Iulian Chifu*

A făcut valuri declarația Maiei Sandu într-un interviu cu reporteri britanici despre înclinația sa unionistă sau, mai exact, faptul că ar vota Da la un asemenea referendum, dacă s-ar organiza, și a motivat pragmatic și realist acest vot. La fel de realist, în context, a subliniat că prima opțiune rămâne integrarea europeană a Republicii Moldova și îndeplinirea libertăților fundamentale ale cetățenilor pe această bază. Ruperea din context, elemente cognitiv-informaționale ale Rusiei și ale reprezentanților săi de la Chișinău ca și intepretări fanteziste – a realizat că UE nu asigură securitatea și atunci încearcă altceva cu România, pune România în dificultate pentru a se deroba de responsabilitățile de șef de stat etc. – ne motivează însă ca să ne oprim mai atent asupra declarațiilor reale, intențiilor și responsabilităților de șef de stat ale Maiei Sandu, Președintele Republicii Moldova la al doilea mandat, aleasă cu peste 10% în fața contracandidatului său. Avem de a face, de fapt, cu o mărturie de credință a Maiei Sandu, asumată, conștientă, realistă și bine făcută, inclusiv cu momentul potrivit ales, un gest care-i face cinste, mai ales dacă este urmat de câteva elemente la fel de importante precum clarificarea identitară și închiderea acestei teme, respectiv întărirea coeziunii societale redobândite, ca element fundamental al soluției de securitate a Republicii Moldova. Chapeau!

Declarație de conștiință, mărturie de credință, nu joc politicianist

Cine consideră că declarația Maiei Sandu a fost o scăpare, o greșeală, un happening pe care nu și-l dorea, confundă profund persoana și nu cunoaște modul în care se pregătește președinta Republicii Moldova de interviuri sau îi neagă acesteia experiența acumulată în ultimii 15 ani de activitate politică. Este motivul pentru care spun, fără drept de apel, că Maia Sandu a ales să facă această declarație, care este, în același timp, o declarație de conștiință – asta crede și trebuia să o afirme atunci când condițiile și contextul politic și electoral o permiteau, pe parcursul mandatelor sale – dar și o mărturie de credință, adică reflectă foarte clar dorința de a mărturisi în mod deschis și clar cum privește, raționează, percepe și judecă  contextul și condițiile care ar determina Unirea Republicii Moldova cu România.

De asemenea, Maia Sandu era conștientă de impactul, efectele, interpretările și reacțiile pe care le va stârni declarația sa, atât la nivel internațional – din partea Rusiei, autoarea unei adevărate campanii de character assassination împotriva Maiei Sandu pe parcursul anului 2024 înainte de referendum și prezidențiale și 2025, înainte de alegerile parlamentare cu miză – și național – media, gurile de tun ale propagandei ruse, rusofonii și așa-numiții patrioți moldoveniști din PSRM, propagatori ai teoriilor moldovenismului RASSM din 1924, sub falduri bolșevice, și ale lui Artiom Lazarev, începând cu 1975, dar și a multora dintre adepții lor – Victor Stepaniuc, Vasili Stati, sau, da, Igor Dodon (chiar dacă nu a făcut studii de istorie, provine dintr-o familie care a reabilitat biserica din sat sub mitropolia reactivată a Basarabiei și l-a învățat o limbă română mai bună decât a mediei intelectualilor de la Chișinău).

Deci, pe deplin asumat, Maia Sandu a acceptat impactul pentru că momentul îi permite: a depășit perioadele electorale, ba chiar și perioada sărbătorilor de iarnă, lumea poate fi atentă și să realizeze mesajul mai profund și cel subliminal pe care-l comunică Președinta Republicii Moldova. E adevărat și foarte posibil ca mesajul să fie și o reverență sau salut unioniștilor care au susținut PAS în campanie și au votat pentru partidul său PAS care nu a avut mesaje unioniste decât prin anumiți reprezentanți, mesaje trecute sub radar ca vizibilitate, dar aceasta e o valoare de întrebuințare secundară a analizei sale. Care este una responsabilă, de șef de stat.

