Curge mai multă cerneală digitală despre implicațiile intervenției militare americane în Venezuela decât durata misiunii și întrebuințarea brută a forței militare de către Statele Unite în operațiunea de capturare a lui Nicolas Maduro. Evenimentul geopolitic a dat semnalul noii epoci. Deceniile ordinii internaționale bazate pe reguli care au pus SUA în postura de a câștiga Războiul Rece în fața Uniunii Sovietice și împreună cu și aliatul său junior, Europa Occidentală mai întâi și apoi Europa unită, au apus. Momentul unipolar american post-Război Rece, întreținut cu extinderea NATO, întregirea Europei democratice, dar și cu falsa senzație a sfârșitului istoriei, și multilateralismul specific ordinii liberale au fost înlocuite de o lume multipolară și multipolarizată.

Dacă acțiunea administrației Trump în “curtea sa din spate” (backyard) este precum un accelerator către o nouă epocă a marilor puteri și competiției strategice pentru influență și preemenință, cel puțin trei profeții recente au avertizat asupra noii stări de fapt a relațiilor internaționale: 1) Abdicarea lui Trump de la Pax Americana, care a debutat după al Doilea Război Mondial și și-a confirmat vigoarea în timpul și după Războiul Rece, semnalată în raportul “Multipolarizare” al Conferinței de Securitate de la München de anul trecut; 2) “Deceniile de Pax Americana pentru Europa și Germania s-au încheiat, în mare parte, pentru noi. Ea nu mai există așa cum o cunoșteam. Nostalgia nu ne va ajuta, iar eu aș fi ultimul care să cedeze acestei nostalgii” – extras din discursul cancelarului german Friedrich Merz la Congresul Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria; 3) celebrul articol al președintelui finlandez Alexander Stubb din Foreign Affairs, un eseu înveșmântat în erudiție în relațiile internaționale pentru un lider politic și prezentat ca “ultima șansă a Occidentului” în fața unei ordini liberale muribunde și înlocuită de competiția triunghiulară dintre Vestul global și Estul global pentru Sudul global (unde e localizată geografic Venezuela?), care va decide direcția noii ordini mondiale. 

Cel de-al patrulea element nu este o profeție, ci un document programatic direct în intenții: noua strategie de securitate națională a Statelor Unite, a cărui implementare a început chiar prin operațiunea Absolute Resolve din Venezuela și redenumirea doctrinei Monroe în “Don-Roe”. De ce? În această strategie, administrația președintelui Donald Trump statuează că preeminența SUA în emisfera vestică este o condiție a securității și prosperității americane. “Aceasta este emisfera vestică. Aici trăim noi — și nu vom permite ca emisfera vestică să devină o bază de operațiuni pentru adversarii, concurenții și rivalii Statelor Unite”, a fost mantra pe care șeful diplomației americane, Marco Rubio (deopotrivă consilier interimar pentru securitate națională și unul dintre arhitecții politice externe Trump 2.0), a expus-o public după operațiunea de la Caracas. Și a direcționat-o către adversari, rivali și competitori, nominalizându-i direct: China, cu care SUA estimează că se vor afla într-o cursă bipolară, și Rusia, pe care nu o doresc în anturajul Chinei și cu care încearcă să negocieze sfârșitul războiului în Ucraina, unde pacea nu poate fi garantată fără Statele Unite.

Pentru ca peisajul să fie cel puțin integrator, dacă nu complet, și să surprindă tensiunea și temerile în alianța transatlantică (tranzacțională) cu Europa, Statele Unite și Donald Trump și-au re-îndreptat, rapid, atenția spre Groenlanda, stimulând preferința spre o politică expansionistă prin dorința de a prelua acest teritoriu arctic cu statut special în interiorul Danemarcei, aliat în cadrul NATO.

Dacă toate aceste premise și fapte concrete au pus cruce pe Pax Americana postbelică, odată cu finalul primului sfert de veac din secolul al XXI-lea și începutul celui de-al doilea, care-i capătul de linie al acestei noi epoci? Să fie Nova Pax Americana? Și, cel mai important: Cine o urmează și cine i se opune?

Sintagma “Nova Pax Americana” (o nouă pace americană) nu este un concept consacrat în literatura de specialitate în relațiile internaționale, ci poate deriva din rămășițele “Pax Americana” pentru a surprinde transformarea ordinii mondiale dominante după cel de-al Doilea Război Mondial și renașterea rolului american în lume, inclusiv adaptarea preemeninței americane la noile realități geopolitice.

