2025 își numără ultimele ceasuri înainte de a rămâne în istoria relațiilor internaționale drept un moment de ruptură, reașezare și clarificare strategică pătrunsă de multiple îndoieli. Un veritabil roller-coaster în arealul celor două maluri ale Atlanticului de Nord, cu notițe și speculații la Moscova și la Beijing. Relația transatlantică a fost pusă sub presiune, uneori lăsată în ofsaid, pentru a reveni punctual la stilul de joc omogen. Europa a ieșit din amorțeală strategică, forțată fiind să accelereze decizii de emancipare strategică amânate de decenii în domeniul securității și apărării. Războiul Rusiei în Ucraina a intrat într-o nouă fază diplomatică și politică care ne îndreaptă spre un 2026 cu pendulări între un potențial (iluzoriu) sfârșit al confruntării sau un intermezzo. În acest context, SUA, UE și NATO au valsatîntre ambiguitate și alegeri strategice, uneori contrare, alteori în sincron, dar cu efecte pe termen lung. La capătul estic al alianței transatlantice, România încheie cu speranța unui sold pozitiv un an mai anost din perspectiva politicii sale externe, afectată evident de evenimentele și percepțiile conturate la finalul lui 2024, cu demersul fără precedent al anulării alegerilor prezidențiale, incertitudinea nivelului de penetrare al ingerinței ruse, prima demisie prezidențială, noi alegeri prezidențiale și încercările timide de revenire în circuitul țărilor ce iau decizii vitale pentru securitatea Europei.
De aceea, 2025 lasă în urma sa mai multe întrebări decât clarități.
- A fost 2025 anul în care ordinea internațională post-Război Rece a încetat să mai funcționeze, nu printr-un colaps brusc, ci printr-o eroziune lentă și ireversibilă?
- În momentul în care Administrația Trump a ieșit la rampă, chiar la Conferința de Securitate de la München, la adresa democrației, libertății și responsabilității pentru securitate ale Europei, a fost începutul maturizării strategice a UE sau semnalul unei distanțări transatlantice și unui mariaj de tipul “singur în doi”?
- Când Casa Albă a devenit scena încolțirii președintelui ucrainean de însuși liderul lumii libere, în contrast cu afabilitatea lui Trump față de Putin și Rusia, am asistat la o revenire a concertului marilor puteri de tipul secolului al XX-lea sau la nașterea unei lumi radical diferite?
- Dacă pentru Statele Unite Rusia devine o problemă de gestionat în ecuația mai mare a competiției cu China, iar pentru Rusia Europa rămâne spațiul de presiune, este UE pregătită să joace șah sau riscă să fie doar tabla de joc?
- Ce decizie va fi determinată Europa să ia pe fondul ambiguității și alegerilor strategice ale Washington-ului: mai mult pe cont propriu, apărător al lumii libere alături democrațiile non-europene, asiatice și oceanice sau deschiderea conjuncturală și periculoasă față de autocrațiile dominante ale lumii?
- A fost 2025 anul în care Europa a înțeles pe deplin că securitatea și competitivitatea nu mai poate fi externalizate, ci trebuie construite, finanțate și apărate politic?
- Pentru statele de pe flancul estic, inclusiv România, este această perioadă una de vulnerabilitate sau de redefinire strategică a rolului lor în NATO și UE? Ce dividende strategice va mai conferi echilibristica specifică “noii Europe” între transatlanticism și europo-centrism?
Aceste întrebări care prefigurează o accelerare a transformărilor epocale ce le experimentăm pot fi sintetizate prin câteva momente cheie și note de subsol. Și, de aceea, nu putem păși în 2026 fără să înțelegem, fie și sintetic, implicațiile anului ce-și trage cu celeritate cortina.