Responsabil, pragmatic, adaptat turbulențelor actuale ale epocii: unionismul ca soluție de securitate

Maia Sandu împărtășește abordarea strategică pentru care s-a luptat de când a intrat în politica de vârf: integrarea europeană a Republicii Moldova. Strategie care a fost elaborată și împărtășită ca realistă și oportună și de către București, încă din perioada Klaus Iohannis: integrarea europeană este o variantă realistă, permit reformarea normativ-instituțională și adecvarea instituțiilor Republicii Moldova la cele românești și europene, permite creșterea capacității administrative la Chișinău, dar și integrarea graduală în Uniunea Europeană, care se face direct prin intermediul României. Mai mult, opțiunea a permis implicarea tuturor statelor europene în efortul acesta și asumarea generală de către Uniunea Europeană a drumului Republicii Moldova, Ucrainei și Georgiei – la momentul trio-ului asociat – ulterior doar al Republicii Moldova și Ucrainei, prin acțiune și opțiuni împărtășite.

Războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina a fost și rămâne o enormă tragedie. Deja cam la data publicării interviului, Rusia depășise perioada în care Uniunea Sovietică stalinistă s-a aflat în război cu Germania Nazistă. Dar, ca de obicei, o tragedie vine cu efecte secundare și impact benefic pentru că accelerează tendințe: după 11 septembrie 2001, tragedia americană și atacul de la World Trade Center a venit, cu invitații la Praga în 2002, marea extindere a NATO cu Europea Centrală și de Est a celor 7 state invitate în valul doi, tot așa cum acum, tragedia ucraineană a războiului vine cu oportunitatea integrării accelerate în UE a celor două state, Ucraina și Republica Moldova. O oportunitate care nu merită ratată.

Dar, în același timp, turbulențele actuale și perspectivele reașezării lumii determină o accelerare și revenire în prim plan a argumentelor preexistente ale nevoii unirii Republicii Moldova cu România, ca variantă optima sau plan B. Iar motivațiile sunt multiple, de la resurse și capacitatea administrativă, până la refacerea coeziunii societale și capacitatea de pregătire și mobilizare în caz de amenințare externă. Desigur, și elementele care țin de reformele instituționale, reforma administrativă, eficiență, competiție dar și dezvoltare economică se leagă, în egală măsură, de România și de perspectiva acestei relații care nu face decât să cuantifice o realitate a identității de istorie, limbă, tradiții, cultură a românilor basarabeni cu frații lor din România, firește, în primul rând cu cei din Moldova de peste Prut cu care împart și accentul moale și dulce al graiului lui Creangă și Eminescu.

Maia Sandu este un politician cu experiență, pragmatic și realist, și nu se poate confunda cu visurile nerealiste naționaliste ale multor unioniști vocali, ai steagurilor fluturânde și ai pancartelor, ai strigătelor și sloganelor fără acoperire în acțiune concretă și pragmatică. Președinta Republicii Moldova realizează limitele, așa cum realizează că apropierea acestei perspective reclamă schimbări majore, conștientizări ale nevoilor reale ale cetățenilor și statului Republica Moldova și în primul rând nevoia de securitate pe care o poate realiza într-o anumită măsură singur, într-o mare măsură în cadrul UE – chiar dacă componenta de apărare a Uniunii este în curs de întărire și definitivarea, preluând transferul de responsabilitate lăsat de Statele Unite – iar în varianta alternativă, dacă planul A nu se îndeplinește sau nu suficient de repede, să aibă premizele și pregătirea pentru planul B al unionismului pragmatic. Maia Sandu mai demonstrează astfel, indirect, că utopia națiunii civice moldovenești nu a putut avea sorți de izbândă la Chișinău, cu Rusia care a forțat întotdeauna neo-imperialismul și acapararea spațiului post-sovietic, fapt demonstrat fără drept de apel de lansarea războiului de agresiune al lui Putin împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022.

Reconstrucție identitară și coeziune societală: națiunea, valorile, credința

Punctul crucial al acestui început de mandat prezidențial și parlamentar, care nu afectează perspectiva alegerilor viitoare, peste 4 ani, este lansarea și conchiderea rapidă a discuției identitare, ca bază a coeziunii societale, rezilienței și securității Republicii Moldova. Aici lucrurile trebuie să fie clare, pentru că vorbim despre un proiect care limitează vulnerabilitățile Republicii Moldova în fața oricărui tip de ingerință, venind în primul rând din Răsărit, dinspre Rusia, pe căile războiului cognitiv-informațional. Coeziunea societală, narațiunea coerentă a Republicii Moldova crează premizele pentru ca dimensiunea de apărare și securitate a statului Republica Moldova, în limita resurselor și capacității de a o realiza, să poată fi planificată și realizată. Până la componentele ce vin deja din partea UE și cu precădere a României, sau a Bucureștiului pe canal bilateral.