Pe parcursul primei administrații Trump, care a contestat mai puțin violent ordinea internațională liberală ce decurgea din “Pax Americana”, am găsit justificarea acțiunilor americane în ideea că Statele Unite contestă din interior propria ordine creată și de care au profitat alți actori, îndeosebi China, pentru a forța scrierea unui alt scenariu al unei ordini de care rivalii Americii să nu mai beneficieze. Prin ricoșeu sau nu, această rescriere pune presiune și asupra alianțelor tradiționale ale Americii.

Astfel, o epocă de tip “Nova Pax Americana” ar urmări să reconfigureze dominația, influența și preeminența americană, nu să-i accelereze dispariția. Firește, contează metodele pentru a bifa această destinație, căci accentul cade pe competiție strategică dură, sfere de influență și abilitatea de a scrie în continuare regulile globale. 

Scenariul unei “Nova Pax Americana” pornește, în primul rând, de la această reprioritizare a “curții din spate”, respectiv Emisfera Vestică și bucățica sa din Sudul Global. Episodul din Venezuela, deși amintește de operațiunea împotriva liderului panamez Manuel Noriega și înlăturarea sa de la putere, este mostra dintre un amestec ideologic (respingerea autocrațiilor) și un pragmatism centrat pe putere prin resurse (energie, petrol – cele mai mari rezerve din lume), limitarea influenței adversarilor și un control strategic care să prevină o preluare economică care ar extinde jocul global al Chinei.

Replicate, aceleași argumente le regăsim și în privința Groenlandei, o piesă strategică-cheie în competiția arctică cu Rusia și China. Denumită simbolic un “portavion de gheață” (pentru că în 1942 o escadrilă de avioane de vânătoare P-38 și bombardiere B-17 ale SUA au efectuat o aterizare de urgență pe calota glaciară a Groenlandei), insula arctică este considerată vitală pentru securitatea națională a Statelor Unite. Bazele americane instalate în Groenlanda, în baza unui acord bilateral cu guvernul danez, au un rol în cheie în protejarea securității Americii, inclusiv pentru monitorizarea submarinelor, interceptarea rachetelor și urmărirea sateliților Chinei și Rusiei. Bogată în resurse naturale vaste, în mare parte neexploatate, Groenlanda dispune de minerale rare, uraniu, aur, diamante și potențiale rezerve de petrol și gaze naturale, care vor deveni accesibile odată cu dezghețul arctic, la pachet cu noi rute de navigație între America, Europa și Asia care să devină o alternativă la Canalul Panama sau Canalul Suez. Cu toate acestea, o intervenție militară americană în Groenlanda și preluarea insulei este improbabilă pentru că este costisitoare, ducând la riscul ruperii NATO. De aceea, alternativa ar fi un dividend geopolitic punctual care ar slăbi sau chiar dizolva alianțele care reduc costurile preeminenței globale americane, cu adversarii strategici stând la pândă. Iar SUA pot obține ceea ce au nevoie (securizarea intereselor strategice și a securității naționale). Și se pare că marile țări europene (Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Spania + Danemarca vizată) au înțeles acest lucru, pledând ca securitatea în Arctica să fie asigurată “în mod colectiv, împreună cu aliații NATO, inclusiv Statele Unite”.

Atât episodul din Venezuela, cât și interesul pentru Groenlanda par să reflecte un nou modus operandi: nu intervenționism clasic precum în Irak, ci impunerea unui control strategic asupra celei mai mari insule de pe Pământ, care leagă Oceanul Arctic de Oceanul Atlantic. Cu aceleași obiective: de a limita influența Chinei și a Rusiei (care este un important jucător arctic).

De aceea, “Nova Pax Americana” ar cuprinde raportări diferite și similare față de Beijing și Moscova. În mod cert, China este principalul rival sistemic, în vreme ce Rusia este o putere cu rol destabilizator, nu un rival economic de talie globală. Astfel, prin noua abordare, SUA nu își mai doresc o Chină integrată într-o ordine liberală de care Beijingul profită, cu limitarea puterii sale militare, economice și tehnologice. Prin ce metode? Presiune economică, intimidare strategică, urmărirea intereselor americane și cu alianțe funcționale tranzacțional.