1) Un an început cu inaugurarea administrației Trump și încheiat cu schimbarea de paradigmă în politica externă și de securitate a SUA
Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a reprezentat momentul zero al anului geopolitic 2025. Inaugurarea noii administrații a semnalat rapid o reorientare a politicii externe americane, cu accent pe tranzacționalism, presiune asupra aliaților europeni, redefinirea angajamentului SUA față de NATO, un joc de angajare a Moscovei și alt joc, și mai sofisticat, de proiectare a forței și de angajare a Chinei.
Dacă mesajul transmis partenerilor europeni a fost unul de continuitate condiționată – securitatea colectivă rămâne importantă, dar costurile trebuie asumate mai clar de Europa -, cel livrat autocrațiilor lumii a fost unul de forță, de prestigiu și de limbaj comun al puterii: suntem custode al ordinii internaționale bazate pe regula jocului făcută de marile puteri. Episoade grăitoare în acest sens cuprind atât politica tarifară față de China și alte națiuni, bombardarea programului nuclear iranian și implicarea decisivă în încetarea focului în Orientul Mijlociu.
În paralel, adoptarea, în decembrie 2025, a Strategiei Naționale de Securitate a SUA a fixat noul cadru doctrinar american, confirmând o lume mai competitivă, mai dură și mai puțin predictibilă pentru aliați, cu critici fără precedent la adresa Uniunii Europene, acuzată că ar contribui la declinul și dispariția civilizaționale ale Europei. Documentul, fără precedent în unele formulări, a intrat rapid în malaxorul care frământă gândirea strategică de pe continent: Ne mai putem baza pe Statele Unite? Ce loc ocupă Europa în peisajul intereselor americane? Și, în fond, care sunt interesele SUA în raport cu Europa?
De aceea, 2025 a fost pentru Europa un an al cuplării centurilor de siguranță. Urmează navigarea în larg cu risc de impact cel puțin mediu. Soluția ar putea fi conduită prudentă și preventivă din partea europenilor, cu un pendul deloc mecanic între funcționalitatea alianței strategice cu principalul partener global, capacitate de a acționa independent și abilitatea de a menține unitate, așa cum am scris și în editorialul consacrat strategiei americane.
2) Conferința de Securitate de la München și discursul lui J.D. Vance
Conferința de Securitate de la München din februarie 2025 a devenit unul dintre cele mai comentate forumuri strategice din ultimii ani, în special în urma discursului vicepreședintelui J.D. Vance. Tonul critic la adresa Europei, cu accent pe ceea ce administrația americană consideră a fi starea precară a democrației și libertății în Europa, a surprins exemplul anulării alegerilor prezidențiale din România ca muniție de șoc pentru aliați. Dublate de scepticismul față de sprijinul pe termen lung pentru Ucraina și accentul pus pe prioritățile interne ale SUA, toate acestea au adâncit percepția de fractură transatlantică, accelerând dezbaterea europeană despre autonomia strategică. Victoria de la finalul acelei luni a creștin-democraților lui Friedrich Merz la alegerile germane au oferit Europei un respiro și un mecanism de protecție a integrării europene.
3) Iterațiile relației Trump-Zelenski: De la episodul din Biroul Oval la concordia din Catedrala San Pietro la funeraliile Papei Francisc și până la Mar-a-Lago
Întâlnirea tensionată din februarie 2025 dintre Donald Trump și președintele ucrainean Volodimir Zelenski a devenit un simbol al noii faze a relației Washington–Kiev. Discuțiile dure privind condiționalitățile sprijinului american au alimentat îngrijorări serioase în capitalele europene și au contribuit decisiv la mobilizarea liderilor UE în jurul ideii că Europa trebuie să fie capabilă să susțină Ucraina chiar și într-un context de sprijin american fluctuant.
De la tensiunea din Biroul Oval la concordia sobră din Catedrala San Pietro de la funeraliile Papei Francisc, relația Trump–Zelenski a traversat nu o reconciliere personală, ci o recalibrare strategică. De aceea, dispariția Papei Francisc și alegerea primului papă american, Leon al XIV-lea, au avut un impact care a depășit sfera religioasă, cu Vaticanul în rol de actor simbolic și diplomatic relevant în discursul global despre pace, război, solidaritate și responsabilitate morală într-o lume fragmentată.