Abordarea și închiderea temei identitare este, deci, un subiect de imediată actualitate. Ar sublinia închiderea unui capitol spinos, spațiu de lucru al dezinformării ruse, și ar permite, la început de mandat, să transmită României mulțumirea pentru sprijinul constant acordat și nevoia de sprijin mai departe pentru instrumentele alternative ale securității naționale. Astfel, afirmarea de către Președintă a identității române/moldovenești ca egale și alternative – cu diferența de nume datorată doar gradului de cultură, educație, expunere la surse de dezinformare publică, influență sovietică și rusă, și nu unor diferențe identitare, fiind vorba despre același popor – ar închide principalele teme de contencios.

Astfel, cetățenii Republicii Moldova vorbesc limba română și se identifică alternativ ca români și moldoveni, fără ca acest lucru să fie o marcă etnică sau identitară distinctă(sunt mai mulți moldoveni, ca identitate românească regională în dreapta Prutului decât în Republica Moldova, și tot români sunt, și îi desemnează regional pe cei din stânga Prutului drept români basarabeni). De asemenea, e momentul soluționării problemei Mitropoliei reactivate a Basarabiei, sub ascultarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, adusă pe rang și poziție egală cu Mitropolia Moldovei, nu prin desființarea acesteia, O Mitropolie cu vizibilitate, prestigiu și recunoaștere reală în stat, cu sediu, poziție și statut egal, cu prezență și servicii acordate la același nivel cu cea considerată oficială, încă. E un prim pas de restituție față de o instituția care a câștigat un proces la CEDO, dar și un pas spre respectarea libertății de exprimare a convingerilor și apartenențelor religioase care validează respectarea regulilor europene și a drepturilor fundamentale ale omului. E libertatea cetățenilor Republicii Moldova să-și aleagă, ulterior, locul de exercitare a serviciilor religioase, și a membrilor clerului de a alege biserica căreia îi dau ascultare.

Această componentă e în măsură să creeze premizele construcției instrumentelor necesare pentru ca Republica Moldova să-și crească capacitatea geopolitică și nivelul de securitate și apărare proprie, deschizând posibilitățile includerii în perspectivă în linia apărării europene, capabilităților și planificării comune a apărării, dar mai ales permițând ca planul B să fie lesne de accesat în măsura în care se complinesc condițiile privind susținerea publică a unirii cu România. Altfel, Republica Moldova poate conta în continuare pe susținerea României în temele legate de securitatea și apărarea sa, așa cum a declarat-o șeful Apărării, gen. Gheorghiță Vlad la Chișinău. Lichidarea reminiscențelor direcției de combatere a României, unionismului, cooperării cu Bucureștiul din instituțiile din Republica Moldova ar fi, de asemenea, un semnal coerent, solid, vizibil al unei posibile perspective unioniste la Chișinău.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Da, astăzi în România s-a rostogolit o știre falsă cum că Republica Moldova și Ucraina ar fi instituit o blocadă în Transnistria. A făcut furori și asumarea de către Maia Sandu a faptului că ar vota “Da” la un referendum de unire cu România. Într-atât de multe încât s-a vorbit despre un gest “în premieră”.

Poate e de înțeles. De la prea multă Venezuela, Groenlanda și Iran, am uitat să “citim” și să analizăm vecinătatea noastră intrinsecă în cultură, limbă și istorie. Și Republica Moldova este pentru România un exemplu de mulți vorbesc, puțini cunosc.

Declarația Maiei Sandu nu este o premieră. Președinta Republicii Moldova posedă un filon unionist recunoscut. Declarației îi poate fi atribuit însă un impact inestimabil prin ecoul pe care îl produce. De ce?

Declarația a fost făcută în presa internațională, nu numai pentru Chișinău sau București. Este un mesaj potrivit vremurilor, croit pe epoca în care frontierele și granițele par să redevină elemente de negociere. Mesajul Maiei Sandu referitor la unirea cu România nu poate fi scos din contextul geopolitic al refacerii lumii și al unei fragmentări tot mai accelerate. De aceea, nu doar răspunsul “Da” pentru un referendum de unire este important, ci argumentele expuse de Maia Sandu: “Priviți la ce se întâmplă în jurul Moldovei astăzi, priviți la ce se întâmplă în lume. Devine din ce în ce mai dificil pentru o țară ca Republica Moldova să supraviețuiască, să existe ca democrație, ca țară suverană”. De aceea, am asistat la portretizarea unirii cu România ca un colac de salvare. O cheie strategică de securitate, prosperitate și chiar existență.

