Connect with us

EDITORIALE

Patru summituri care vor dicta cursul relațiilor internaționale către 2030: Alianța transatlantică și democrațiile lumii dau testul pre-eminenței globale în fața Chinei și Rusiei. Mize pentru România

Published

on

© Official G7, NATO, EU and White House Photos

Joe Biden vine în Europa pentru prima călătorie externă de la preluarea stindardului de lider al (încă) celei mai mari superputeri a lumii. Atunci când președintele Statelor Unite va păși pe sol european, Europa, America de Nord, alianța transatlantică și partenerii lor democratici din Asia-Pacific vor intra într-un maraton de trei summit-uri și reuniuni politice ce au ca unic scop pregătirea democrațiilor pentru competiția cu regimurile autocratice care pulsează, de la Beijing și Moscova, propriile modele ale ordinii internaționale. “Încărcat” de mult așteptata reînnoire a relațiilor transatlantice, Joe Biden nu va fi doar liderul SUA, ci și reprezentantul lumii democratice într-o întâlnire unu-la-unu cu cel mai longeviv exponent al regimurilor autocratice influente global, președintele rus Vladimir Putin.

Momentul în care vor fi trase cortinele peste summit-urile G7 (11-13 iunie), NATO (14 iunie), UE – SUA (15 iunie) și Statele Unite – Federația Rusă (16 iunie) va fi clarificator pentru întreg desfășurător al relațiilor internaționale în deceniul ce tocmai am intrat și care, conform previziunilor, anticipează să se închidă cu devansarea Americii de către China în ierarhia puterii mondiale.

Un desfășurător care va trebui să probeze, din perspectiva lumii transatlantice, implicit a României, reziliența democrațiilor, deci capacitatea acestora de a se adapta politic, economico-financiar, societal și cultural pentru un scop atent sintetizat de noul președinte al SUA: acela ca “democrațiile, și nu autocrațiile, să stabilească regulile” ordinii globale. Un desfășurător care, iată, va fi o prefață pentru competiția globală dintre democrațiile reprezentate de SUA, Europa, restul țărilor G7, partenerii like-minded din Asia-Pacific și autocrațiile întrupate de o Chină în ascensiune și o Rusie imprevizibilă.

Greutatea acestor momente reține și o recunoaștere istorică. În preambulul vizitei sale în Europa, Joe Biden a scris un editorial pentru Washington Post al cărui deznodământ ne oferă imaginea răpită de anii în care administrația Trump și aliații occidentali europeni s-au confruntat politic, șubrezind unitatea transatlantică: “Pot democrațiile să se unească pentru a obține rezultate reale pentru cetățenii noștri într-o lume în schimbare rapidă? Își vor dovedi alianțele și instituțiile democratice care au modelat atât de mult secolul trecut capacitatea de a face față amenințărilor și adversarilor din zilele noastre? Cred că răspunsul este da. Și în această săptămână, în Europa, avem șansa de a demonstra acest lucru”.

Fraza de mai sus este recunoașterea că așa cum Europa Occidentală a avut nevoie de Statele Unite pentru a se elibera de dominația nazistă și pentru a croi Uniunea Europeană, așa cum Europa Centrală și de Est a avut nevoie de SUA, UE și NATO pentru a se îndepărta de întunecatul și înrădăcinatul trecut comunist și sovietic, în același fel, Statele Unite și Europa unită au nevoie una de altă, în cadrul NATO și în rândul celorlalte forme instituționale de cooperare, pentru a apăra democrațiile și pentru a preveni răsturnarea ordinii mondiale printr-o concurență geopolitică multi-stratificată – politic, economic, tehnologic, hibrid, militar – fără precedent.

România va juca direct la două dintre cele patru reuniuni – summitul NATO și summitul UE-SUA – și va fi parte indirectă prin suma efectelor celor la discutate la summiturile G7 și la întâlnirea Biden – Putin. Mizele pentru România derivă dintr-o serie de acțiuni pe care Bucureștiul le-a întreprins și le desfășoară de aproape un an: accentuarea dezbaterilor în direcția consolidării unei reziliențe comune europene și euro-atlantice, utilizarea platformei președinției României la Comunitatea Democrațiilor drept “carte de intrare” înspre Summitul Democrațiilor dorit de președintele american Joe Biden, creșterea prezenței NATO în regiunea Mării Negre. În acest sens, orice rezultat care culmină cu unitate și solidaritate transatlantică în fiecare din cele patru momente este un succes pentru România europeană și transatlantică.

