târguri, spațiile geografice în sfere de influență ale actorilor puternici, eludând egalitatea suverană, sau să obții interese strategice negociate pe seama altora. E o altă direcție în care diferențele sunt vizibile și trebuie clarificate, mai ales că unele încalcă fundamental dreptul internațional și Carta ONU la care toate statele în discuție sunt parte.
- Pace cu orice preț versus pace justă și durabilă, cu o notă specială în cazul Ucrainei. Dar și cu implicații prin abordarea tranzacționistă americană a relațiilor internaționale, cu preeminența actorilor în funcție de puterea simbolică demonstrată sau percepută. Avem în premieră și faptul că terțul și mediatorul american extrage avantaje din negociere, nu injectează fonduri pentru a obține acordul post-conflict, în condițiile în care e vorba despre state aflate în război care oricum pierd major(Ucraina și acordul pe minerale, tentativa de preluare a centralei Zaporoje, Armenia și Azerbaidjan cu coridorul Zangezur denumit Trump, etc). Așa cum e vorba despre impunitatea agresorului pe criterii de putere, sau despre premierea acestuia, eventual cu teritorii, doar pentru a marca atingerea păcii(agresiunea rusă în Ucraina). E diferența între pacea bună și pacea rea, între pacea cu orice preț care pregătește viitorul război mai distrugător și pacea justă și durabilă, care convenită așează lucrurile.
Avantaje nepotrivite în războiul informațional rus: pro-rușii au devenit brusc pro-americani, pro Trump
Desigur, Europa mai reclamă avantaje în război informațional oferite de Trump Rusiei prin susținerile sale, cu costuri majore pentru europeni. După cum este cunoscut, doctrina Gherasimov construiește războiul hibrid și războiul cognitiv-informațional prin valorificarea oportunităților considerând principiile și valorile democratice drept vulnerabilități ale societăților democratice și având drept scop subminarea acestora prin construirea instrumentelor necesare.
Or în acest context, comportamentul lui Donald Trump și discursurile sale critice la adresa Europei, democrației, lumii, ca și dorința sa de a reseta ordinea globală, toate ajută revizionismul rus. În plus, orice discurs și conținut pro-rus este machiat astăzi și ascuns sub un discurs pretins pro-american, pro – Trump, pro MAGA. Nu mai există, deci, pro-ruși, ci doar suveraniști, susținători ai lui Donald Trump în Europa. Un alibi care ajută în statele unde Rusia este privită motivat cu mare suspiciune, dar America este apreciată.
Cea mai clară dovadă pe care o aduce România este implicarea directă a serviciilor secrete în alegerile din România și Republica Moldova. De exemplu, termenii în care este scris Comunicatul SVR din martie 2025 relativ la candidatul Călin Georgescu și la alegerile din România poate fi lesne regăsit ca limbaj, formulări și substanță în draftul de raport al staffului din Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților (ca și în pseudo-raportul despre “furtul alegerilor” distribuit de AUR în America). Sunt acestea coincidențe sau o linie comună? Care e sursa? Dacă e România și reprezentanții unei părți a electoratului, nu are nimeni a comenta opțiuni legitime și preocupări ale populației. Desigur, în acest caz, autorul și purtătorul mesajului e mai puțin legitim în demersul său, odată ce a participat deja la alegerile repetate, a pierdut alegerile reluate.
Dacă sursa originară e SVR, asta devine o mare problemă. Și pentru România, și pentru SUA. Și pentru relația bilaterală, mai ales că SUA știe azi cum stau lucrurile, așa cum au știut-o românii inclusiv prin comunicările făcute de americani ca urmare a scrisorii lui Anthony Blinken, despre care am aflat din aceeași sursă, AUR. De altfel, după Munchen 2025 și preluarea controlului CIA și a comunității de informații de către noua administrație Trump, nu a mai existat luare publică de poziție care să critice alegerile din România de către administrația executivă Trump.
Transferul de lecții învățate și nuanțări necesare dialogului și coeziunii transatlantice
Pe aceeași linie, ambele părți trebuie să învețe că un eventual război cultural sau ideologic este inutil între cele două maluri ale Atlanticului, pentru că va fi un război fără învingători. Unul care erodează democrația și relația transatlantică. Așa cum partea europeană poate învăța de la americani, pe relația directă, că atât corectitudine politică cât și ambiguitatea strategică devin un cost și nu este un beneficiu, atunci când vrei să clarifici lucrurile, tot așa cum partea americană trebuie să evite să transforme realpolitik-ul și comunicarea directă în instrument de bullying, jignire și rănire a partenerului, atunci când e inutil și neproductiv.
Dacă Ucraina e singurul loc relevant în care interesul și dorința de reconciliere transatlantică se poate demonstra cu fapte de către Casa Albă, tot războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina s-a dovedit singurul război în care perspectiva păcii, care eludează o fază preliminară de încetare a focului ca precondiție, duce la și mai multe victime, și mai mare suferință umană la nivelul civililor pentru că Rusia încearcă să obțină o poziție mai bună rapid, indiferent de costurile în militari. Acțiunile lui Putin și acceptarea de către Donald Trump a presiunii, constrângerilor și distrugerea voinței de a lupta a ucrainenilor prin lovirea sistematică a civililor din spatele frontului, a infrastructurii energetice și a surselor de încălzire, sunt inacceptabile, frizând crima împotriva umanității și crimele de război.
Pe aceeași logică, divergențe apar, evident, și în ceea ce privește abordarea președintelui american Donald Trump de presare a Ucrainei să cedeze teritorii contra păcii, inclusiv cele pe care Rusia nu le-a cucerit și care sunt cele mai bine întărite și apărate, în Donbas. Rusia nu mai trebuie iertată și trebuie să plătească pentru crimele sale, ca și pentru agresiune, în nici un caz nu poate fi acceptată premierea agresorului cu teriotorii. Cum nu e acceptabil ca agresorul să scape fără să răspundă din nou, ca după Războiul Rece, pentru a recidiva în agresiunea pentru că beneficiază de impunitate la nivel internațional. Sancționarea agresorului e necesară și pentru a bloca reluarea războiului sau crearea unui model de cuceriri teritoriale sub radar, contrar dreptului internațional. Și aici, cele două maluri ale Atlanticului trebuie să-și regleze percepțiile și abordările care astăzi sunt sensibil diferite.