Cea din urmă iterație, consumată la finalul anului la reședința președintelui american de la Mar-a-Lago cu planul de pace pe masă, ne lasă și material strategic pentru 2026, cu accent pe multiple dileme: Va reuși Donald Trump să impună un acord de pace între Rusia și Ucraina? Dacă da, cine va face cele mai multe concesii, Putin sau Zelenski? Cum vor funcționa garanțiile de securitate pentru Ucraina? Va plăti Rusia pentru reconstrucție? Cât teritoriu va pierde Ucraina?
4) Crearea și consolidarea “Coaliției de Voință” pentru Ucraina
Summitul de la Londra din 2 martie 2025 a marcat nașterea Coaliției de Voință pentru Ucraina, urmată de reuniuni succesive la Paris, Londra și Berlin, cu președintele francez și premierul britanic Keir Starmer în rolul de lideri și cu cancelarul german Friedrich Merz dornic să imprime “un grup de la Berlin” în nucleul acestei coaliții.
Această structură flexibilă, complementară NATO, a reflectat maturizarea strategică a Europei, asumarea unui rol mai activ în sprijinul militar, financiar și politic pentru Kiev și apariția unui nucleu dur de state dispuse să acționeze rapid pentru a furniza garanții de securitate Ucrainei. Astfel, 26 de țări s-au “angajat să participe la o forță de reasigurare” și să fie “prezente la sol, pe mare sau în aer”. Cu o notă de subsol: aceste eforturi să fie dublate de garanția suplimentară a Statelor Unite.
5) Summitul NATO de la Haga
Summitul NATO de la Haga a consfințit una dintre cele mai profunde transformări ale Alianței de la sfârșitul Războiului Rece. Deciziile privind creșterea cheltuielilor de apărare la 5% din PIB, revitalizarea industriei militare și a producției în domeniul apărării și întărirea flancului estic au fost un răspuns direct atât la războiul Rusiei în Ucraina, cât și la semnalele venite dinspre Washington. Haga a fost momentul în care NATO a decis să traducă pilonii acțiunii sale centrale – apărare colectivă și descurajare – prin măsuri de reînarmare strategică.
Noile mutații pe axa SUA – Europa au părut să nu altereze NATO, ci să-i determine pe europeni să investească în pilonul european al securității euro-atlantice, fără a ventila scenariile unei decuplări.
6) Apărarea și competitivitatea europeană în deciziile majore ale Consiliilor Europene
În 2025, Consiliile Europene (tradiționalele summit-uri ale liderilor europeni) au consacrat o schimbare de paradigmă: apărarea nu mai este tratată ca un apendice al integrării europene, ci ca un pilon al suveranității UE.
Summit-urile europene de la Bruxelles au produs decizii fără precedent privind finanțarea comună a industriei de apărare (instrumentul SAFE de 150 de miliarde de euro), achiziții coordonate și integrarea capacităților militare, toate sub numele de cod “Defense Readiness 2030” și o denumire puternică, dar ulterior diluată: “ReArm Europe”. Sub presiunea contextului geopolitic, ideea unei Europe capabile să se apere singură a devenit o necesitate, dar care încă se mai împiedică în slogan.
În paralel, liderii europeni au legat explicit securitatea de competitivitatea economică. Investițiile în apărare au fost prezentate nu doar ca răspuns la amenințări, ci ca motor pentru reindustrializare, inovare tehnologică și consolidarea lanțurilor de aprovizionare europene. Consiliile Europene au pus accent pe reducerea dependențelor critice, pe susținerea industriilor strategice și pe mobilizarea capitalului public și privat, într-o încercare de a repoziționa Europa într-o competiție globală tot mai dură cu Statele Unite și China.