Câteva aspecte care merită urmărite pentru a înțelege potențialele urmări ale reuniunilor la vârf la nivelul G7, NATO, UE – SUA și Statele Unite și Federația Rusă ar fi următoarele:

G7 + 3 – reduta democrațiilor își dă testul preeminenței globale

1. Desfășurarea, în Marea Britanie, a primului summit G7 din ultimii doi ani cu un nou președinte “transatlantic” este un semnal pentru binele relației transatlantice post-Brexit și post-Trump, cele două curente care au zguduit lumea democratică. Va proiecta imaginea unui careu al democrațiilor din Asia-Pacific și America de Nord până în Regatul Unit, continuând spre Europa Occidentală, garantând locul Marii Britanii ca putere importantă în reduta democrațiilor globale. Acest fapt va fi confirmat și de situația simbolică prin care premierul Boris Johnson va fi primul lider european cu care președintele american Joe Biden se întâlnește în persoană, iar Biden va fi primit de regina Elisabeta a II-a;

2. G7 va avea și un format extins cu trei invitați democratici de calibru – Australia, Coreea de Sud și India -, care însumează de fapt jumătate din statele membre ale G20, transmițând un semnal de redută din partea democrațiilor lumii;

3. Agrearea unui consens privind impozitarea cu minim 15% a companiilor are rolul de catalizator pentru alte decizii importante în combaterea schimbărilor climatice, a luptei împotriva dezinformării, în direcția unei redresări economice puternice și a siguranței sanitare și, de ce nu, a edificării unui nou model și lanț de producție și aprovizionare pentru a reduce dependența de China;

NATO 2030: o transformare istorică la orizont

4. Cea mai importantă decizie preconizată este cea prin care cei 30 de lideri euro-atlantici îi vor mandata pe secretarul general Jens Stoltenberg să elaboreze un nou Concept Strategic bazat pe trei dimensiuni – politic, militar și proiecție globală -, iar tematica este cât se poate de concisă: “reziliența” aliaților. Prima dimensiune (politică) va viza recalibrarea NATO ca unic forum politic transatlantic în materie de securitate și apărare colectivă, ceea ce ar putea limita tensiunile între aliați, așa cum am asistat între Washington și Berlin, respectiv între Paris și Ankara. Sub acest regim, vor fi importante și întrevederile bilaterale din marja summitului, inclusiv prima întâlnire între președintele SUA și cel al Turciei. Cea de-a doua dimensiune (militară) cuprinde spectrul cheltuielilor pentru apărare și al posturii de descurajare și apărare a NATO, esențiale pentru securitatea României, dar și idei mai inovatoare precum crearea unui accelerator tehnologic în materie de apărare și sporirea unei finanțări comune pentru operațiunile și acțiunile aliate, ceea ce ar îndrepta eforturile europene în materie de apărare către un “in house” approach în cadrul Alianței. Cea de-a patra dimensiune (proiecție globală) vizează pregătirea NATO, inclusiv prin extinderea parteneriatelor globale, pentru ascensiunea Chinei, care urmărește să devină principala putere militară a lumii până în 2050.

5. China va fi abordată și inclusă în deciziile NATO la un nivel fără precedent, în vreme abordarea față de Rusia va continua pe baza schemei “măsuri de descurajare și apărare puternice, combinate cu dialog politic”.

6. Un moment central și asigurator va fi acela al reafirmării angajamentului pentru articolul 5 privind apărarea colectivă, invocat o singură dată, în 2001, și a cărui autenticitate a fost dovedită vreme de două decenii până la retragerea din Afganistan, așteptată a fi reconsfințită la acest summit.

Reuniunea UE – SUA: revitalizarea alianței transatlantice

7. Venirea lui Biden la Bruxelles cu discursul nuanțat al “unei Europe unite, libere și pașnice” și cu o concesie strategică pentru Germania prin renunțarea la a sancționa principala companie implicată în conducta Nord Stream 2 vor fi o adevărată simfonie care vor permite deblocarea relației transatlantice în domenii cheie: – combaterea schimbărilor climatice, reguli echitabile pentru comerțul global (un potențial preambul și pentru un viitor acord de liber schimb UE-SUA), o alianță transatlantică digitală.

8. O componentă cheie va fi, indubitabil, dialogul strategic UE – SUA cu privire la China, principalul competitor geopolitic al Statelor Unite și un rival sistemic pentru Uniunii.

SUA – Rusia: Prea departe pentru a fi pe urmele lui Reagan și Gorbaciov

9. Chiar dacă se vor întâlni pentru prima oară în calitate de președinți, Joe Biden și Vladimir Putin vor fi departe de a pregăti o resetare a relațiilor dintre Washington și Moscova, așa cum liderii SUA și URSS o făceau în același loc, la Geneva, în 1985.

