de Iulian Chifu*

România este partener strategic cu Georgia. A fost un pas important, iar Bucureștiul a sprijinit întotdeauna statul georgian, care a privit, la rândul său, România aspirațional, dacă nu neapărat ca un exemplu. România a avut și mai multă înțelegere pentru situația și poziția Georgiei în Caucaz, în vecinătatea Rusiei, cu două teritorii separatiste ocupate și o linie de contact nesigură și apărată de trupe ruse în inima statului. Dar apărarea poziției Georgiei a devenit din ce în ce mai dificilă astăzi la nivel european, și e bazată în mică măsură pe relația sa reînnointă cu Rusia, la nivel oficial, o relație ce pare tot mai apropiată – poate mai puțin prezența internă de cetățeni ruși și afaceri care ocolesc sancțiunile – cât de modul în care sunt gestionate procesele electorale și democratice, și de cum sunt respectate libertățile în Georgia. Aici orice discuție ai ridica, orice argument ai încerca să aduci, reacția în conclavul european este tot mai vehementă. O lecție de învățat și de Republica Moldova, în perspectiva viitoarelor alegeri generale.

Georgia anti-democratică, anti-europeană și dornică de ipotetice avantaje economice rusești și chineze

Desigur, Republica Moldova nu este Georgia. Diferențele sunt substanțiale azi și tot mai evidente în statutul și postura de stat care negociază aderarea la UE. Georgia era stat candidat până de curând, iar pasul înapoi a decis să-l facă singură prin suspendarea, amânarea drumului său european. Un pas pe care politicul, partidul Visul Georgian, nu l-a împărtășit cu populația, nici nu l-a votat ca atare. Dar pe care l-a aplicat imediat ce s-a văzut ales. Rezultatul îl vedem în vreo duzină de documente, din care recomand celor interesați:

• Concluziile Consiliului privind extinderea UE din 17 decembrie 2024 – https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-16983-2024-INIT/en/pdf 
• European Council adopted conclusions on Ukraine, the Middle East, security and defence, competitiveness din iunie 2025 – https://www.consilium.europa.eu/media/qa3lblga/euco-conclusions-27062024-en.pdf 
• Concluziile Consiliului European din octombrie 2024: https://www.consilium.europa.eu/media/2pebccz2/20241017-euco-conclusions-en.pdf 
• Declarație a Comitetului de Miniștri din ianuarie 2025 – https://www.eeas.europa.eu/delegations/council-europe/1516th-meeting-committee-ministers-15-january-2025-eu-statement-georgia_en?s=51
• Rezoluția Parlamentului European cu privire la deteriorarea democrației în Georgia din februarie 2025 – https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-10-2025-0019_EN.html
• Rezoluția Parlamentului European, “Georgia’s Worsening democratic Crisis Following the Recent Parliamentary Elections and Alleged Electoral Fraud”/ Înrăutățirea crizei democratice din Georgia ca urmare a recentelor alegeri parlamentare și a alegațiilor privind frauda electorală, din noiembrie 2024: www.europarl.europa.eu 
• European External Action Service, “Georgia: Statement by the High Representative Josep Borrell on the Latest Developments Following the Parliamentary Elections”/ Declarația Înaltului Reprezentant despre ultimele evoluții de după alegerile parlamentare din octombrie 2024: www.eeas.europa.eu.
• European Commission, “Commission Proposes to Suspend Visa-free Travel for Officials from Georgia”/ Comisia propune suspendarea liberei circulații fără vize a oficialilor din Georgia, decembrie 2024: https://neighbourhood-enlargement.ec.europa.eu    

Am preferat să evoc aici documentele și declarațiile oficialilor europeni pentru că, la rândul meu, am fost un susținător neabătut al Georgiei și rămân un susținător al poporului georgian și al georgienilor în această dorință a lor de a se alătura UE și NATO. Apropo, ultima decizie a guvernului georgian de a închide Centrul de Informare al NATO și UE începând cu 1 iulie a fost percepută la Bruxelles, în ambele centre de la UE și NATO, drept un gest inamical și o creștere a ostilității autorităților georgiane față de integrarea euro-atlantică pe care au promovat-o zeci de ani și în care am ajutat în mod substanțial – vezi campania din 2008 Nu Uitați De Georgia de la summitul NATO de la București.

Pot înțelege frustrarea unui stat care a fost puternic și neabătut orientat în drumul său spre NATO. Dar întoarcerea pe călcâie nu știu dacă e o soluție nici măcar în încercarea de a-și prezerva independența în fața unei Rusii tot mai asertive și care reclamă refacerea URSS, fagocitând deja Belarusul aproape deplin. Alinierea cu celelalte state independente din Caucaz și Asia Centrală era mai importantă, alături de relația cu UE și NATO, pentru că, fără a manifesta neapărat ostilitate față de Rusia, evitarea îmbrățișării ursului ar fi fost mai convenabilă. Liniștirea Rusiei ar putea fi nepotrivită, o dovedește cazul cel mai flagrant al ocupației achiesate, pe tăcute, care se petrece în Belarus, implicat nu numai în proiectul statului comun, nu numai în dispariția ca stat și alăturarea proiectului rus al statelor slave membre ale Lumii Ruse, ci care merge până la amplasarea armelor nucleare pe teritoriul Belarus și exerciții Zapad 2025 la frontiera cu Polonia și țările baltice ce pot deveni trambulină de atac, așa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei.

La Tbilisi, autoritățile relatează cazul Ucrainei, folosit și ca propagandă în perspectiva unui posibil război care vine. Dacă tragem, cu ochiul, vedem aceeași propaganda rusă și la Chișinău, stat care nu are dorințe sau perspective de integrare în NATO, care are înscrisă în Constituție neutralitatea militară – și nu a anunțat actualul guvern niciodată o renunțare sau schimbare a acestei posturi – dar care se confruntă cu o avalanșă de fake news deja relevată aici(https://www.deschide.md/articole/falsuri-despre-pregatiri-de-razboi-lansate-in-spatiul-public-ministerul-apararii-nu-exista-niciun-plan-de-militarizare-a-r-moldova).

De altfel, azi eforturile de integrare euroatlantică ale Georgiei, sau măcar menținere pe agendă, au dispărut, motiv pentru care actuala administrație a pierdut și instrumentul participării la summiturile NATO și a menținerii în prim planul diplomației euro-atlantice. Oboseala poate fi înțeleasă, dar retragerea e o schimbare care nu a fost aprobată de georgieni prin vot. Iar comunicarea publică – cu iz de propaganda anti-europeană – pe seama utilității economice pentru țară a apropierii de Rusia și China nu au cum să ajute. Totuși Georgia profită de susținerea largă pentru drumul european în cadrul populației, în ciuda manipulărilor sondajelor care ar sublinia totuși un declin.

