Vizita recentă a directorului CIA John Ratcliffe la Moscova a ridicat multe și mari semne de întrebare. O asemenea vizită nu are loc decât în condiții stricte, sau este una atât de discretă încât nu se știe despre ea. Simplul fapt că SUA a cerut Ucrainei să nu atace Moscova și Sankt Petersburg în acest interval subliniază traseul, dar și intenția de a comunica public vizita, sub o anumită formă, fără a da elementele specifice. Trei decrete secrete semnate de Putin imediat după, schimbarea programului, dar negarea întâlnirii între cei doi, Peskov trimițând la instituțiile omoloage pentru întâlnirea de 4 ore, toate subliniază seriozitatea și urgența misiunii, una care seamănă cu ultima încercare de a deturna o decizie de acțiune. Știm că e vorba despre escaladare. S-a speculat că ar fi vorba despre arma nucleară – utilizată în Ucraina? Transferată în Iran? tehnologie pentru rachetele balistice nord-coreene? Pe teren schimbările sunt minore, oricum marginale, deci ce s-a întâmplat atât de dramatic încât să reclame o asemenea vizită? E cazul să revedem unde ne mai aflăm cu dinamica de securitate la Marea Neagră ca să avem o idee ce vrea Rusia lui Putin să schimbe dramatic pentru că nu are alte argumente, după ce a negat și mobilizarea generală pentru front după alegerile pentru Duma de Stat.
Schimbările strategice în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Deficitul de viteză al Rusiei
România are multiple motive de îngrijorare cu privire la evoluția războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina. Mai întâi, cele curente: revărsarea războiului fără limite și granițe, peste frontiere, în Republica Moldova și România. Valuri de drone, debriuri și resturi de drone, explozibil și așa mai departe. Cât despre războiul cognitiv-informațional și cel cu spectru larg, acestea sunt deja aici, în fiecare zi. Desigur pe vulnerabilitățile pe care le prezentăm noi astăzi. Apoi e o preocupare majoră privind lipsa de pregătire pentru a decuraja un posibil viitor război și acțiuni ofensive, agresive ale Rusiei asupra României, de la cele pe spațiul aerian sau naval, în apele teritoriale și zona economică exclusivă. Iar noi, în România, funcționăm tot fără guvern și cu un deficit major la nivelul decidenților din domeniul securității și apărării și al personalului din această zonă sensibilă.
Apoi este vorba despre amenințările evidente de escaladare a confruntării, în lipsa unui format și mecanism de negociere, a oricărei perspective și a inactivității sau imobilismului liniei frontului, care pierde totuși cu 30-35.000 de victime lunar. O escaladare poate însemna una în Ucraina, sau poate însemna că Rusia a realizat că nu mai poate face nimic major și spectaculos în linia întâi și va încerca să obțină o formă de victorie într-o altă zonă, inclusiv provocând NATO și UE pe Flancul Estic, prin agresiune sub radar, anonim sau neatribuibil/greu de atribuit imediat. Asta poate ajuta și la testarea NATO și a unității sale, a reacției Statelor Unite în cazul unui asemenea atac, dar în primul rând va testa voința de a lupta și capacitățile actuale ale europenilor. Care nu sunt astăzi în situația de a confrunta serios, pe termen lung, Rusia lui Putin, cel puțin nu fără acorduri solide cu Turcia și Ucraina, respectiv cea de-a doua armată din NATO și cea mai pregătită și antrenată să lupte în confruntările secolului XXI.
Desigur, perspectiva utilizării armei nucleare – chiar dacă tactice, de teatru, sub 1 Mt, în Ucraina – oricât de nebunească și costisitoare ar fi ideea, trebuie să stârnească preocupări și planificare în așa fel încât lumea să fie foarte clară în modul în care reacționează și dorește să prevină, să descurajeze sau să contracareze ulterior, serios și solid, o asemenea acțiune a Rusiei, pentru a nu se mai repeta. Aici, desigur, nu mai e atributul direct al României, ci este o responsabilitate globală, care poate fi transpusă în descurajare prin amenințarea cu excluderea din Consiliul de Securitate a Rusiei, eventual demersuri pentru a declanșa procedurile și votul în Adunarea Generală, totul prin negocieri deja cu ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate, în primul rând cu China. Dar oricum, fiind vecini, România, Republica Moldova, Polonia, Statele Baltice, Turcia însăși trebuie să reacționeze și să aibă poziții preventive înainte ca să ne confruntăm cu catastrofa unei asemenea acțiuni necugetate.