10. Deși sunt șanse slabe ca reuniunea dintre Biden și Putin să producă vreo schimbare palpabilă în relația bilaterală, obiectivele cheie pentru SUA, NATO, Europa și România vor fi atinse: abordarea stabilității strategice, importantă pentru postura de descurajare nucleară în Europa, transmiterea de către Joe Biden a unei poziții unitare transatlantice privind provocările generate de Rusia la adresa securității europene și reafirmarea capacității și determinării occidentale de a sancționa Rusia atunci când instrumentalizează atacuri hibride ori cibernetice împotriva Europei și Statelor Unite.

Consistența celor patru summit-uri va fi, în mod limpede, mult mai vastă. Accentul și nuanțele ce vor fi date de limbajul diplomatic-politic din comunicatele finale ale reuniunilor și declarațiile oficiale ale liderilor vor stârni dezbateri, analize prospective și necesitatea unor anticipări strategice în anii ce vor veni. În mod cert, însă, deciziile luate în acest interval de G7, NATO, UE și SUA și care vor fi comunicate lui Vladimir Putin de Joe Biden vor trebui să dea semnalul că democrațiile sunt pregătite și echipate pentru confruntarea inevitabilă cu autocrațiile.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Patrulaterul diplomatic Geneva-Bruxelles-Viena-Brest. Câteva adnotări despre securitatea europeană și a României

Published

on

© Cătălin Crudu Photography

2022 a debutat intens pe scena securității euro-atlantice. Geneva, oraș simbol al diplomației pentru stabilitate strategică și pace. Bruxelles, teren al familiei transatlantice. Viena, platformă diplomatică a unei organizații poate insuficient întrebuințată. Brest, cel mai mare port nord-atlantic al Franței, ales să găzduiască conversațiile țărilor UE privind busola strategică a apărării europene. Toate cele patru au fost teatre ale dialogului cu și despre așa zisele garanții de securitate cerute de Rusia, pe care cred că este mai corect calibrat să le numim pretenții nefondate de securitate. Un patrulater de discuții și poziționări, deoarece este injust ca din această săptămână crucială pentru securitatea europeană să nu alăturăm dialogului SUA-Rusia, Consiliului NATO-Rusia și reuniunii OSCE și întrunirile miniștrilor apărării și de externe din Uniunea Europeană, sub auspiciile președinției franceze a Consiliului. Este injust pentru că europenii sunt îndreptățiți să își negocieze propria securitate, firește, în parteneriat solid cu SUA și NATO.

Într-un timp în care Statele Unite insistă să se concentreze pe ascensiunea Chinei, persuadând și aliații și partenerii din UE, NATO și Asia-Pacific că o concurență strategică, politică, economică, tehnologică și de model cu regimul de la Beijing este singura cale de a apăra democrația și valorile ordinii liberale, o întrebare necesită clarificări și un potențial răspuns: Poate Occidentul politic și reunit în acțiuni concertate să facă față simultan competiției sistemice cu China și imprevizibilității unei Rusii în declin, dar ale cărei singure ingrediente de superputere rămân forța militară, nucleară și diplomația ca armă redutabilă de negociere?

Europa de Est și România nu mai sunt un târg pe un șervețel al procentajelor între marile puteri

Cum s-a ajuns la acest patrulater? Pachetul de propuneri de securitate formulat de Federația Rusă la finele anului trecut, precedat de concentrările de trupe și tehnică militare la granița cu Ucraina, de retorica “sferelor de influență” și de antecedentele numite Transnistria, Osetia, Abhazia, Crimeea sau Donbas, a reprezentat cartea de intrare a Kremlinului pe lista “prioritar și urgent” a diplomației occidentale. Conținutul acestui pachet nu poate fi interpretat ca o bază de negocieri sau ca “garanții de securitate”. Tocmai din acest motiv, diplomații și liderii europeni și americani s-au ferit să numească aceste întâlniri SUA – Rusia, NATO – Rusia sau reuniunea OSCE ca reuniuni de negocieri. De garanții de securitate nu poate să încapă vorba. Așa cum sunt ele formulate, propunerile Rusiei vizează trasarea unei linii de demarcație, atât în prezent și pentru viitor, cât și în trecut. Epoca sferelor de influență a dispărut în Europa și odată cu ea și ordinea internațională bipolară. Dacă țări precum Ucraina se află încă sau vor mai rămâne un timp într-o zonă “gri” de alianțe și de influențe, în ce privește Europa de Est care astăzi este și flanc NATO și flanc UE, această regiune din care face parte și România nu mai este un târg pe un șervețel al procentajelor între marile puteri.

Rusia cunoaște aceste aspecte, cum cunoaște și faptul că în definițiile cu care relațiile internaționale operează, garanțiile de securitate nu sunt specifice actorului cu spirit revanșard. Însă, momentul ales de Rusia pentru a se angaja cu SUA și NATO nu este unul la întâmplare. 

Se teme Rusia de miza geostrategică a României – recunoașterea și mai puternică a Mării Negre pe agenda NATO?