De la 1 martie 2017, Georgia a beneficiat de exceptarea de la vize a cetățenilor săi. Facilitarea obținerii vizelor era valabilă deja din 1 martie 2011. Represiunea și prăbușirea regulilor democratice în Georgia, pe lângă suspendarea negocierilor de aderare la 28 noiembrie 2024, au determinat Consiliul European să adopte, la 27 ianuarie 2025, suspendarea parțială a acordului de facilitare a vizelor UE-Georgia și vizează diplomați și oficiali care participă în misiuni și delegații oficiale sau alte evenimente bilaterale sau multilaterale pe teritoriul UE, deținătorii de pașapoarte diplomatice și membrii guvernului, parlamentului, Curții Constituționale și Curții Supreme din Georgia. Nu se aplică cetățenilor obișnuiți. Pentru că ei au votat și susțin drumul european și respectarea drepturilor și libertăților individuale, a orientării democratice a Georgiei.

Lecții de învățat la Chișinău: o vacanță plătită de Rusia și Șor pentru revenirea în Gulag

Cum ar arăta votul anti-european, pro-rus, anti-democratic la Chișinău? Care ar fi consecințele? Evident, de aceeași factură, dar cu o agravantă. Dacă votul merge împotriva partidelor pro-europene și schimbarea orientării politicii externe a statului va avea loc, înseamnă că aspirațiile cetățenilor s-au schimbat, valorile lor se înclină în alte direcții, iar concluzia e clară: sancțiunea se îndreaptă împotriva tuturor cetățenilor Republicii Moldova, respectiv determină interdicția circulației fără vize în UE și state UE. O decizie la care trebuie să se supună și România.

Desigur, aici lucrurile sunt și mai grave. Dacă Georgia își justifică gesturile prin frontiera geografică cu Rusia, războiul din Georgia, din 2008, situația de pe teren și războiul din Ucraina, din 24 februarie 2022, ba chiar și cvasi-dispariția Belarusului ca stat independent, Republica Moldova este plasată între Ucraina și UE, cu orientare fermă pro-europeană și pro-occidentală. Așa cum Georgia nu-și poate schimba poziția geografică, nici Republica Moldova nu poate fi luată în spinare de Șor sau Dodon și mutată în Siberia, chiar dacă și-ar dori. Iar Ucraina nu va fi lesne de înfrânt de către Rusia, nici prea curând, rămânând să fie susținută de statele europene în efortul său de a se apăra, de a apăra Europa și Republica Moldova, desigur.

Suntem la ora verificării valorilor și principiilor după care trăim. E simplu de clamat aceste principii în deplină libertate și la 1200 km de Rusia lui Putin, cu Ucraina pavăză. Dar când un război se desfășoară la vecin, când Rusia amenință că-și dorește să vină la gurile Dunării și pe Prut, e o dovadă de curaj, de verticalitate și de înțelegere politică a faptului că trebuie să stai drept și să-ți aperi independența. Principiile și valorile nu se verifică doar când profiți de piața liberă și de libera circulație în UE, ci tocmai atunci când e la greu și ți se cere validarea acestor opțiuni prin fapte. Prin vot. Prin alegere conștientă și pe deplin pragmatică, calculată, a menținerii drumului european.

Nu discutăm aici și despre cealaltă componentă, a relațiilor cu România. Cum ar arăta mâine Republica Moldova fără ajutorul enorm venit de la București – economic, politic, diplomatic, în facilități și afaceri bilaterale? Cum ar arăta Republica Moldova fără fondurile europene de reformă pe diferite teme? Se gândește cineva că Rusia va compensa aceste fonduri vreodată? Cine are iluzii, să se uita la ceea ce se întâmplă astăzi în stânga Nistrului. Rusia e cinică, nu contează pentru ea viața a 350.000 de locuitori în regiunea separatistă, acolo unde autoritățile deja s-au predat și recunosc că nu mai pot administra nimic. Cum să funcționeze independența atunci?

Rusia nu se preocupă de proprii soldați, proprii cetățeni, mor cu mile săptămânal în mod inutil, pentru câte un kilometru de teritoriu ucrainean. Rusia e într-o situația economică dezastruoasă, pe care economia de război nu are cum să o mențină. Fondurile de stabilizare se epuizează, iar China nu vrea să plătească pentru războiul Rusiei. O ajută cât să nu se prăbușească prea repede, dar abia așteaptă să-și recupereze teritoriile istorice, atunci când Rusia va fi slabă.

O Rusie prăbușită economic nu va plăti pentru Republica Moldova pentru că nu are de unde. Nu are de unde livra gaz pentru regiunea separatistă, care e în pragul colapsului, dar nici nu dorește să primească ajutorul european și gazul de care are nevoie. Și nu pentru că nu și-ar dori Krasnoselskii, ci nu-și doresc patronii săi schimbați de la Moscova. Poate Kozak, pragmatic, ar fi acceptat. În noua variantă a curatorilor pentru Șor, Kirilenko și Rusia, cinismul este definitoriu, se aruncă firimituri pentru a se cumpăra alegerile pentru ca ulterior să revenim la același Gulag represiv și controlul dictaturii Putin, așa cum o exercită în Rusia pentru a reduce la tăcere până și vocile veteranilor din război, pe care și-i dorește noua elită a Rusiei.

Republica Moldova are de ales. Calea Georgiei, Gulagul rusesc refăcut, pierderea libertăților pe altarul frațietății cu Lumea Rusă sau menținerea valorilor și aspirațiilor sale? Bănuții de o vară de la Șor și de la ruși sau propria prosperitate ca stat independent? Pentru că tocmai am celebrat declarația de suveranitate, Republica Moldova ar trebui să fie cea care să-și afirme nevoia rupturii de Rusia, a suveranității reale, eliminarea trupelor rusești, câte mai sunt, a administrației ruse de la Tirsaspol, în formele sale, cu armată și servicii de informații, dar și influența malignă rusă de la Chișinău și să preia cu adevărat decizia despre propriul său viitor. Aceasta e miza la 28 septembrie.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Războiul dintre Iran și Israel intră în celebrele scenarii prospective ale celor mai probabile confruntări ale lumii, și a fost jucat și simulat nu o dată de către diferiții actori internaționali. Dar parcă niciodată nu am avut un Iran atât de slab sau măcar vulnerabil, o conjunctură atât de potrivită și o așezare a astrelor geopolitice mai clară pentru ca acțiunea de eliminare prin acțiune militară a programului nuclear iranian să nu aibă loc, cu atât mai mult cu cât a fost purtată de către Israel, de unul singur. Rămân, desigur, marile incertitudini critice legate de o asemenea operațiune temerară: cum mai arată relația SUA-Israel după un asemenea atac, care a fost capacitatea reală de distrugere și cât a fost distrus din programul nuclear cunoscut sau disimulat, care este ecuația capacității de retaliere a Teheranului versus capacității de absorbție a atacurilor posibile de către Israel, cât de serioasă este distrugerea programului nuclear și pentru cât timp persistă prezumția de înfrângere a Iranului pe această dimensiune și dacă, intenționat sau din întâmplare, efectele pot merge până la schimbarea regimului ayatollahilor.