Cineva ar putea sublinia probabilitatea redusă a unei asemenea perspective. Însă atunci când impactul este enorm, ne aflăm în situația unui eveniment de tip lebădă neagră pentru care trebuie să planificăm din timp și să reacționăm, inclusiv pentru a descuraja și preveni recursul la o asemenea inițiativă. Chiar dacă ea e determinată de o schimbare strategică majoră în Regiunea Extinsă a Mării Negre, acolo unde Rusia pierde masiv. Pentru că, după 1991, la prăbușirea Uniunii Sovietice, vorbeam despre o Rusie slabă, dar totuși dominantă în Marea Neagră, inclusiv prin categoriile de armamente și pregătire pe care le deținea, inclusiv prin bazele sale de la Ochamchire, în Abhazia, Georgia, la Sevastopol în Crimeea ucraineană, sau în Transnistria, Rusia era dominantă iar Marea Neagră era numită, nu întâmplător, lac rusesc.
Ulterior balanța s-a schimbat dramatic. Mai întâi, am început să apreciem tot mai mult rolul Turciei de gardian al strâmtorilor, care împreună cu propriile sale caracteristici și capabilități au adus Regiunea Extinsă a Mării Negre la postura de condominium ruso-turc. Orice se făcea, orice nivel de ambiție sau abordare împingea spre acordul sau asocierea cu măcar unul dintre cei doi jucători majori pentru orice actor de pe litoral sau stat din exteriorul arealului Mării Negre. Până când iată, declanșarea războiului de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina să determine aplicarea Convenției Montreux și a celor două amendamente suplimentare propuse de Turcia la 27-28 februarie 2022 și comunicate lumii, care au determinat, împreună cu pierderile impuse de Ucraina flotei ruse la Marea Neagră, o rescriere a echilibrului de forțe și capacitate geopolitică regională în favoarea unei Turcii dominante, care face regulile.
Astăzi Turcia are poziția și capacitatea de gestiune relevantă în Marea Neagră prin prisma pârghiei sale la strâmtori, cu care poate condiționa comerțul și tranzitul prin strâmtori al tuturor statelor litorale, inclusiv al Rusiei. Și asta fără să uităm de rolul Ucrainei de nou venit, cu capacitatea sa militară inclusiv navală care, dacă nu poate exercita controlul sau crea o arie completă de negare a accesului, are totuși capacitatea de a refuza Rusiei utilizarea bazei de la Sevastopol, apoi să distrugă navele rămase ale flotei ruse în Novorossiisk, să stopeze aprovizionarea Crimeii peste Marea Azov sau să interzică trecerea în siguranță prin Strâmtoarea Kerch către Marea Neagră. Capacitatea sa de a interzice, nu neapărat de a controla, este la fel de importantă în ecuația de putere la Marea Neagră.
Cele trei domenii în transformare: lupta aeriană, navală, limitările acțiunilor militare datorate aliaților
Principala preocupare astăzi este capacitatea de apărare antiaeriană și controlul spațiului aerian. Rezultatul de azi este că nici Ucraina nu-și poate controla și apăra spațiul său aerian, nici Rusia nu are nicio șansă să și-l apere și să și-l controleze pe al său, nici măcar în zonele sensibile militar și strategic. Absența interceptoarelor PAC-2 sau PAC-3 pentru sistemele Patriot a creat o breșă în apărarea antiaeriană a Ucrainei care a permis pe de o parte distrugeri și tiruri inclusiv ziua din partea Rusiei, apoi migrarea tot mai mult spre utilizarea de drone cu propulsie cu reacție și către rachete balistice (cele așa-numite hipersonice sunt puține, producția e redusă și nu merită utilizate când ai găuri în apărare ce permit tirurile cu rachete balistice și de croazieră).