Summitul din vara anului trecut dintre Joe Biden și Vladimir Putin de pe malul lacului Geneva a probat o apetență comună pentru un tango între diplomație și încordare a mușchilor prin sancțiuni de partea occidentală și prin build-up militar, atacuri hibride și cibernetice sau geopolitica gazului dinspre Kremlin. Conceptul Strategic la care NATO lucrează pentru a fi aprobat la summitul de la Madrid din luna iunie va consfinți despărțirea de precedentul astfel de document, perimat fie numai și prin faptul că definea Moscova drept partener. Repoziționată prin măsuri de reasigurare, descurajare și apărare față de Rusia după anexarea ilegală a Crimeei și destabilizarea estului Ucrainei în 2014, Alianța Nord-Atlantică a parcurs un drum de aproape un deceniu în care a acționat pentru a descuraja orice potențial atac rus împotriva unui stat aliat. Dar a făcut-o gradual, proporționat, defensiv și… dezechilibrat. Întărirea flancului estic al NATO s-a produs cu două unități de măsură, una mai înaintată la Marea Baltică și o alta mai adaptată la Marea Neagră, zonă unde a și izbucnit actuala stare de tensiuni între NATO și Rusia. 

Acțiunile din prezent ale Federației Ruse, de la acumulări de trupe la așezarea la aceeași masă cu NATO, pot fi și avertismente, dar și temeri că direcția pe care noul Concept Strategic al Alianței o va imprima va spori importanța pe care SUA și aliații o acordă Mării Negre, ceea ce în mod particular este o miză geostrategică și pentru România. Un prim semnal al acestei direcții s-a conturat în toamna anului trecut, când mai mulți experți americani de politică externă și de securitate au fost audiați în Congresul SUA pe tema definirii unei strategii a Statelor Unite pentru regiunea Mării Negre, în timp ce șefii diplomațiilor americană și română deschideau, la Departamentul de Stat, o rundă de dialog strategic bilateral.

O recunoaștere și mai puternică a Mării Negre pe agenda Alianței Nord-Atlantice ar avantaja în primul rând România, care este tributară împărțirii litoralului aliat al acestei regiuni cu Bulgaria, o țară cunoscută pentru dorința de a nu supăra Moscova, și cu Turcia, un stat aliat cu propriile sale ambiții și cu relații delicate cu administrațiile de la Washington sau Paris.

Încă o dată, America și-a dovedit angajamentul pentru securitatea europeană

În același interval al summitului Biden-Putin de anul trecut, marii lideri europeni, Angela Merkel și Emmanuel Macron, au încercat să facă loc unui summit UE-Rusia, blocat însă de restul țărilor membre. Între timp, nu este încă foarte clar ce fel de relație vor dezvolta Kremlinul și noua cancelarie de la Berlin, condusă de social-democratul Olaf Scholz și cu o reprezentantă a Verzilor titulară la portofoliul externelor. Pentru Emmanuel Macron, situația este diferită. Având în palmares tentative de a readuce Rusia la dialog și de resuscita concepte precum Europa “de la Lisabona la Vladivostok”, președintele francez are câteva mize politice. Prima este să recâștige fotoliul de la Elysee, așa că are nevoie să apară ca un lider național și european ferm și capabil să rezolve astfel de situații. A doua este să bifeze obiectivele președinției franceze a Consiliului UE, între acestea figurând și Busola Strategică a apărării și securității europene, un document pentru care UE are nevoie de consensul tuturor statelor membre, inclusiv al celor de pe flancul estic care își identifică securitatea și apărarea sub umbrela NATO și care resping orice fel de duplicare sau paralelism ale apărării europene cu alianța atlantică. De aici a apărut, poate, și atitudinea Rusiei de a ridiculiza Europa, inclusiv prin expulzarea unor diplomați germani, polonezi și suedezi chiar în ziua vizitei șefului diplomației UE la Moscova sau prin a recunoaște doar Statele Unite ca partener de negocieri pentru securitatea europeană.

Dar, elementul central și de neclintit al tuturor discuțiilor petrecute la Geneva, Bruxelles, Viena sau Brest a fost cureaua de transmisie transatlantică, fapt care poate încurca și determina Federația Rusă să reconsidere o invazie în Ucraine, chiar dacă posibilitatea une intervenții punctuale rămâne. Secretarul de stat adjunct al SUA, Wendy Sherman, nu a poposit la Geneva pentru discuții cu partea rusă fără ca înainte miniștrii de externe din țările NATO să se reunească în regim extraordinar pentru a se informa și a-și armoniza pozițiile. Secretarul general al NATO nu a condus Consiliul NATO-Rusia fără ca înainte să organizeze o reuniune a Comisiei NATO – Ucraina și nu înainte de a discuta cu liderii instituțiilor UE. Președintele SUA Joe Biden a vorbit în ultimele săptămâni cu 16 lideri europeni, în timp ce șeful diplomației americane s-a consultat în format separat cu miniștrii de externe de pe flancul estic al NATO. Consiliul NATO-Rusia și reuniunea OSCE de la Viena nu s-au desfășurat decât după ce Statele Unite i-au informat pe aliații europeni și pe ambasadorii țărilor UE despre rezultatele discuțiilor cu Rusia.