Pretexte, antecedente și motive pentru atacul din 12 iunie

Israelul consideră că ceea ce i se întâmplă începând cu operațiunea teroristă a Hamas din 7 oct 2023 are în spate semnătura, dacă nu autocratul direct, a Iranului, cel care a aprovizionat constant cu arme Fâșia Gaza, așa cum a făcut-o cu Hezbollahul libanez, cu regimul sirian Al Assad sau cu milițiile proxy din Irak. Or acțiunea consecutivă a Israelului din Fâșia Gaza, cu obiectivul de a eradica Hamas și capacitatea sa de lovire și înlocuirea acesteia în administrarea Fâșiei, odată cu eliberarea ostaticilor, este și o acțiune care vizează eliminarea unui instrument de presiune al Iranului asupra Israelului.

Dar acțiunea nu s-a oprit aici: a urmat o altă operațiune temerară de eliminare a nivelurilor executive doi și trei ale Hezbollahului libanez, prin afacerea pagerelor, împreună cu eliminarea în câteva rânduri a conducerii Hezbollah prin lovituri directe, astfel încât destructurarea miliției pro-iraniene și susținerea regimului libanez de la Beirut pentru a prelua controlul deplin al teritoriului și componentei militare să ducă la imposibilitatea refacerii sale. Astăzi încă Iranul făcea eforturi substanțiale pentru a transmite arme prin Siria și bani prin diferite rute aeriene și modalități ocolitoare, un efort zădărnicit de noua conducere libaneză și hotărârea sa de a menține controlul total asupra statului și a nu mai avea un actor nonstatal care să-l șantajeze și să-i conteste acțiunea, lucru la care a ajutat mult și schimbarea dramatică din Siria și eliminarea regimului Bashar al Assad și hotărârea regimului de la Damasc de a bloca tranzitul de arme prin țară.

Piesele dominoului, construit în timp de Iran pentru descurajarea activă a Israelului și dominația Orientului Mijlociu au căzut, astfel, una câte una din Orientul Mijlociu. A mai rămas pleiada de miliții pro-iraniene din Irak, acolo unde doar grupările șiite pro-Karbala, Ayatollahul Ali Sistani și grupul lui Moktada al Sadr le contestă, dar spațiul de acțiune le este limitat la amenințarea trupelor americane staționate aici. Mai notăm, firește, și gruparea yemenită al Houthi, și ea decimată pas cu pas de către Israel în ultimele săptămâni. Acțiunea împotriva Axei Rezistenței, cum a numit Iranul grupările sale dependente, a deschis și ea calea spre așezarea față în față, direct și fără intermediari, a Israelului și Iranului în perspectiva confruntării militare, așa cum am ajuns și la momentul de joi.

Israelul era cunoscut pentru perceperea oricărui stat din regiune ce ajunge la arma nucleară drept amenințare existențială la adresa sa. Celebra doctrină Menachem Begin a fost elaborată și denumită după primul său premier care a intervenit pentru distrugerea militară a programului nuclear irakian, bombardând în 1981, prin operațiunea Opera, reactorul nuclear de la Osirak, lângă Bagdad, într-un atac țintit. Irakul era atunci prea preocupat și în război cu Iranul, așa încât realierea nu a avut suflu și forță. Nici atunci acțiunea nu a avut acordul SUA, dar Saddam Hussein nu a avut nici timpul, nici ocazia să retalieze. Apoi în 2007, Israelul a distrus, printr-o operațiune acoperită, reactorul sirian al lui Bashar al Assad de la Al-Kibar, o operațiune recunoscută formal abia în 2018, în condițiile în care liderul sirian însuși nu a recunoscut niciodată programul, situl sau operațiunea.

Acum Iranul este mai aproape ca oricare precedent aspirant în a ajunge la arma nucleară, existând rezerve de uraniu îmbogățit pentru nouă bombe nucleare, precum și capacități cunoscute și disimulate de îmbogățire și creare a celorlalte elemente necesare programului nuclear militar iranian. Teheranul este parte semnatară a Tratatului de Neproliferare nucleară încă din 1968, ca și a acordului JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action din 2015, din care Donald Trump a retras SUA în 2018, dar statele europene semnatare au rămas, acord care interzicea activitatea de îmbogățire dincolo de necesarul civil și introducea monitorizarea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică – AIEA.

Ziua de 12 iunie a avut două semnificații relevante. Prima, Rezoluția boardului AIEA care, la cererea statelor europene E3 – Franța, Marea Britanie și Germania și a Statelor Unite a constatat încălcarea de către Iran a angajamentelor din JCPOA și îmbogățirea la 60%, aproape de nivelul militar, a uraniului. Ascunderea facilităților și centrifugelor, a rezervelor de uraniu îmbogățit și a celorlalte elemente ce nu pot fi justificate de programul nuclear civil și pe cel medical au dus la o rezoluție de condamnare. Tot așa cum, pe 12 iunie a expirat ultimatumul Trump care presupunea încheierea unui acord SUA-Iran în 60 de zile, un acord care prevedea renunțarea la uraniul îmbogățit dar și la îmbogățirea uraniului în general pe teritoriul național, o temă considerată de către Teheran drept element de suveranitate națională.

Mai putem nota la premise acțiunile din aprilie și noiembrie 2024, două momente de înfruntare directă, controlată și limitată, între Israel și Iran care nu au dus la escaladarea mai departe. Dar rezultatul a fost distrugerea capacității de apărare a siturilor nucleare iraniene prin eliminarea sistemelor S300 rusești, expunerea siturilor cunoscute și chiar a unuia necunoscut anterior implicat în programul nuclear militar, și expunerea încă o dată, prin amenințare credibilă, a capacității reduse a Iranului de a se apăra și a Israelului de a penetra apărarea anti-aeriană, testată astfel deja înaintea atacului din 12 iunie. Nu sunt de neglijat nici atenționările anterioare, în ani succesivi, când avioane de a cincea generație F35 au simulat atacurile, repetând acțiunea, iar într-un anumit moment chiar au închis sistemul stealth care le făcea invizibile pentru a transmite clar Teheranului faptul că au fost pe acolo și că este expus acțiunilor israeliene.