Ucraina a găsit două soluții la această situație: mai întâi, transmiterea de către SUA a proiectelor, modelelor și specificațiilor pentru producerea de către Kiev la scară mare a interceptorilor PAC-3 pentru sisteme Patriot, o decizie luată la summitul NATO de la Ankara, comunicată în stilul caracteristic de către Donald Trump, dar neconcretizată la nivelul SUA, care analizează încă relevanța și riscurile, respectiv impactul transferului tehnologic. Până atunci, propunerea este începerea producției în Germania și livrarea în Ucraina, dar nici aici nu sunt avansuri substanțiale în negociere, iar perspectiva unei decizii este greu de anticipat până la alegerile americane midterm. Compensarea pe această direcție s-a făcut prin producția de către Germania a interceptorilor, în primă fază, cu anunțul public aferent pentru descurajare credibilă. Apoi e vorba despre transferul a 600 de interceptori PAC-3 pentru Patriot de către Germania, evident insuficient pentru dimensiunea atacurilor cu rachete balistice ruse, dar și livrarea de către Franța a unor rachete antiaeriene interceptoare și transferul tehnologic de către Marea Britanie a planurilor pentru Storm Shadow. Și în aceste cazuri, intrarea în producție a rachetelor în Ucraina, oricât de accelerată ar fi ea, va dura.
Cea de a doua soluție a ucrainenilor a fost exact cea a producției existente de rachete de atac ucrainene, în primul rând Flamingo, și modificarea strategiei de construire a descurajării credibile în raport cu Rusia: Ucraina a început (săptămâna 23-25 august s-a văzut concret) să lovească apărarea antiaeriană din regiunile ruse de frontieră și teritoriile ocupate și, apoi, să lovească siturile de unde se lansează rachetele. Deci e vorba despre distrugerea lansatoarelor de rachete, fără de care rachetele produse sunt cvasi-inutilizabile. Dacă lansările de pe nave nu se mai fac – se trage direct terestru de la Novorossiisk sau din preajmă, nu se mai încarcă rachetele pe navă și se fac lansările din larg – pentru cele terestre se construiește astăzi o formulă de descurajare credibilă care să se instaleze și să funcționeze: dacă se trage de undeva, lansatorul este lovit și distrus de Ucraina imediat. Subiectul este funcțional pentru rachete lansate terestru și atât timp cât componenta navală a platformelor de lansare e inutilizabilă, însă nu și pentru rachetele lansate din avioane. Acolo se acționează asupra căilor de rulare și aeroporturilor de unde decolează bombardierele purtătoare. În orice caz, este un bun început: rachetele ucrainene nu sunt interceptate de apărarea antiaeriană rusă și lovesc lansatoarele rusești de unde se trage asupra obiectivelor civile și teritoriului ucrainean.
Am pomenit despre situația interdicției și negării accesului respectiv controlului pe Marea Neagră, la nivel naval și submarin. Aici dronele aeriene, dar mai ales cele navale ucrainene fac legea. Nu înseamnă că o asemenea dominație durează sine die. Dimpotrivă, partea rusă a anunțat investiții în dronele maritime, deci e posibil ca în viitor relația de putere să se schimbe, să se adapteze. Totuși, Ucraina a reușit deja alungarea Flotei Ruse din Sevastopol, mai nou, după atacul din Novorossiisk, au fost lovite resturile flotei ruse a Mării Negre, navele rămase azi aici, am văzut, nu mai ies din port. La nivelul Mării de Azov și a Podului/Strâmtorii Kerci, nu mai circulă nicio navă. Navele cu produse petroliere, aduse pe canalul Volga-Don în Marea Azov, au fost distruse de rachetele și dronele ucrainene, fiind indisponibilizate – fără deversări. Nu pot fi recuperate și aduse la țărm pentru că și remorcherele sunt țintite și distruse de ucraineni. Deci a fost revocată și aprovizionarea pe mare cu petrol și produse petroliere.
Criza de combustibili este totală în Crimeea, majoritară în teritoriile ocupate și relevantă în Rusia însăși, unde penuria e substanțială, cozile majore și rafinăriile nu pot fi reparate în timp real, fiind atacate din nou (și de câte trei ori) acolo unde nu au fost distruse suficient pentru a fi inutilizabile pe termen mediu. Azi Rusia importă combustibili scumpi din Kazahstan sau India chiar. China a blocat exporturile pentru propriile nevoi, fiind blocată Strâmtoarea Hormuz și propria aprovizionare, așteptând să vadă și sancțiunile secundare americane împotriva Iranului care ar putea-o viza. În privința autostrăzii care leagă Rostovul și Rusia de Crimeea, prin teritoriile ocupate din Donbas și Zaporoje, aceasta e bombardată sistematic și inutilizabilă pentru tranzitul de arme și combustibili, dar pentru orice transport. La fel și calea ferată de-a lungul țărmului Mării Azov. Ucraina a introdus o zonă de interdicție puternică pentru aprovizionarea Crimeii și a teritoriilor ocupate.