Deși slăbită economic și cu un statut de mare putere păstrat doar sub aspectul arsenalului nuclear, Rusia este percepută cu o ambiguitate strategică deliberată. De ce? “Nova Pax Americana” inspirată de doctrina lui Trump nu percepe Rusia ca rival sistemic, ci ca o problemă regională și potențial partener tactic împotriva Chinei, dar și al Beijingului. De altfel, atât China, cât și Rusia au utilizat o sintagmă similară de condamnare a operațiunii americane în Venezuela, criticând SUA pentru că se comportă ca “judecătorul lumii”, o aluzie clară la statutul de lungă durată al Americii în centrul ordinii mondiale, acela de jandarm/ polițist global. Riscul angajării Rusiei este dublu: acela ca Moscova să nu se desprindă de Beijing, ci să fie atașul unui “secol chinez/ asiatic”, și slăbirea coeziunii NATO și a alianței transatlantice până la ultima suflare.

Raportarea acestei “Nova Pax Americana” la adresa Europei nu pare tentantă pentru bătrânul continent, beneficiar al versiunii originale, atât prin reconstrucția occidentală postbelică furnizată de Planul Marshall, cât și prin protecția militară și nucleară în fața expansionismului sovietic și, după Războiul Rece, prin sprijinirea obiectivului ordinii liberale: O Europă unită, liberă și pașnică. Lentila prin care SUA ar vedea Europa este aceea a unui aliat valoric din perspectiva democratică și a libertății, dar și un aliat perceput tranzacțional, în care logica de funcționare este condiționată financiar și strategic. SUA acceptă o Europă mai autonomă militar, dar pare să prioritizeze o Europă a națiunilor și a statelor, nu o Europă integrată. De aceea, “Nova Pax Americana” nu percepe UE ca actor geopolitic independent, ci ca un competitor economic, chiar dacă “valoarea de piață” ca aliat economic-tehnologic în fața Chinei ar trebui evaluată ca inestimabilă.

Logica de ansamblu a unei “Nova Pax Americana” gestionată de administrația Trump pune pe primul loc interesele Statelor Unite în mod independent nu în concordie cu aliații, este axată pe descurajare prin imprevizibilitate și acceptă o lume multipolară în care SUA își mențin capacitatea de proiecție globală. Articolul de față nu își propune un panaceu geopolitic sau o abordare revoluționară, ci o încadrare la sfârșitul unei ere și debutul altei epoci.

Răspunsul la întrebarea Cine urmează și cine se opune unei “Nova Pax Americana”? depinde în mare măsură de direcția acestei ordini. Adversari precum China sau Rusia ar urma-o și încuraja-o dacă aceasta conduce la decăderea americană și o ordine multipolară fragmentată, ale cărei resturi să le culeagă Beijingul și să o rescrie după chipul și asemănarea sa. Europa și aliații democratici din Asia-Pacific o vor urma dacă aceasta vine ca un rezultat din negocieri bazate pe interese și valori, în care forța politică și militară indispensabilă americană se contopește cu aliați democratici și economici puternici și cu veleități crescute în apărare și securitate. Beijingul și Moscova se vor opune acestei ordini exact așa cum au ajuns să submineze și ordinea internațională liberală provenită din “Pax Americana” dacă Statele Unite vor trasa direcția noua direcție a lumii. Dar Statele Unite nu o pot face unilateral, mai ales într-o lume care se revendică cu mai multe centre de putere. Au nevoie de aliații de lungă durată pentru că și într-o epocă tranzacționistă cea mai sigură tranzacție este cea făcută cu cei în care poți avea încredere.

Pentru România și Europa de Est, o “Nova Pax Americana” vine într-un moment în care simțim că patinăm pe o gheață subțire, în care ne sunt prezentate separat alianța cu Statele Unite și viitorul Uniunii Europene și este alimentată constant ideea că America a abandonat Europa. Noua strategie americană de securitate acuză UE de un declin continental și democratic, în timp ce consideră că Europa rămâne vitală din punct de vedere strategic pentru Statele Unite, cu comerțul transatlantic drept pilon al prosperității americane. Pentru unii dintre aliații noștri din regiune această situație implică mai multă asertivitate și implicare. Pentru România pare să fie aplicată o strategie de ocolire a temelor geopolitice sensibile și incomode. Este ea calculată sau nu? Este subsumată conceptului de independență solidară din Strategia Națională de Apărare a Țării, în care ne exprimăm și loialitatea față de alianțe? Până la momentul alegerilor prezidențiale din 2024 și a ingerinței externe, România urmărea constant să opereze transferul de la relevanță strategică la influență. Gestionarea acelui moment complicat și intrarea într-o schimbare de epocă, transatlantică și globală, ne regăsește în situația de a ne menține relevanța. Ea se obține cu asertivitate, implicare, valori și unitate în interiorul UE și NATO și interese pragmatice de securitate și economice cu partenerul strategic american.