Relația tensionată SUA-Iran – evitarea interdicției unui atac asupra Iranului interpretată drept acord tacit

Desigur, evoluția Orientului Mijlociu după atacurile Israelului asupra Iranului și mișcările de retaliere sunt sub semnul incertitudinii. Incertitudine la numeroase niveluri, inclusiv critice, care au o întindere foarte mare și un spațiu de speculație enorm, mai ales că forța de verificare în interiorul Iranului e redusă – pentru presă și surse deschise, câteodată chiar și pentru operativii israelieni – iar confirmările privind impactul și capacitatea de distrugere nu se pot rezuma la privirea din satelit, oricât de performant, sau monitorizarea din aer, din nou, oricât de bună ar fi capacitatea de acces pe diferitele spectre. Iar verificarea pe teren este complicată și nu întotdeauna lesne de făcut din multiple surse credibile, dincolo de orice dubiu.

Totuși cea mai importantă incertitudine critică, pe care de data aceasta o putem verifica, este cum arată relația Israel-SUA, având în vedere desfășurarea unor negocieri în curs ale Americii cu Iranul, negocieri indirecte folosind Omanul, dar și lipsa de apetit a administrației Trump pentru confruntare de orice fel, inclusiv din frica de a fi atrasă în conflict. De aici lucrurile se complică foarte mult, iar precedentele nu sunt deloc ofertante pentru o conciliere rapidă, indiferent de aparențe. Evident că Statele Unite nu pot lăsa Israelul țintă în fața Iranului, odată retalierea începută, așa cum nu o pot face Marea Britanie sau Franța, semnatare ale solicitării de rezoluție la Viena, la AIEA, și membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Dar frica Washingtonului de a nu fi atras fără voie în confruntare dăinuiește, ca și nemulțumirea că este obligat să facă ceea ce nu-și dorea și că nu a decis singur formula de acțiune, și aceste elemente pot marca, pe termen lung, relațiile sale cu Israelul.

Inconsistența mesajelor oficialilor americani, chiar ale lui Donald Trump, susțin nivelul aparent al tensiunilor americano-israeliene, dar și dorința lui Trump de a asuma o parte din succesul israelian în Iran. Astfel, administrația Trump se află între propria dorință de a-și proteja trupele din Orientul Mijlociu, a-și menține relațiile cu statele arabe și perspectiva negocierii cu Iranul, dar și de a nu fi implicată într-un nou război în Orientul Mijlociu. De altfel, imediat după atac, Iranul l-a convocat pe ambasadorul elvețiat la Teheran, reprezentant al intereselor americane la Teheran, pentru a comunica faptul că Iranul consideră SUA vinovate de atacuri prin cooperarea, coordonarea cu Israelul, schimbul de informații, livrarea de muniție și permisiunea oferită pentru atac. Președintele Trump a afirmat că la 12 iunie a știut despre atacul israelian planificat și a subliniat că SUA nu are nici o implicare militară.

Trump și Netanyahu au avut foarte clar poziții diferite în privința Iranului de la începutul administrației Trump și câteva neînțelegeri au putut fi văzute transparent atunci când Trump l-a umilit pe Bibi în Biroul Oval și a evitat să includă Israelul în recenta sa vizită din Orientul Mijlociu și statele din Golf. În plus, a concediat tot personalul de securitate națională al SUA care era perceput ca favorabil opțiunii militare împotriva Iranului. Totuși Trump nu i-a interzis explicit lui Netanyahu să utilizeze forța împotriva Iranului, iar intepretarea în consecință a fost cea a unui acord tacit. Mai mult, după transmiterea elementelor atacului, avertismentul SUA dat trupelor și retragerea familiilor din Irak au fost interpretate și ca un acord. De altfel, oficialii israelieni au forțat chiar o declarație anunțând “coordonarea deplină și completă cu americanii”, o afirmație combătută explicit de către Secretarul de Stat Marco Rubio, care a afirmat că atacul a fost unul unilateral, lansat de israelieni. Mesajele de la Washington au subliniat faptul că Statele Unite s-au distanțat de acțiunea israeliană.

Inconsistența mesajelor americane a continuat, mai ales că Donald Trump și-a dorit și a simțit nevoia să reclame o parte din succesul israelian în Iran. El a declarat că loviturile au fost excelente și ar putea ajuta la realizarea unui acord americano-iranian în negocieri, chiar dacă Teheranul respinsese condițiile și se retrăsese de la negocieri după atac. Trump a avertizat că ceea ce urmează va fi și mai brutal decât atacurile din prima noapte și că Iranul trebuie să se angajeze în acordul nuclear cu SUA pentru că are acum a doua șansă să revină la masa de negociere. Iar după detașarea administrației sale și a Departamentului de stat de atacul Israelului și după anunțul lui Marco Rubio că SUA își va apăra soldații(fără a menționa Israelul) și a avertizat Iranul împotriva oricărei victime americane, Trump a anunțat, în sfârșit, că SUA se va apăra, își va apăra bazele și cetățenii și va apăra Israelul în fața oricărui atac de retaliere. Desfășurarea distrugătorului USS Thomas Hudner în regiune ar fi parte a acestui angajament.

Distrugerea programului nuclear iranian-un obiectiv realist?

Cel mai important semn de întrebare este capacitatea de distrugere a Israelului, singur, asupra programului nuclear iranian. Cât din programul nuclear poate fi distrus fără intervenția SUA, cu alte categorii de capabilități pentru lovirea în adâncime, pe care Israelul nu le deține. În ce măsură distrugerea la suprafață este suficientă, atunci când vorbim de facilitățile adânc îngropate în munte, și dacă distrugerea intrărilor și ieșirilor, a căilor de transport, a rachetelor și lansatoarelor este asiguratoare, după distrugerea capabilităților apărării antiaeriene iraniene. Israelul a dobândit supremația dar nu dominația totală a spațiului aerian, și nici nu a eliminat pe deplin avioanele iraniene care pot interfera zborul și loviturile neîngrădite ale avioanelor sale de generația a patra.

Apoi trebuie văzută măsura în care eliminarea oamenilor de știință implicați în program, a conducătorilor programului este suficientă, ca și distrugerea și acțiunile colateralele, vizând puncte militare de comandă și control, alimentarea cu energie și gaz care au fost distruse și pentru cât timp. Și, în egală măsură, dacă a fost atinsă resursa de uraniu stocată a Iranului. Asta pentru că programul nuclear este secvențializat, împărțit în numeroase locații, iar cercetarea mai departe spre arma nucleară se desfășoară pe grupuri independente, în paralel, în competiție, dar și cu testare distinctă.