Ucraina a fost obligată să-și limiteze activitățile militare, la cererea aliaților, ținând cont de ajutorul acestora și de perspectivele de a le crea dificultăți pe anumite dimensiuni de aprovizionare internă cu petrol și combustibil. Cea mai importantă capacitate vizată de o limitare a intervențiilor ucrainene este conducta Nord-Caspică, CPC, atacată inițial de ucraineni. Ea traversează teritoriul rus, dar are drept coacționari două companii majore americane și nu aparține rușilor, nici nu transportă petrol rusesc, ci kazah. Aici intervenția vizibilă public a fost cea a vicepreședintelui american JD Vance, care a cerut evitarea lovirii conductei, a terminalului – din nou, nu e proprietatea Rusiei – și a navelor care transportă acest petrol către diferite state, în contextul dificultăților de aprovizionare produse de blocajul iranian în Strâmtoarea Hormuz, deși reușesc să iasă 8-9 milioane de tone de petrol zilnic din Golf, prin apele teritoriale omaneze, pe coridorul indicat și apărat de către SUA. Ucraina a renunțat să vizeze conducta CPC și terminalul ei de încărcare – așa cum s-a văzut la atacul recent asupra bazei navale și a portului rusesc de la Novorossiisk, dar și a depozitelor de cereale și terminalului petrolier rusesc. Și România se aprovizionează pe această cale cu petrol kazah.
Arii de interdependență și conectivitate: împărțirea Mării Negre în arii de conectivitate
Marea Neagră nu a fost niciodată un spațiu regional sau bloc unitar, ci o intersecție de influențe. În primul rând cea occidentală, alături de cea a Rusiei și spațiul post-sovietic, sub diferite forme, apoi cea turcă și, din spate, a Orientului Mijlociu Extins. Astăzi înregistrăm mai multe diviziuni, care trimit în irelevanță OCEMN, Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră. Cea mai cunoscută – ba chiar și planificată, la un moment dat – a fost împărțirea informală Nord-Sud a Mării Negre: zona de sud, zona NATO, occidentală, cu România-Bulgaria-Turcia și Georgia, și cu transportul Est-Vest de la Batumi, Poti, Soupsa sau, de ce nu Anaklia în viitor către Constanța, Varna și Burgas. Și cea de Nord, sub control rusesc, care implică Crimeea anexată, strâmtoarea Kerch și Marea Azov respectiv litoralul rusesc până la Novorossiisk și portul de rezervă Ochamchire în Abhazia ocupată de la georgieni.
O asemenea variantă ar fi asigurat transportul Est-Vest, spre Europa și spre Asia Centrală, pe Coridorul Mijlociu, în siguranță și sub control deplin. Azi, două schimbări majore s-au petrecut: orientarea Georgiei spre Rusia și controlul pe porturi și tranzit care ridică semne de întrebare asupra fiabilității și relevanței tranzitului Est-Vest și deblocarea coridorului Zanghezur/TRIPP și a tranzitului din Asia Centrală via Azerbaidjan, Nakhchivan, Turcia. Desigur, și acesta vine cu o serie de probleme, între care menținerea pazei frontierei armene cu Iranul și Turcia de către grăniceri ruși din FSB, sau presiunea Iranului asupra coridorului și blocajele induse de Rusia pe acest proiect, care consacră ocolirea Rusiei în transportul terestru și multimodal China-Europa.