Brest: piesa care închide patrulaterul diplomatic al unei săptămâni consacrate securității europene

Reciproca a funcționat. Reuniunile de la Brest ale miniștrilor apărării și de externe din UE, importante pentru că ele au avut un caracter informal și au depășit sfera punctajelor și ale “talking points” prestabilite în cadrul întrunirilor ordinare au fost urmate de conversații ale șefului diplomației UE și ale ministrului francez de externe cu secretarul de stat al SUA.

Insist asupra simbolisticii desfășurării acestor reuniuni la Brest, cel mai mare port la Oceanul Atlantic al Franței, pentru a discuta Busola Strategică a apărării europene concomitent cu situația de securitate din vecinătatea estică și complicatele raporturi între Europa și Rusia. În declarația reconcilierii pe care Joe Biden și Emmanuel Macron au adoptat-o în octombrie trecut la Roma, în marja summitului G20, SUA recunoșteau importanța eforturilor apărării europene în complementaritate cu NATO, în timp ce Franța făgăduia să țină la curent Statele Unite cu prioritățile sale pentru o Europă suverană.

2022 este preconizat să pună pe aceeași traiectorie Busola Strategică a UE, Conceptul Strategic al NATO, noua declarație comună de cooperare UE-NATO și implicarea SUA în proiectele apărării europene. Legătura dintre acestea este un proces independent discuțiilor ce au fost purtate între SUA și NATO, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, sau la OSCE. Însă, această partitură comună transatlantică poate fi o formă de disuasiune a Rusiei.

Revendicările Rusiei vizează securitatea României. Cum acționează Bucureștiul?

Revendicările împachetate de Rusia în documentul ce a servit ca punct de plecare a discuțiilor de la Geneva, Bruxelles, Viena și Brest nu sunt o noutate în sine. Însă forma lor și faptul că acestea nu au mai fost pure declarații politice, articole de propagandă sau retorici agresive au pus în discuție inclusiv securitatea României. Cred că este pentru prima dată după aderarea la NATO când, dacă dăm la o parte retorica privind sistemul antirachetă de la Deveselu sau interceptările aeriene de la Marea Neagră, securitatea României este vizată de un document oficial al unui actor al cărui comportament agresiv este definit de Strategia Națională de Apărare a Țării ca o amenințare.

Solicitarea Rusiei ca NATO să își retragă prezența militară din statele care au aderat la Alianță după 1997 nu are cum să fie luată în calcul. Numai avansarea acestei propuneri trebuie însă să dea de gândit decidenților și clasei politice. De asemenea, o re-izbucnire a ostilităților în estul Ucrainei ar aduce conflictul la aproximativ 1.000 de kilometri de solul României, în timp ce distanța față de Crimeea ocupată și militarizată este de doar 400 de kilometri. Dacă adăugăm acest risc la seria de provocări interne – criza prețurilor la utilități cu efect direct asupra nivelului de trai al cetățenilor, lipsa culturii unei guvernări de mare coaliție, implementarea PNRR sau ascensiunea unui partid a cărui unealtă de popularitate o reprezintă agresivitatea – este limpede că traversăm momente delicate.

Din poziția în care se află, Bucureștiul a întreprins câteva demersuri în raport cu pretențiile Rusiei. Le-a respins prin vocea prezidențială în cadrul unui discurs concentrat pe politica externă a României și prezentat în fața ambasadorilor străini la București, deci și a reprezentantului Rusiei și a propus, la nivelul Uniunii Europene, pregătirea în avans a unui set de sancțiuni care să fie activate în cazul în care Moscova lansează o ofensivă militară la adresa Ucrainei. Separat, Bucureștiul se află pe agenda de consultări pe care Statele Unite o desfășoară constant cu aliații europeni, iar în ultima vreme ele s-au derulat și în format B9 la nivel prezidențial și pe linia miniștrilor de externe, precum și între consilierii prezidențiali pentru securitate națională sau între conducerile serviciilor de intelligence. Aceste acțiuni oferă indicii că România se pregătește împreună cu aliații pentru diferite scenarii.