Astfel, la Natanz, Israelul a distrus complexul de îmbogățire, uzina de îmbogățire a combustibilului – cu 1700 centrifuge avansate tip IR-4 și IR-6 care produc uraniu îmbogățit la 60%. Au fost eliminate alimentarea cu energie și stațiile electrice, ca și clădirile cu tehnologie și elemente de sprijin al activității principale. Evaluarea arată o lovitură puternică facilității de la Natanz, dar nu fatală, și că alte lovituri sunt necesare. La Isfahan, Centrul de Tehnologii Nucleare a fost ținta și vizează facilitatea de producere locală a uraniului metalic, uzina de fabricare a combustibilului și laboratorul de fabricare a combustibilului, ca și reactoarele. AIEA a anunțat că alte patru clădiri critice au fost distruse, fără a exista scurgeri de radiații. Și la Fordow, la uzina de îmbogățire amplasată în munte, există distrugeri, evaluate drept “limitate”. Se pare, de asemenea, că Iranul a mutat o parte dintre facilități înainte de atac la distanță de siturile nucleare. E vorba despre o uzină de îmbogățire despre care se spune că ar fi fost și ea lovită.

La acestea se adaugă faptul că Fordow nu este singura instalaţie ultra-securizată pe care Iranul poate să se bazeze. Teheranul a construit recent o instalaţie şi mai adânc în munte, şi mai bine protejată, în Kūh-eKolang Gaz Lā, cunoscută şi sub numele de Muntele Pickaxe, la câţiva kilometri sud de Natanz. În timp ce Fordow are, se crede, două intrări în tunel, care ar fi fost lovite și prăbușite de către Israel, Pickaxe are cel puţin patru asemenea căi de acces, ceea ce face mai dificilă blocarea intrărilor prin bombardament. Sălile sale subterane au, de asemenea, o suprafaţă mai mare. Unii se tem că instalaţia, pentru care Iranul a interzis până acum inspectarea de către AIEA ar putea fi folosită pentru asamblarea unei arme nucleare în cazul în care Iranul ar fi atacat.

Este aceasta de ajuns pentru a realiza arma nucleară? Desigur, nu sunt încă cunoscute distrugerile aduse programului nuclear iranian și atacurile cel mai probabil vor continua. Dar există suficiente imponderabile pentru a nu putea considera faptul că am ajuns la un punct major și greu reversibil în perioada de un an, de exemplu, deci că programul a fost împins în spate cu această perioadă până la realizarea armei nucleare. Israelul anunțase că programul ajunsese la un punct fără întoarcere și că realizarea bombei nucleare e aproape, ba chiar avuseseră loc un set de teste reușite care anunțau perspectiva aceasta, de unde decizia strategică a loviturii planificate.

Dar chiar și distrugerea câtorva mii de centrifuge sau a uraniului îmbogățit e neclară, odată ce parte a acestor componente poate exista și în locații necunoscute. Programul distrus ar putea, de asemenea, să fie reconstituit, sau ceea ce a rămas sau a fost salvat poate fi recuperat și îmbogățit la nivel militar pentru cele 9 bombe nucleare pentru care se prezumă că ar exista materialul necesar. Totuși nu asta e totul. Nu știm cât de aproape este Iranul de a produce un dispozitiv nuclear pentru a fi montat pe o rachetă, deși evaluarea era la câteva luni. Pentru că, altfel, oameni de știință mai există, chiar dacă nu sunt la vârful programului astăzi. Iar cunoașterea odată dobândită, termenele de realizare a unei bombe devin tot mai strânse, iar capacitatea de procurare a celor necesare este deja cunoscută, din surse directe sau mai obscure.

Cât mai rezistă părțile și până unde merge schimbarea Orientului Mijlociu după lovitura din 12 iunie?

Încleștarea și schimburile de rachete continuă între Iran și Israel. Au apărut victimele și în Israel, de principiu câteva zeci ca urmare a supra-saturării sistemului Iron Dome, câteva ca rezultat al impactului resturilor rachetelor iraniene distruse și chiar câteva ca urmare a impactului propriilor interceptori care au ratat ținta. Implicarea anunțată a altor state, în primul rând SUA, dar și Marea Britanie și Franța, în apărarea Israelului ar putea compensa propriile goluri, tot așa cum distrugerea depozitelor de rachete iraniene și consumarea altora ar ajuta blocarea unei retalieri masive pe perioadă îndelungată.

Deci durata războiului ține de capacitatea de producție și de funcționarea rachetelor, lansatoarelor și a scutului antirachetă israelian, așa cum contează capacitatea de absorbție a atacurilor cu rachete de către Israel. Totuși Teheranul are la dispoziție și alte acțiuni de retaliere care pleacă de la atacarea bazelor și intereselor americane în regiune și merg spre atacuri cibernetice, atacuri teroriste, blocarea strâmtorii Hormuz sau atacuri la producția și rafinarea de petrol a statelor din Golf. Fiecare cu plusuri și minusuri, cu costuri și obiecții ale aliaților săi.

SUA a cerut Israelului să nu atace producția petrolieră și, în afara unui depozit de petrol, țintele s-au rezumat la producția de gaz care e principalul combustibil pentru producerea de energie electrică, cu dublu sens, blocarea aprovizionării instalațiilor militare și întreruperi de energie electrică, un tip de întâmplări care a dus deseori la proteste publice susținute. Iar o penurie de energie electrică crează probleme majore Iranului, care dublează decapitarea nucleară, militară și a conducerii civile implicată în programul nuclear militar.

O adevărată dezbatere rămâne dacă există intenționalitatea determinării schimbării de regim la Teheran. Aici părerile sunt împărțite și în privința eficienței unei asemenea întreprinderi, și privind impactul posibil al unui asemenea proiect. Precedentele au arătat că regimul s-a cutremurat la probleme de natură economică, la excese de natură represivă islamistă și la penuria de energie electrică. Pe toate aceste componente, Israelul nu a avut niciodată un rol vizibil, așa cum nici alte state occidentale, deși acuzate de ingerință și cu un număr de cetățeni iranieni acuzați și executați ca spioni ai unuia sau altuia dintre aceste state.

Altfel, Iranul nu este învins definitiv în nici un caz. Chiar asumând o semi-înfrângere și capitularea, respectiv semnarea unui acord vizând programul nuclear, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate. O asemenea evoluție va determina o planificare mai atentă și mai bine secretizată și a programului nuclear, și a eventualei răzbunări pe care Iranul o pregătește sigur împotriva Israelului, realizabilă în timp. Iranul nu este îngenunchiat nici în cazul unei schimbări de regim, pentru că zona islamistă va dăinui și în forma unui partid sau a unor organizații ilegale subterane în cazul unei improbabile formule multipartinice, cu un lidership schimbat. Iar reconcilierea sau recrearea descurajării reciproce pare să nu mai poată reveni curând, ca element de stabilizare pe termen mediu și lung în regiune.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Le Grand Continent, o publicație franceză de idei, a realizat un interviu cu Serghei Karaganov, consilierul de politică externă și guru ideologic al Rusiei lui Putin, formal directorul Consiliului de politică externă și de apărare al Rusiei și a Clubului de la Valdai. Putin susține că acesta face parte dintre autorii pe care-i citește tot timpul iar analiștii specializați pe Rusia îl consideră principalul architect al politicii externe ruse. Interviul este un monument de fiere, răutate și agresivitate – inclusiv la adresa jurnaliștilor francezi cu care vorbea – dar, pentru cei care au stomacul suficient de rezistent ca să meargă până la capătul textului este important pentru că subliniază cum gândesc și care este sursa nebuniei ruse actuale a generației septuagenare care s-a eternizat la Kremlin și la frâiele puterii, schimbând autocrația tot mai pronunțată în dictatura unipersonală Putin asupra Rusiei.