Nici blocajele și atacurile la adresa navelor comerciale nu sunt de bun augur astăzi, deși rațiunile și baza juridică sunt profund diferite: Ucraina lovește aprovizionarea cu arme, petrol și produse petroliere, flota din umbră, care ocolește sancțiunile și finanțează mașina de război rusă și, deopotrivă, navele cu cereale și materii prime luate din teritoriile ocupate de Rusia. În toate aceste cazuri avem de-a face cu atacuri legitime și justificate juridic, în condiții de război. Rusia, de partea sa, atacă navele civile, nediscriminatoriu, fără legătură cu proprietarul, armatorul, pavilionul sau naționalitatea membrilor echipajelor, cu precădere în apele teritoriale ucrainene, dar și în Dunărea ucraineană, pentru a interzice exportul de cereale și comerțul internațional al Ucrainei, în general. De aceea aici e tendința de a se reveni la Solidarity Lanes și transportul terestru spre Constanța. Cu Republica Moldova, Ucraina a semnat deja acordul pentru reducerea la 50% a taxelor de tranzit feroviar, de aceea au început imediat atacuri la podul Maiaki peste Nistru și la punctele comune de trecere a frontierei.
În materie de conectivitate, Regiunea Extinsă a Mării Negre nu mai este o arie comună sau unitară. Există grupuri de țări unde aceasta se îmbunătățește, se adâncește și crește substanțial, între altele se anulează legăturile.
Dilemele și concluziile momentului: cum să impui reguli și coeziunea cu actorii existenți pe teren
Marea dilemă a momentului ar fi când și în ce condiții va accepta Turcia să redeschidă complet strâmtorile. E nevoie de absența războiului? De încetarea focului? De un acord de pace explicit semnat? Acesta din urmă e puțin probabil pe termen scurt și mediu. De asemenea, când și dacă vor fi reluate misiunile NATO de reasigurare și implicarea aliaților terți în arealul Mării Negre. Desigur, dilemei strategice i se alătură dilema existențială vizând amenințarea cu utilizarea armei nucleare tactice, de teatru, de către Rusia, un eveniment care poate schimba dramatic echilibrele de securitate și tot ceea ce știam despre descurajarea credibilă în Regiunea Extinsă a Mării Negre, a ierarhiei și priorităților amenințărilor de securitate existente și percepute și a securității în plan mai larg.
Pe aceeași direcție, vedem o preocupare tot mai mare pentru complementaritatea în materie de securitate regională: pe lângă UE și NATO, reuniunea B9 plus NORDEFCO plus Ucraina de la București, chiar fără a invita încă Turcia, reprezintă un prim semnal că Regiunea Extinsă a Mării Negre, în primul rând, apărarea europeană în Flancul Estic, a țărilor din linia întâi, în sens mai larg, nu se pot face fără a integra cele două state, Ucraina și Turcia. Iar aici formulele noii arhitecturi de securitate interesează, desigur, Ucraina, dar și UE, pentru a obține detentă și credibilitate, în paralel cu capacitatea și experiența necesară.
O altă preocupare majoră este aceea de a crea reguli și reinstitui un nivel suficient de control în Regiunea Extinsă a Mării Negre încât să fie descurajată confruntarea kinetică, războiul sau acțiunile militare, în condițiile retragerii relative din regiune a Chinei și a SUA, și a slăbiciunilor manifestate azi de Rusia. Desigur, avem ceea ce este: ne-ar plăcea să avem o Mare Baltică înconjurată cu state membre ale NATO și UE în același timp, pe o variantă UE/NATO-Rusia și, paralel, îndiguirea, sau alții spun chiar sugrumarea prin sancțiuni a Rusiei.
Dar avem ceea ce este, și Regiunea Extinsă a Mării Negre trebuie să-și găsească echilibrele și formulele de descurajare credibilă în lumea reală și în contextul actorilor implicați și a nivelului lor de ambiție sau a capabilităților deținute, pentru a evita reluarea războiului odată ce o formă de acord va fi convenită, pe baza descurajării credibile dintre părți. Trebuie să lucrăm cu „materialul clientului”, cum ar spune unii, adică cu statele, nivelul de ambiție, înclinațiile și moștenirea istorică, relaționarea tradițională existentă, nicidecum cu ceea ce ne-am dori să fie sau cu aspirațiile noastre legate de o viitoare arhitectură de securitate. Aceasta e marea încercare a momentului, în condițiile amenințării cu escaladarea de către Rusia a agresiunii asupra Ucrainei, chiar cu o posibilă acțiune nucleară, care ar putea apărea în regiune în viitorul apropiat.