Asumarea acestui “Da” este, într-adevăr, fără echivoc. În alte dăți nu a avut poate aceeași fermitate. Asta coincide cu faptul că subiectul unirii cu România a fost sensibil, tabu și ușor de instrumentalizat de către propaganda Rusiei. Acest “Da” vine într-un moment în care cele mai recente sondaje arată o susținere de 37-39% pentru unirea cu România și un bazin procentual de 12-15% indeciși.

Deși este un politician care a jucat cartea sincerității și vulnerabilității în mari și istorice succese electorale, Maia Sandu este acum eliberată de orice corset politic. Asemenea lui Donald Trump sau Emmanuel Macron, păstrând proporțiile, Maia Sandu cioplește cu sârg la propria moștenire politică. Obiectivul este asumat: semnarea tratatului de aderare la UE până la finalul anului 2028. Exact când Maia Sandu își încheie cele două mandate prezidențiale în Republica Moldova. De aceea, Maia Sandu a ieșit, la început de 2026, la joc.

Cum anul 2028 nu este atât de departe, impulsionarea extinderii UE cu Republica Moldova și Ucraina nu are vântul din pupă scontat. Sigur, lucrurile se pot schimba. Actualmente, pozițiile oficiale ale R. Moldova și României sunt acelea că cele două maluri de Prut se vor regăsi în marea familie europeană. Dar pe măsură ce Republica Moldova nu ar reuși să finalizeze negocierile de aderare la UE până în 2028, ideea unirii cu România poate deveni, din perspectiva Chișinăului, “scurtătura” către UE. Și către NATO, apropo.

Amploarea pe care o astfel de dezbatere ar căpăta-o la Chișinău nu poate fi amplificată fără România. Dacă astăzi s-a vorbit despre ce a spus Maia Sandu, de mâine se va vorbi despre cum reacționează România și dacă România își dorește și poate să fie un artizan al unirii. La Cotroceni avem un președinte care vorbește despre “Basarabia” (cu iz istoric și identitar) și care în ajunul unei vizite la Berlin a declarat pentru presa germană că “personal, îmi doresc o unire cu Moldova”, dar cât timp cetățenii țării vecine susțin forma actuală de stat, “România nu va întreprinde nimic”. La Palatul Victoria avem un prim-ministru care s-a deplasat la Chișinău chiar în ziua marcării nefastului pact Ribbentrop-Molotov cu apelativele “frații noștri” și “românii basarabeni”. În sertarele Parlamentului de la București zace o declarație simbolică adoptată la 100 de ani de la unire cum că România este pregătită să întâmpine orice manifestare organică de reunificare care emană din voința suverană exprimată liber și democratic de cetățenii din Republica Moldova. Aceste poziții politice clare nu pot însă substitui câteva realități care trebuie să existe concomitent: susținere occidentală (îndeosebi SUA, Germania, Franța, Marea Britanie) și capacitatea României de a gestiona politic, economic și social parcursul post-unificare.

Devine, deci, unirea un plan B de supraviețuire? În acest caz, unirea nu mai este doar o emoție, ci un calcul geopolitic. Cu ce costuri?

Costurile unei eventuale reunificări nu sunt nici romantice, nici simbolice. Ele sunt politice, economice și de securitate.

Pentru România, costul ar însemna asumarea unui stat fragil al cărui țesut național este din aceeași vatră, dar cu un teritoriu parțial ocupat (Transnistria), cu vulnerabilități energetice și cu o societate divizată, în timp ce însuși Bucureștiul nu traversează cea mai fasta perioadă de la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. În același timp, tot pentru România, reunificarea ar însemna extinderea strategică a frontierei estice a UE și NATO până la Nistru, consolidarea profilului său de actor regional relevant și furnizor de stabilitate.

Pentru Republica Moldova, costul ar fi abandonarea unui proiect național de integrare europeană într-un moment în care o parte a societății nu este pregătită pentru o “scurtătură” care ar accelera integrarea în spațiul instituțional, economic și de securitate occidental.