Dar este nevoie de mai mult. Obiectivul României de prezervare a arhitecturii de securitate existente în Europa presupune ca Alianța Nord-Atlantică să eleveze nivelul de prioritate acordat regiunii Mării Negre. Dacă Federația Rusă renunță la diplomație sub pretextul respingerii propunerilor sale și mai face încă un pas în Ucraina, măsurile de descurajare pe dimensiunea sudică a flancului estic necesită o recalibrare, iar România în acest spirit trebuie să acționeze.

Continue Reading

EDITORIALE

Dezinteresul național pro-european

Published

on

Editorial semnat de Dan Cărbunaru

Dacă au de ales între a respecta regulile UE și ieșitul din UE, doi din trei români ar prefera să iasă, dacă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la Bruxelles. Așa arată rezultatele celui mai recent sondaj realizat în România, țara care e în UE de 14 ani. Țara în care după aderare venitul a crescut de la 43 la sută din media pe cap de locuitor la 72 la sută.

La doi ani după ce au avut președinția Consiliului UE, după ce a primit 66 de miliarde de euro – bani europeni, de trei ori mai mult decât a cotizat, la care se adaugă alte zeci de miliarde –  investiții europene private, cu cinci milioane de oameni muncind în alte state UE, beneficiind de libertatea de circulație, de munca și de studiu, azi, doi din trei români consideră că România trebuie să își apere interesele naționale când sunt în dezacord cu regulile UE, chiar cu riscul pierderii poziției de stat membru.

Aruncarea în neant, plonjonul încurajat pe față ne-ar lăsa cu mult în urma unei Ungarii sau Polonii care și-au rezolvat, deja, multe probleme de dezvoltare în interiorul UE.

Cei care ajung să creadă, nu pe baza vreunui raport de cercetare, ci pe baza consumului de mesaje suveraniste, suprapuse peste frustrări și suferințe reale prin care trec, că ne-ar fi mai bine să facem ce credem că e bine doar pentru noi, dacă regulile Uniunii din care facem parte ne-ar afecta interesele naționale merită întreaga atenție.

Nu doar a celor care se pregătesc să culeagă dividende politice tot mai grase din această stare de spirit întreținută abil, eficient și organizat.

Dar și a celor care își clamează, politic sau instituțional, roluri principale în serialul pro-european în care joacă în numele României. 

Între timp, tinerii europeni dezbat la Strasbourg viitorul unei Europe federale.

Continue Reading

EDITORIALE

Greutatea medaliei europene Carol cel Mare de la pieptul unui român pentru o Românie europeană și transatlantică

Published

on

© European Union 2021

Corespondență din Aachen

Rândurile ce urmează transcend dimensiunea personalizată a momentului în care președintele Klaus Iohannis a devenit primul lider român și abia al șaselea din Europa Centrală și de Est care este laureat al Premiului Carol cel Mare, o distincție care îl plasează pe orice posesor în galeria celor care au modelat, într-un fel sau altul, cu o intensitate și impact diferite, Europa unită.

Momentul a intrat în coliziune emoțională cu tragedia de la spitalul din Constanța. A treia din ultimele luni pentru un sistem sanitar îmbolnăvit și adesea în moarte în clinică încă din perioada pre-pandemie. Într-un stat incapabil, eșuat după cum însuși președintele și-a asumat să cuvânteze, să își protejeze cetățenii, premiul Carol cel Mare decernat indirect României prin intermediul șefului statului a făcut obiectul unor răsturnări contextuale, ironii și critici nefondate.

Decernarea Premiului Carol cel Mare 2020 a fost programată pentru data de 21 mai 2020 în urma unui anunț făcut în decembrie 2019, însă amânată succesiv din cauza pandemiei până la 2 octombrie 2021. Momentul a fost îndelung pregătit, iar situația nefericită a unei tragedii pentru care trebuie să blamăm 32 de ani de guvernări a fost, din nou, exploatată negativ. 

În schimb, dacă mulți din România nu au putut să înțeleagă importanța decernării acestui premiu unui român, Europa a înțeles prin ce trece România. Forumul European Carol cel Mare, la solicitarea președintelui Iohannis, a găzduit un moment de reculegere în memoria victimelor, iar președintele Consiliului European, care a susținut tradiționalul discurs de laudatio pentru acordarea premiului, și-a început această alocuțiune cu un mesaj de condoleanțe. Așa arată, într-o primă înfățisare, compasiunea și omagiul într-o Europă a solidarității și a valorilor democratice. Într-o a doua înfățișare revine în sarcina Guvernului să activeze, la necesitate, Mecanismul European de Protecție Civilă pentru a primi sprijin în cazul unor astfel de tragedii, dacă autoritățile naționale se dovedesc depășite.