America și Occidentul contra „majorității mondiale emergente” 

Vladislav Surkov, mintea definitorie a politicilor din doctrina Putin, din 2003, care a precedat agravarea agresivității și măririi Rusiei determinate de acumularea excesivă de resurse din vânzările de energie și din dependența politică creată de resurse în Europa, vorbea despre faptul că Donald Trump îl imită pe Putin, așa cum ceilalți autocrați europeni sunt sosii și parodiază puterea reală a Țarului de la Kremlin. Karaganov, activ și în acea perioadă dar neintrat în grațiile lui Putin la acele vremuri, respinge orice formulă de apropiere Trump-Putin.

Karaganov susține că Trump a creat o filozofie politică și economică personală și după care ia decizii de multe ori radicale dar, pe fond prudente. Filozofia sa este complet diferită de viziunea Rusiei despre sine, care este profund înrădăcinată în rusism și misiunea divină a țării de a salva lumea și omenirea. Trump este, pentru Karaganov, doar un naționalist american, care păstrează elementele clasice de mesianism american – unicitate, excepționalism și rol predominant în lume, deci nu se detașează prea mult de tradiția președinților americani. Singura diferență percepută și surprinzătoare este faptul că ar fi vaccinat contra “pegrei globalist-liberale” care a definit lumea în ultimele 3-4 decenii.

Cât despre războiul din Ucraina, se vorbește mult despre un eventual compromis și despre opțiunile pe care l-ar deschide inclusiv în relațiile ruso-americane sau ruso-occidentale. Totuși Karaganov consideră că astăzi, în acest moment al administrației Trump, președintele american nu are nici un motiv pentru a negocia cu Rusia și, deci, că orice apropiere ar fi dificilă pentru că liderul de la Casa Albă nu este dispus să respecte condițiile pe care partea rusă le-a fixat deja – cele ale ultimatumului cunoscut față de Kiev, dar și a celor două ultimatumuri din decembrie 2021 față de OSCE și NATO, deci față de SUA și Occident. Chiar dacă războiul din Ucraina ar fi inutil și ar face rău președintelui american, totuși echilibrul interior din politica americană ar recomanda continuarea războiului, susține Karaganov.

Consilierul lui Putin se referă, astfel, la avantaje economice pentru Statele Unite din cursul războiului pentru că acest curs de acțiune ar permite modernizarea complexului militar-industrial “tâlhărindu-i pe aliații europeni cu o vigoare regăsită” și impunându-le interesele economice prin intermediul sancțiunilor sistematice ridicate către fiecare stat și către lumea întreagă. Desigur, continuarea războiului permite SUA să aducă și mai multe pagube Rusiei în speranța de a o epuiza și, ideal, de a o strivi sau de a o suprima.

Karaganov relevă aici una dintre principalele teze ale măririi Rusiei care nu mai este și nu se oprește la teritoriul fostului imperiu sovietic, ci merge mai departe, cu ambiții civilizaționale la o Rusie fără frontiere, cu o civilizație integratoare, ca ca nucleu militaro-strategic al “majorității mondiale emergente și emancipate” pe care o construiește Rusia. Această referire vizează formal constructul BRICS și pretenția că majoritatea lumii s-ar opune democrației liberale ca sistem, ar prefera autocrația și ideologiile care să structureze regimuri autoritare de forță, unipersonale, lesne de condus pe verticală, eficiente economic și mai solide ca parteneri prin abordarea interpersonală la vârf între lideri. În drumul spre distrugerea Rusiei, America nu ar fi luat însă în considerare China.

Rusia-China-prietenie fără limite

Formula lui Karaganov este explicația de ieșire a Rusiei din postura ingrată de partener mai mic, altfel marginal, al Chinei în binomul parteneriatului strategic creat, al dependențelor și dominației evidente a Beijingului asupra Moscovei, la toate nivelurile. Încercarea este dificil de elaborat ca teză care să fie susținută, dacă nu măcar să nu fie contrazisă excesiv de realitatea actuală. Nimai reluarea imaginilor sărbătorii de 9 mai de la Moscova, cu rolul de invitat special al președintelui chinez Xi Jinping și postura de slugă care cere favoruri a lui Putin distruge orice urmă de legitimitate și credibilitate a acestei explicații.

Karaganov a ținut să abordeze și teza planului mai profund al parteneriatului strategic asimetric al Rusiei cu China și a tentativei Americii lui Trump de a obține o formulă de inversare a abordării Kissinger care a rupt în anii 70 China de Rusia. Ei bine, această prezumție – aflată la baza unora dintre explicațiile apropiaților lui Trump pentru politica de domolire a Rusiei și aliniere față de unele din cerințele sale – a fost respinsă de către Karaganov. Astfel, pentru ideologul lui Putin pretinsa tentativă de ruptură a Rusiei de China ar fi absurdă și contra-productivă, din punctul de vedere al Rusiei, susținând că, după o asemenea politică în mandatul Trump 1.0., administrația și președintele american însuși au realizat că Rusia nu ar accepta niciodată așa ceva.

De asemenea, în teoria lui Karaganov, târgul oferit de Trump având ca obiect Ucraina sau măcar recunoașterea unilaterală a Crimeii, nu ar avea obiect. De altfel, Statele Unite ar ceda pe deplin față de Rusia în Ucraina în trei condiții. Prima ar fi ca să obțină în schimb ruptura de China și o aliniere Rusia-SUA, pe care o exclude pe deplin ca opțiune. Cea de a doua, ar fi “o repetiție a înfrângerii și retragerii grotești a Americii din Kabul”, adică înfrângerea totală sau capitularea umilitoare a “regimului de la Kiev” – cum continuă și Karaganov să numească actuala conducere politică, aleasă democratic la Kiev, legitimă și susținută public de către propria populație – fapt care ar fi și un eșec evident al Occidentului condus de Statele Unite.

În fine, cea de a treia ar fi riscul ca ostilitățile să ajungă să afecteze interesele sau capabilitățile și resursele vitale ale Americii în lumea întreagă, cu pierderi masive de vieí ale cetățenilor americani și distrugerea bazelor sale militare. Această opțiune pare să fie privilegiată de către Karaganov drept posibilitate cu o probabilitate rezonabilă la care chiar s-ar aștepta să se întâmple, oricât de absurdă o asemenea revoltă generală a pretinsei majorități globale a Sudului împotriva Americii, pe toate meridianele, realizată prin luarea cu asalt și atacul asupra bazelor sale, ar putea părea oricărui planificator militar american.