Pentru Occident, costul ar fi acceptarea unei reașezări de frontieră într-o Europă care încă încearcă să gestioneze consecințele războiului Rusiei în Ucraina, cu cutii ale Pandorei care se pot deschide. Pentru Occident, costul ar fi însă și investiția într-un proiect politic dificil, dar cu randament geopolitic major: închiderea definitivă a unei zone gri exploatate de Rusia.

Cât de complicat și complex este un simplu “Da”.

Analiza evenimentelor din Iran, care au explodat în proteste masive, ciocniri între populație și forțele de ordine, aducerea milițiilor irakiene pro-Iran și convocarea pe scară largă a Gardienilor Revoluției Islamice și a trupelor Basij – pentru represiune, ba și a armatei regulate Atesh, din lipsă de forțe – arată că regimul Ayatollahilor se cutremură puternic și a ajuns, în mod real, pe punctul de a se prăbuși. Ayatollahul Kamenei, Liderul Suprem Religios și șef al statului Islamic și-ar fi aranjat plecarea la Moscova dacă lucrurile merg rău, ba ar fi încărcat și ceva avioane cu această destinație-gurile rele vorbesc despre aur trimis către capitala Rusiei – în timp ce numărul de protestatari și întinderea protestelor nesfârșite și acoperind peste 100 de orașe din toate provinciile arată că avem de a face cu o cu totul altă forță a manifestanților încât regimul s-ar putea să nu le mai poată face față. Totuși rezerva în privința evaluărilor și analizei acestor evoluții este normală odată ce vorbim despre un regim închis, izolat, care nu permite prezența mass mediei nici măcar celei arabe, astfel încât informațiile vin din rarele imagini ce reușesc să iasă dintr-un stat aproape fără internet și cu comunicațiile supracontrolate, în care și intranetul local e blocat pentru a nu ajuta la mobilizarea suplimentară a protestelor.

O a treia generație de proteste, extrem de serioase

Iranul a trecut deja prin două generații de revolte, cea mai recentă determinată de Mahsa Amini și lipsa portului corect al vălului islamic care a determinat batjocorirea și uciderea tinerei de 20 de ani de către poliția islamică, cu proteste masive în 2022-2023, și anterior Mișcarea Verde din 2009-2010. Această succesiune de proteste puternice arată că regimul Ayatollahilor e pe de o parte pregătit pentru a se confrunta cu mulțumea nemulțumită, pe de altă parte că acutizarea și îndesirea crizelor arată o situație de final de epocă și de regim și că, chiar dacă nu își găsește obștescul sfârșit, regimul va trebui să schimbe fundamental regulile vieții sociale, dar mai ales situația economică, corupția și privilegiile potentaților pentru a putea supraviețui fără a dispărea complet.

Astăzi regimul iranian pare să se afle la cel mai jos nivel de putere din existența sa de aproape jumătate de secol, după revoluția islamică a lui Khomeini din 1979. Un regim care își ține foști premieri în arest la domiciliu și foști președinți ascunși, marginalizați și în uitare și care a avut doar doi șefi de stat, Lideri Supremi, în existența sa. Într-o țară a represiunii prin definiție, unde utilizarea forței letale împotriva demonstranților e la ordinea zilei ca și condamnările pentru terorism cu pedeapsa cu moartea și execuția publică, protestele probează nemulțumirea profundă, oameni ajunși la limita puterilor, care nu mai au nimic de pierdut, împreună cu curajul, tenacitatea, dorința de libertate a poporului iranian. Dar și slăbiciunile și limitele puterii guvernului de la Teheran de a rezolva doleanțele și nevoile economice, sociale, politice ale cetățenilor săi. Nu întâmplător, președintele Pezeshkian sublinia că asta nu e o criză în care să reacționeze doar Guvernul, iar mulțimile au strigat Moarte lui Khamenei.

A prezice rezultatul protestelor actuale este atât un mare risc cât și o mare greșeală. Nici măcar nu putem prevedea pe baze serioase când se vor sfârși, nu numai cum se vor sfârși. Totuși e clar că situația curentă din Iran nu e sustenabilă și e nevoie de o schimbare profundă în regim.  Apoi riscul vine de la lipsa datelor directe, a informațiilor reale și complete direct de pe teren, de unde spațiul foarte mare de erori care pot apărea, de toate părțile, care ar altera o evaluarea corectă: regimul folosește pe scară largă dezinformarea și represiunea, dar și opoziția, mai ales cea din exil, exagerează nu rareori amploarea protestelor și distribuie date discutabile și, oricum, greu verificabile independent. Ceea ce e sigur, Iranul fierbe azi iar populația iraniană dă un asalt puternic asupra regimului ayatollahilor.