Umbrită de evenimentul funest din România, ceremonia acordării Premiului Carol cel Mare surprinde imagologia unui popor pro-european, dar mai mereu în opoziție cu cei care dețin puterea, fie efectivă, fie de reprezentare. Un aspect de mentalitate, probabil provincială, pe care cu toții îl putem îmbunătăți atunci când deplângem potențiala influență redusă a României în cercurile decizionale europene și euro-atlantice.

Deși întreaga suită de discursuri a evocat personalitatea lui Klaus Iohannis – de la apărător al statului de drept la un creator de punți între Europa veche occidentală și Europa nouă răsăriteană -, în fapt ea a omagiat un popor care i-a incredințat actualului președinte, în două rânduri, misiunea de a conduce România.

Numai aruncând o privire succintă peste cuprinzătoarea listă de laureați regăsești personalități istorice – de la părinții fondatori ai UE la mari politicieni americani definitorii pentru relația transatlantică și la liderii europeni ai ultimelor trei decenii care au avut curajul unor decizii ce au adus și România în Uniunea Europeană – avem o primă mostră a importanței acestei distincții.

În auspiciile unor monumente sacre și politice ale Europei, cu peste 1200 de ani, respectiv peste 600 de ani de tradiție – Domul și Primăria din Aachen – Premiul Carol cel Mare este decernat anual pentru contribuția pe care un cetățean, adesea lideri politici, o aduce unității europene. Este acel tip de eveniment cu o istorie aparte din care decurge respectul și unitatea între țările membre ale Uniunii prin intermediul reprezentanților aleși sau numiți.

Argumentația care a stat la baza acestui premiu și-a produs sâmbătă efectele și este o recunoaștere a rolului pe care România l-a avut în Europa acelui moment, anul 2019, când Klaus Iohannis a fost declarat viitor laureat. 

Era capătul de linie al unui an ce: 1) debuta cu o președinție a Consiliului UE condusă de un guvern a cărui garanție parlamentară plasa România mai aproape de articolul 7 din Tratatul UE privind încălcarea valorilor europene; 2) continua cu un mandat de succes în negocieri diplomatice pe dosare cheie pentru viitorul Europei (vezi directiva gazului); 3) oferea o oază de prospețime viitorului Uniunii Europene prin summitul de la Sibiu; 4) repurta victorii electorale pentru platforma pro-europeană și pro-stat de drept a președintelui Iohannis (referendum și realegere la Cotroceni).

Cele patru rațiuni oferite mai sus erau îmbrăcate de contextul regional în care România pendula între insula de stabilitate europeană într-o mare iliberală eurosceptică și deriva spre naționalism. Iar insula de stabilitate își câștiga dreptul pentru care sute de mii de români manifestaseră în stradă, începând din 2017.

Aceste evoluții au făcut posibil momentul din 2 octombrie 2021, când Klaus Iohannis a devenit primul român laureat al Premiului Carol cel Mare. Nu putem prezuma dacă România ar fi primit acest premiu dacă nu Klaus Iohannis ar fi fost destinatarul, dar Klaus Iohannis a arătat în discursurile sale de la Aachen că nu ar fi putut purta cu mândria unui patriot român și european medalia Carol cel Mare dacă nu îi avea alături pe românii pro-europeni.

Semnificația acestei medalii nu este deci una exclusiv personală – un jalon într-o eventuală carieră europeană post-Cotroceni -, ci oferă un nou prilej de reafirmare românească în Europa și de a conta în circuitul deciziilor de la Bruxelles. De aceea, nu au fost întâmplătoare nici pledoariile lui Klaus Iohannis pentru aderarea României la Schengen, respingerea unei Europe cu mai multe viteze sau mustrarea atitudinii revizioniste a Ungariei privind Trianonul.

Deloc coincidente au fost și inserțiile lui Charles Michel, autor al discursului de laudatio, privind “2022 – anul apărării europene” sau înscrierea autonomiei strategice a UE în “spiritul de la Sibiu” al Declarației Summitului din 9 mai. Bruxelles-ul cunoaște afinitatea transatlantică a României, iar “rolul de constructor de punți” între Europa de Vest și de Est pentru care a fost celebrat Iohannis este la fel de potrivit pentru puntea dintre țărmurile americane și europene ale Atlanticului de Nord.

În fond, semnificația Premiului Carol cel Mare nu este îndreptată spre prețuirea și omagierea rolurilor trecute, ci un îndemn pentru acești “arhitecți politici” să continue modelarea Europei viitorului. Când cancelarul federal Konrad Adeunauer (1954) era distins cu această medalie încă nu pusese bazele Tratatului de reconciliere franco-germană de la Elysee (1963). Când cancelarul federal Helmut Kohl și președintele francez Francois Mitterand primeau în comun premiul (1988), Germania încă nu fusese reunificată și Europa extinsă. Iar când lideri precum Angela Merkel (2008), Donald Tusk (2010) sau Emmanuel Macron (2018) intrau în galeria marilor oameni de stat ai Europei, erau la începutul unei promițătoare/ prodigioase cariere în slujba cauzei Europei unite.