Înfrângerea Ucrainei cu ajutorul armei nucleare

Karaganov rămâne fixat, vajnic apărător al narațiunilor ruse despre războiul din Ucraina, considerat o primă confruntare a lumii democrat-liberale occidentale cu noua majoritate globală a Restului care, desigur, nu poate decât să câștige confruntarea. Dar fantasmele și nivelul de ambiție care fac Rusia parte a acestei majorități, ca expresie a proiectării puterii în mințile rușilor, sunt complet discutabile. Chiar și pentru rusul mediu căruia i se pare azi Rusia puternică nu pentru că are un Imperiu sau pentru că exportă o ideologie globală îmbrățișată pe terțe meridiane, ci pentru că e parte a viitorului învingător global, chiar dacă asta înseamnă subordonarea față de China emergentă, o asemenea narațiune i se va părea artificială, forțată și, evident, falsă, produs al propagandei obișnuite și nu a vreunui calcul, planificări, înțelegeri sau acorduri perene care să se reflecte și în propria prosperitate.

Karaganov spune direct și pe șleau: înfrângerea totală a Ucrainei, cu capitularea sa pur și simplu, este obiectivul Rusiei de astăzi. Mai mult, el crede că o asemenea capitulare ar area un efect de domino asupra Europei, care intră de asemenea în calculele Rusiei, așa cum sunt ele prezentate în interviu. Karaganov recunoaște că această înfrângere ar putea fi extrem de costisitoare, chiar prohibitivă pentru Rusia, pentru că ar duce la moartea a mii de tineri ai Rusiei și de aceea trebuie întărită cât mai repede de recursul rapid la utilizarea armei nucleare, o idee pe care a promovat-o pentru a determina ieșirea din impasul – recunoscut, iată, chiar de ideologul cel mai consecvent și puternic al Rusiei lui Putin – care blochează acțiunile viitoare ale Rusiei.

Știam faptul că Karaganov este adeptul utilizării armei nucleare în Ucraina. El este promotorul unui grup de cercetători care promovează inclusiv o teorie care consideră utilizarea armei nucleare din teatru – cu impact de sub 1 megatonă- drept neescalatorie, deci care nu ar duce la retaliere și lansarea unui război nuclear din partea Americii. Dar susținerea unei asemenea variante și recursul eventual la arma nucleară trădează, în subsidiar, un deficit evident în materie de arme convenționale și capacitatea de a repurta victoria în Ucraina, asta cu atât mai mult cu cât vedem recunoașterea reală a impasului pe care nici un lider din cercul strâmt din jurul lui Putin nu și-a permis să o transmită încă în spațiul public intern și internațional.

Trimiterea NATO la “ublietele” istoriei 

În aceeași linie propagandistică tradițională, Karaganov atacă tema NATO, care nu este doar “un vestigiu al Războiului Rece”, ci și “un cancer care ar distruge securitatea europeană”, în variantă rusă. El dorește trimiterea NATO la “ublietele” istoriei, cu cât mai repede, cu atât mai bine, criticându-i chiar și pe decidenții ruși care au restabilit legăturile cu Alianța în anii 90, o alianță considerată deopotrivă ostilă, generatoare de conflicte, criminală, vinovată de agresiuni în serie – cu referire la războiul din fosta Yugoslavie și din Irak și din Libia. Desigur, Karaganov ignoră faptul că intervenția din Kosovo la care face referire este rezultatul unei rezoluții a ONU, 1244, pe care dacă nu a votat-o, Rusia nici nu a depus veto, în timp ce în Irak nu a fost NATO, ci o coaliție de voință condusă de SUA, în condiții foarte specifice consemnate și ele în mod repetat în hotărâri ale Consiliului de Securitate. Așa cum în Libia nu NATO a fost pe teren.

“Sper ca NATO să moară”, susține Karaganov fără menajamente, pentru că oricum organizația nu are nici un viitor. Dacă la origine “a avut un rol mai degrabă pozitiv, îndiguind Germania”, limitând influența comunismului, ceea ce a fost obiectivul său principal, contrabalansând URSS-ul în cadrul unui sistem relativ stabil de confruntare între marile puteri, de mult NATO nu mai este decât o organizație “exclusiv și pe deplin nocivă pentru securitatea mondială”, așa că, cu cât va dispărea mai repede, cu atât va fi mai bine, mai adaugă el. 

Europa comună: sinucidere și disoluție, sursa calamităților lumii

Uniunea Europeană a trecut și ea de partea răului, în opinia lui Karaganov, care nici nu vorbește institutional despre Bruxelles, ci despre “comunitatea țărilor europene”. El se declară șocat de drumul pe care l-a luat construcția europeană, de “eșecul moral al elitelor sale”, de impasul în care s-a ajuns pe baza eșecului generației politice actuale care, după ce a pierdut pe toate fronturile, caută să se mențină pe baza unei ostilități crescânde și o pregătire de război cu Rusia. Cine parcurge site-urile așa-numit suveraniste din Europa și America de astăzi, va regăsi acolo întreaga retorică a propagandei ruse și a lui Karaganov care merită atenție crescută pentru originea sa și modul în care ajunge în social media și se insinuează sperând să se impună pe piața de idei occidentală și în statele democratice.

Karaganov vede asta ca pe “o pregătire de suicid rapid” al Europei colective, care trebuie neapărat să se dizolve, să dispară. Mai mult, el se miră că a durat atât timp fără să se dezagrege, iar consecințele disoluției UE ar fi pozitive pentru Rusia pentru că ar limita așa numita “elită consumeristă și falimentară” care încearcă să supraviețuiască pe baza identificării dușmanului comun și al “perspectivei pregătirii isterice de război”. De la Europa pacifistă agreată de Rusia, UE a ajuns la una belicoasă și care nu răspunde așteptărilor Rusiei așa cum nu răspunde nici intereselor propriei sale populații.

Karaganov nu evită nici referințele la așa numitul “euro-fascism”, pe care îl critică de 15 ani și pe care îl pune pe seama eșecurilor succesive acumulate și pe un recul al Europei în fața competiției internaționale fapt care face ca mai devreme sau mai târziu, să vedem simptomele fascismului manifestându-se în creștere în Europa. Semnele ar fi deja vizibile. Dar, în loc să arate către extrema dreaptă populistă și naționalistă așa-numit suveranistă, retorica euro-fascismului se îndreaptă spre ultra-liberalismul ținta tuturor criticilor Rusiei lui Putin. Nu e de mirare, atunci, de ce Rusia lui Putin vrea denazificarea Ucrainei, dacă asta înseamnă eliminarea democrației liberale din conducerea de la Kiev și înlocuirea cu un regim marionetă pus de Rusia.