Desigur, principala temă a unui observator extern este să determine și să răspundă dacă avem de a face cu un alt fel de proteste decât cele care au mai avut loc și au fost gestionate, în primul rând prin represiune, de către regim și dacă există o perspectivă reală pentru ca regimul să se prăbușească, dacă sunt întrunite elementele pentru această perspectivă. Iar decidenții, ca și publicul, nu au timp să aștepte ca analiștii să fie siguri de datele lor sau să se decidă să-și asume riscul de a se pronunța, ci au nevoie de evaluări cât mai repede, chiar dacă vor fi ulterior subiectul revizuirilor repetate. De aceea mi-am permis să realizez analiza pe datele publice existente și să schițez scenariul cu probabilitate maximă pentru Iranul de astăzi. De asemenea, am considerat normal să adaug argumentele pentru a întemeia și susține această concluzie.

Răspunsul scurt – în limita datelor existente – este că, Da, regimul are astăzi cea mai mare șansă și probabilitate din istorie ca să se prăbușească sub presiunea protestelor sau imediat ce aceste proteste se vor fi încheiat, sub nevoia clară a reformelor majore pentru supraviețuirea statului islamic. Și tot Da, sunt întrunite majoritatea argumentelor pentru ca presiunea internă, dar și externă de astăzi să ducă la prăbușirea regimului. Desigur, limitele acestei evaluări sunt credibilitatea și datele de bază, dar și absența complinirii depline a unora dintre condițiile obligatorii pentru ca să vedem implozia regimului.

Indicatori și așteptări: tarele și inerțiile regimului în fața protestelor îndreptățite ale populației

Principalele condiții pentru ca un regim autoritar și represiv să cadă este dimensiunea protestelor, cu precădere în capitală, în sediul puterii (revoluția de la Timișoara a declanșat Revoluția, dar nu ar fi prăbușit regimul Ceușescu fără ieșirile masive în stradă de la București), dezvoltarea unei alternative viabile sau măcar a unei opoziții solidare, unite măcar conjunctural de un dușman comun, fisurile regimului și rupturile, respectiv disidența(deși în cazul Bashar al Assad ruptura din interiorul regimului a necesitat alți 12 ani pentru prăbușirea definitivă din cauza acțiunilor ale actorilor externi neconcludente în cazul lui Obama – sau în forță – Rusia, Turcia, Iran). Dar, desigur, este relevant și declanșatorul și elementele care antrenează pe scară largă populația nemulțumită, pe teme sociale, culturale sau economice și nu neapărat politice, atacând regimul pentru că nu poate gestiona așteptările și nu pentru a-l înlătura ca atare – acțiunile politice s-au dovedit mai puțin capabile să schimbe regimuri autoritare represive pentru simplul motiv că nu lăsau să existe o opoziție care să le orchestreze.

Protestele au început la 28 decembrie la nivelul Bazarului, a vânzătorilor din magazinele iraniene din Teheran, dar s-au extins rapid în întreaga țară, ca efect al măsurilor restrictive(dar obligatorii) ale Băncii Naționale care a limitat creditele în dolari la valoarea oficială și a deschis ușa inflației galopante, la nivel record. Aceasta s-a suprapus peste criza apei din capitală, care face ravagii în ultima vreme și a determinat nemulțumiri bazate pe împărțirea irațională și privilegiată a apei de către reprezentanții regimului, pentru propriile interese, dar și o criză energetică majoră, datorată livrărilor de gaze blocate cu ocazia războiului de 12 zile cu Israelul(și Statele Unite) pe tema programului balistic și nuclear, care a vizat preventiv și conductele de la resursele de gaze către capitală. Președintele Massoud Pezeshkian a admis, într-o ieșire fără precedent, lipsa capacității Guvernului de a satisface nevoile și cerințele populației.