Fie și numai din această ultimă incursiune cu istoria premiului care poartă numele celui supranumit “Pater Europae” este necesar să înțelegem că rolul României europene și transatlantice este într-atât de mare pe cât îl dorim noi să fie.

Continue Reading

Facebook

POLITICĂ51 mins ago

Klaus Iohannis a lansat Planul național de combatere a cancerului: Nu putem construi o Românie a viitorului fără să fim atenţi la sănătatea cetăţenilor

ROMÂNIA1 hour ago

Prof. Univ. Dr. Patriciu Achimaș-Cadariu: Sunt convins că putem implementa noul Plan Național de Combatere a Cancerului. Finanțarea europeană, un avantaj

Dan Motreanu1 hour ago

Dan Motreanu: Cele 835 milioane de euro din programul EU4Health vor putea aduce în 2022 un nivel fără precedent de investiții în domeniul sănătății

REPUBLICA MOLDOVA1 hour ago

Dan Cărbunaru: Guvernul a aprobat memorandumul prin care România va putea acorda în continuare asistență tehnică și financiară Republicii Moldova

CONSILIUL UE2 hours ago

Din plenul Parlamentului European, Emmanuel Macron susține că procedura aderării României la Schengen “merge mână în mână cu reformele care vor fi lansate în câteva săptămâni”

S&D2 hours ago

Președinta Grupului S&D din PE îi cere lui Emmanuel Macron să pună tinerii și categoriile vulnerabile în centrul președinției franceze a Consiliului UE: Avem nevoie de o Europă socială

COMISIA EUROPEANA2 hours ago

România și alte 18 state membre și din Balcanii de Vest primesc aproape 385,5 milioane de euro din Fondul de Solidaritate al UE pentru a face față crizei sanitare

INTERNAȚIONAL3 hours ago

Olaf Scholz, la Forumul Economic Mondial de la Davos: Rusiei nu trebuie să i se permită să schimbe granițele naționale prin forță

COMISIA EUROPEANA3 hours ago

Noua Agenție a UE pentru Azil își începe activitatea. 500 de experți vor oferi sprijin pentru sistemele naționale de azil care se confruntă cu un număr mare de cazuri

PARLAMENTUL EUROPEAN3 hours ago

Liderul Renew Europe îndeamnă președinția franceză la Consiliul UE să fie foarte „îndrăzneață” în ceea ce privește sprijinirea tinerilor și egalitatea de gen

PARLAMENTUL EUROPEAN3 hours ago

Liderul Renew Europe îndeamnă președinția franceză la Consiliul UE să fie foarte „îndrăzneață” în ceea ce privește sprijinirea tinerilor și egalitatea de gen

CONSILIUL UE3 hours ago

De la pupitrul democrației europene, Emmanuel Macron pledează pentru o perspectivă clară de aderare la UE pentru țările din Balcanii de Vest, regiune ”aflată în inima continentului european”

CONSILIUL EUROPEAN4 hours ago

Emmanuel Macron promite că Parlamentul European va dobândi drept de inițiativă legislativă și cere apărarea statului de drept, al cărui sfârșit ar însemna o întoarcere la regimuri autoritare și la bâlbâiala istoriei

U.E.4 hours ago

Emmanuel Macron subliniază urgența abordării schimbărilor climatice pentru ca UE să poată asigura progresul economic promis

CONSILIUL EUROPEAN4 hours ago

Emmanuel Macron cere o propunere comună europeană împreună cu NATO pentru “o nouă ordine de securitate” care “să fie negociată cu Rusia”

CONSILIUL UE5 hours ago

Emmanuel Macron face apel la fermitate din partea UE în relația cu Regatul Unit: Pentru a rămâne prieteni, acordurile încheiate trebuie respectate

U.E.5 hours ago

Emmanuel Macron: Provocarea UE este de a construi o piață unică digitală care să genereze inițiative emblematice și campioni europeni

CONSILIUL EUROPEAN5 hours ago

Emmanuel Macron vrea o “doctrină europeană de securitate complementară cu NATO” pentru ca Europa să nu depindă de alegerile celorlalte mari puteri

RUSIA1 day ago

Annalena Baerbock îi transmite lui Serghei Lavrov în prima vizită la Moscova că Germania este pregătită să apere regulile comune, chiar dacă va plăti ”un preț economic ridicat”

PARLAMENTUL EUROPEAN1 day ago

După 20 de ani, conducerea Parlamentului European este preluată de o femeie: Roberta Metsola, a treia femeie din istorie aleasă președinte al PE

Advertisement

Team2Share

Trending