De altfel, Karaganov spune explicit că nu este vorba despre forma de fascism a lui Franco, Mussolini și Hitler, ci despre unele trăsături numite “neo-totalitariste liberale”. El speră ca Rusia să fie conștientă și să impiedice Europa să devină o amenințare, astfel, la adresa securității Rusiei și a lumii. Mai ales că Europa are și stigmatul de a fi fost “sursa principalelor calamități ale umanității în ultimele cinci secole”, mai susține Karaganov. Cât despre Rusia, ea și-a terminat epopeea europeană. El speră ca europenii să-și revină și să îmbrățișeze forme autoritariste care să sublinieze puterea prin liderii aleși. Doar așa se va evita catatrofa, odată ce Europa este leagănul celor mai nocive curente ideologice care au dus la războaie monstruoase și genocide în masă.

Opțiunea Rusiei este să ia act de sfârșitul aventurii europene, să ia distanță față de Europa și să-și încheie călătoria europeană, pentru a scăpa de “amenințări militare și pseudo-valori”. Europa pierde teren în termeni de influență culturală, devenită nefastă, cu atât mai trist pentru Rusia care are într-un procent de 50-60% baza culturală europeană. Prăbușirea Europei devine un fenomen cultural și moral pentru Karaganov, de aceea e un lucru bun și trebuie construite relațiile cu state europene individuale separat.

De altfel, Karaganov pariază că o mare parte dacă nu toate statele din Estul și Sudul Europei se vor alătura Marii Eurasii, proiectul dominant al Rusiei prin care poate redeveni mare și poate fi din nou imperiu, în cadrul binomului alături de China. Iar statele din Nord-Vestul Europei vor dispărea din arena mondială dacă nu își vor depăși momentul de respingere a propriilor valori fundamentale. Marea Britanie și alte 4-5 state occidentale vor deveni periferia exclavă a Americii, în contextual unui adevărat impas al sistemului lor de valori, în prăbușire prin degenerarea morală a Europei. Războiul din Ucraina reprezintă, deci, “o oportunitate istorică pentru Rusia de a se detașa de Europa”.

Războiul benefic din Ucraina – eradicarea ideologiei liberale

Karaganov face o adevărată apologie a războiului, pe baza teoriei războiului bun, dar și a războiului etern ca stare naturală a Rusiei. Războiul actual a fost extrem de benefic Rusiei lui Putin, afirmă el chiar dacă este tragic prin costurile de vieți ale generațiilor cele mai fragede ale Rusiei, dar a permis ruptura rapidă cu ultimele rămățițe de eurocentrism și occidental-centrism care mai existau în politica, cultura și opțiunile Rusiei și ale rușilor. Astfel, ar fi fost eliminată elita consumeristă care a părăsit Rusia și a permis restaurarea propriei identități în aspecte tradiționale și reactualizate, în același timp, îndreptându-se cu hotărâre spre Sud și Est și regăsindu-și sursele exterioare ale civilizației și prosperității viitoare în proiectul eurasiatic.

Dacă Europa și-ar regăsi cultura și valorile sale tradiționale ca și formele mai autoritate de guvernare, dacă ajunge la un regim de decizie mai eficace fără a cădea în fascism, ar fi un câștig și Rusia ar avea cu cine să discute și ar avea vecini europeni cu care ar putea să stabilească relații de prietenie care sunt astăzi interzise de către europeni. Ar fi de dorit și profitabil pentru Rusia emergența unei axe transatlantice iliberale, ucigând liberalismul, așa cum a dispărut în trecut comunismul și nazismul pe care le-au născut tot europenii – fiind reluată aici o altă teză a propagandei ruse care pune comunismul pe seama variantei utopice a lui Marx și Engels, nu pe seama revanșismului revoluționar și sângeros al lui Lenin, Stalin sau Beria și varianta lor violentă și totalitară. Rămâne dubiul dacă axa în cauză așteptată va fi anti-rusă sau pro-rusă, dar Karaganov a luat pe rând statele europene pentru a lăuda variantele extremei drepte care distruge liberalismul democratic în Europa.

De altfel, rusismul propovăduit de Karaganov și Putin ar fi componente ale unei idei a “visului rusesc”, a “omului rus”, o viziune la care ar lucre zeci și sute de intelectuali de prim rang și figuri politice ale Rusiei. Ideologia de stat urmează să fie definitorie și exclusivă pentru orice viitor conducător al Rusiei, celorlalți cetățeni cu alte idei fiindu-le interzisă complet politica și în orice caz accesul la conducerea statului rus. Un om nou, omul rus, ar fi baza construcției pe model Goebbels-Hitler a lui Karaganov, căci respinge de plano postura comunismului totalitar care “a mutilat intelectual Rusia și a contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice”. Karaganov spune explicit că nu există nici o diferență între aducerea copiilor ruși către biserică, către codul întemeietorului comunismului și inocularea noii ideologii de stat, o idee respinsă explicit la origine de Constituția lui Elțîn, post-comunistă.

Apologia războiului este făcută de Karaganov și pe baza unei tradiții care face ca Rusia să fie o țară de luptători, și care “nu a știut să trăiască în afara stării de război”. Războiul este în genele rușilor, susține consilierul lui Putin, declarație care face și titlul interviului său din ziarul francez. El consideră că războiul a fost un proces care a accelerat renașterea spirituală, morală și intelectuală în Rusia, de unde întrebarea unui hâtru ce tip de spiritualitate, morală și lume construiește Rusia pe o asemenea bază belicoasă și cum se potrivește această susținere cu reproșul similar făcut mai sus, la începutul interviului, Uniunii Europene sau Occidentului liberal și democratic, hulite de generația care conduce azi Rusia. Totuși el strecoară, mucalit, regretul că această renaștere nu a putut avea loc prin alte mijloace. “Este tragic că a trebuit ca, pentru a renaște, Rusia să aducă tributul său de sânge și viața copiilor rușilor, dar istoria este tragică”, încheie cinic Karaganov.

Textul interviului nu are nevoie de nici un comentariu, nici de concluzii. Doar de un avertisment pentru toți cei ce consumă social media fără discernământ: uitați-vă de unde vine sursa ideilor vehiculate și preluate cu nesaț de o anumită categorie de politicieni și cum arată lumea pașnică către care propăvăduiește propaganda rusă că ne vom îndrepta, atunci când face apologia războiului și a renașterii și strălucirii viitoare a Rusiei, pe rămășițele libertăților, democrației și a drepturilor oamenilor care trăiesc azi în Europa și în lume. Așa cum s-a întâmplat cu cei alungați din Rusia sau striviți sub greutatea organismului opresiv, în numele ideologiei și ideii ruse unice victorioase și incontestabile, pe care o inoculează generațiilor viitoare pentru a dăinui în veac.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.