Iranul se află după o perioadă complexă și nesustenabilă și după un număr de înfrângeri dure, sensibile și costisitoare pentru imaginea internă a regimului, începând cu distrugerea de către Israel a Hamas, Hezbollah și altor proxy -miliții și partide pro-iraniene din Orientul Mijlociu- cu gesturi foarte vizibile precum eliminarea chiar la Teheran a lui Ismail Hanyieh, liderul politic al Hamas; căderea regimului Assad din Siria practic peste noapte, în decembrie 2024, cu pierderea nu numai a unui aliat, dar și a unui coridor de transport arme către Hezbollahul pro-iranian din Liban și controlul la Beirut; dar mai ales războiul de 12 zile, din iunie 2025, care a dus la distrugerea programului nuclear în care a investit peste 500 miliarde de dolari. Nu e, deci, de mirare că protestele începute pe teme economice și sociale s-au răspândit în masă la o populație irascibilă și greu de gestionat oricum, și au ajuns la demonstrații masive anti-regim, care ard steagurile iraniene și portretele Ayatollahului și cântă Moarte lui Khamenei!

Declanșatorul a fost, deci, decizia Băncii Centrale de a încheia formula secvențială a unor importatori de a accede la dolari mai ieftini și care a dus la un salt major al prețurilor la bunuri uzuale precum uleiul de gătit și păsările la un nivel dramatic peste noapte, începând cu 28 decembrie, în timp ce o parte a produselor au dispărut complet iar inflația a explodat. Valoarea monedei iraniene, Rialul, față de dolar a sărit de 14,635 milioane de riali – 100 de dolari(la revoluția Islamică era 70 riali dolarul) iar inflația a sărit peste noapte de 40% în 10 zile, fără posibiltiatea de a se opri. Guvernul a reușit doar să ofere 71 milioane de riali(circa 7 dolari la data adoptării deciziei) fiecărui cetățean pentru a compensa costurile ridicate ale traiului, la o săptămână după explozie.

Un alt element major este faptul că protestele au izbucnit la nivelul comercianților din bazar, susținători tradiționali ai Republicii Islamice. De aici protestele masive s-au răspândit în întreaga țară, la propriu, și au apărut ciocniri majore între protestatari și autorități, cu victime din ambele părți. Mai mult de 550 de persoane au fost ucise și peste 20.000 deținute, dintre care peste 2.311 arestate de forțele de securitate. (Spre comparație, protestele din 2022 la moartea tinerei Mahsa Amini în custodia poliției religioase nu a avut dimensiunea și gradul de răspândire actuale, nu au depășit Teheranul, zonele sărace și a minorităților etnice). Peste 950 ofițeri de poliție și 60 de membri ai forțelor paramilitare de ordine Basij au fost rănite de către protestatari. Gradul de frustrare e mare la nivelul populației iar situația a ajuns în mod real la punctul de fierbere. Iar la 9 ianuarie, a apărut știrea că cea mai mare bancă din Iran, Bank Melli, nu mai permite retragerea banilor cash, un alt element care a exacerbat reacția publică de protest.

Proteste prea mari ca să mai poată fi controlate

Un alt argument relevant pentru impactul asupra regimului este dimensiunea protestelor. Au devenit atât de multe și s-au extins atât de mult încât forțele de securitate iraniene abia mai fac față nevoilor regimului de acțiuni represive împotriva protestatarilor. Nu întâmplător, Liderul Suprem a recurs deja la Gărzile Revoluției Islamice (Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, oficial), trupe care nu au intervenit anterior decât în zona kurdă, pentru a compensa capacitatea forțelor de aplicare a legii locale – poliția iraniană – de a face față protestatarilor. Asta subliniază și lipsa capacității forțelor locale, dar și percepția unei amenințări existențiale la adresa regimului Ayatollahilor. În plus, regimul a introdus pe teren, de exemplu în Karaj, provincia Alborz, la 10 ianuarie, forțele Artesh, forțele armate regulate ale țării, cu scopul declarat de a proteja interesele naționale, infrastructura strategică și proprietatea publică. Armata nu are capacitate de aplicare a legii sau controlul mulțimilor, dar recursul la ea arată că limitele forțelor de securitate convenționale au fost atinse deja.

Un alt semn al dimensiunii protestelor și al capacității tot mai reduse a regimului de a le face față o reprezintă aducerea milițiilor pro-iraniene din Irak, de exemplu identificate în represiunile din Hamedan. Forțele de Mobilizare Populare susțin regimul iranian în fața protestatarilor unde le e mai lesne să acționeze pentru că nu au rude și nu riscă să creeze probleme propriilor membri atunci când aplică cu larghețe forța letală și trag nediscriminat în mulțime. Și e de înțeles aducerea lor atunci când vedem falii la nivelul forțelor de securitate tradiționale și defectări alături de protestatari sau refuzul să tragă în populație. Așa s-a întâmplat la Kermanshah, acolo unde poliția locală a refuzat să tragă în protestatari iar regimul a arestat zeci de polițiști. Un semn important al colapsului regimului, mai ales că nici Armata regulată Artesh nu are apetitul să tragă în populație și e expusă defectărilor de orice fel, de la refuzul de a executa un ordin la fuga în rândul protestatarilor.

Nu-i vorba, și de partea celalată s-au înregistrat violențe. Protestatarii au atacat frecvent clădirile poliției și autorităților locale, mai ales în zonele kurde, în Azerbaidjanul de Vest și în regiunea Sistan-Baluchistan, în zonele cu minorități etnice și religioase, cu precădere. Protestatarii au dat foc clădirii televiziunii de stat iraniene din Isfahan. Unitățile Zagros Tornado din zona kurdă au atacat baza Gardienilor Revolușției de la Nourabad, în provincia Lorestan și au rănit membrii trupelor paramilitare iraniene, în timp ce Frontul Popular Mobarizoun, o coaliție de grupări anti-regim sunite din Baluchistan, l-au ucis pe comandantul forțelor de aplicare a legii locale din Iranshahr, provincia Sistan-Baluchistan la 7 ianuarie, ca răspuns la represiunile forțelor de securitate asupra protestatarilor. Regimul Ayatollahilor a calificat aceste acțiuni drept un complot al adversarilor Iranului, Statele Unite și Israel, pentru a afecta securitatea Iranului. Iar șapte organizații kurde anti-regim au solicitat, la 8 ianuarie, declanșarea Grevei Generale la nivelul întregului Iran.

Regimul a făcut diferențe între protestatarii economici, considerați mai legitimi, oponenții regimului și așa – numiții teroriști, împotriva cărora s-a aplicat forța letală. Se vorbește de câteva sute de morți și răniți, dar datele sunt fragmentare. La 9 ianuarie, în șase spitale din Teheran s-au înregistrat 217 decese ale protestatarilor. Spitalele sunt supraexpuse, în situație de alertă, nu au suficienți chirurgi față de afluxul de răniți care vin din stradă. Majoritatea au răni la cap, membre rupte, tăieturi adânci și răni de la armele de foc. Medicii au fost instruiți de forțele de ordine să nu îngrijească protestatarii răniți, să informeze imediat agențiile de securitate, care chiar au intrat în spitale – cazul din 5 ianuarie al spitalului din provincial Ilam a fost pe toate ecranele – pentru a-i ridica cu forța pe protestatarii răniți. A fost reafirmată în forță dorința regimului de a supraviețui prin represiune și a forțelor de securitate de a apăra regimul. Retorica mai agresivă a vizat și aplicarea legii pentru teroriștii înarmați – adică pedeapsa cu moartea și execuția publică pentru vina numită modarebeh – atacul împotriva lui Dumnezeu/a fi dușman al lui Dumnezeu-cum încadrează legea iraniană.

Protestele din cele peste 100 de municipii și orașe din toate provinciile iraniene vizează deja eliminarea regimului clerical- religios al Liderului Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei. Numărul morților crește dramatic, chiar dacă datele sunt secvențiale – 70 de corpuri într-o singură zi de proteste, vineri, 9 ianuarie, la Rasht, 38 de morți într-un spital din Teheran. Și dacă Ayatollahul anunță hotărârea regimului de a rezista și represiunea totală, fiul ultimului rege iranian, Reza Pahlavi, aflat în exil, îndeamnă ca, după ce au fost cucerite străzile, să fie luate cu asalt și preluate clădirile din centrele orașelor și instituțiile de putere. Dezastrul din economie face puțin probabilă încheierea protestelor foarte curând, În plus, președintele Donald Trump a avertizat de două ori cu intervenția în Iran: dacă încearcă să reconstituie programul nuclear și dacă își ucide populația. Există date că sunt pregătite planuri de acțiune americane împotriva regimului, fără ca atacul să fie neapărat iminent. Dar suma tuturor acestor argumente îndreptățește evaluarea că, de această dată, situația este extrem de serioasă și că regimul se cutremură din temelii, amenințând să se prăbușească.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.