7. Summitul Trump–Putin din Alaska, dublat rapid de scutul liderilor europeni în jurul lui Zelenski chiar în Biroul Oval
Întâlnirea directă dintre Donald Trump și Vladimir Putin, desfășurată în Alaska, a fost unul dintre cele mai controversate momente ale anului.
Pe 15 august 2025, președinții Donald Trump și Vladimir Putin s-au întâlnit la Anchorage, Alaska, într-un summit centrat pe războiul din Ucraina, controlul armamentelor și zonele de influență. Deși a fost prima întâlnire directă de la începutul conflictului, discuțiile nu s-au concretizat într-un acord și nu l-au inclus pe Volodimir Zelenski, ceea ce a generat îngrijorare profundă în UE și NATO. Liderii europeni au avertizat că orice soluție fără participarea Ucrainei riscă să compromită suveranitatea acesteia și stabilitatea regională.
Ca răspuns, pe 18 august 2025, Casa Albă a găzduit o întâlnire între Trump, Zelenski și lideri europeni de rang înalt, inclusiv șefi de state și de guvern din Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și reprezentanți ai Comisiei Europene și NATO. Scopul întâlnirii a fost de a consolida un front transatlantic comun în sprijinul Ucrainei și de a evita ca Europa și Ucraina să fie marginalizate de la masa tratativelor. Participarea masivă a liderilor europeni a transmis un mesaj de solidaritate și a proiectat imaginea unui scut european în jurul Ucrainei și a liderului său.
În ansamblu, aceste două evenimente evidențiază tensiunea care plutește în negocierile legate de soluționarea războiului ruso-ucrainean, diferențele de viziune dintre Statele Unite și Europa cu privire la Rusia și nevoia de actualizare permanentă a coordonării transatlantice.
Două note de subsol locale. România și Republica Moldova: de la demisia lui Klaus Iohannis și victoria prezidențială pro-europeană a lui Nicușor Dan la triumful democrației peste Prut, sub bagheta Maiei Sandu și în fața Rusiei lui Putin.
În România, 2025 a fost un an de resetare politică majoră. Demisia lui Klaus Iohannis și victoria prezidențială a unui candidat ferm pro-european, Nicușor Dan, au fost citite ca un semnal de continuitate strategică într-un moment de incertitudine europeană, transatlantică și globală. Dincolo de schimbarea de stil și de generație, mesajul transmis a fost unul de ancorare clară în UE și NATO. Pentru partenerii europeni și euro-atlantici, România a rămas un actor previzibil, într-o perioadă în care previzibilitatea a devenit o resursă de securitate. Dar oare este suficientă această previzibilitate, cum va fi ea abordată prin cheia conceptului de “independență solidară” din Strategia Națională de Apărare a Țării și cum va ieși Bucureștiul la joc în 2026?
Peste Prut, miza a fost și mai explicit geopolitică. Victoria forțelor pro-europene la alegerile parlamentare sub conducerea Maiei Sandu a fost percepută drept un triumf al democrației într-un spațiu supus presiunii directe a Rusiei lui Vladimir Putin. În fața tentativelor de influență, destabilizare și intimidare, Republica Moldova a confirmat că opțiunea europeană nu mai este doar un proiect de elită, ci o alegere politică majoritară validată de trei ori prin vot într-un an: alegeri prezidențiale, referendum constituțional și scrutin legislativ.
În ansamblu, evoluțiile de la București și Chișinău au funcționat ca două note de subsol locale, dar esențiale, într-o poveste mai amplă: aceea a unei frontiere estice a Europei care încearcă să se consolideze democratic exact în momentul în care ordinea internațională devine mai dură și mai puțin indulgentă.
Privit retrospectiv, 2025 a fost anul în care relația transatlantică nu s-a rupt, dar s-a transformat. A fost anul în care lumea occidentală, îndeosebi Europa integrată în spațiul UE, a înțeles că status quo-ul nu mai este unica o opțiune, ci delimitată de adaptare la o lume în schimbare.
Tendințe 2026
Dacă 2025 a fost anul în care Europa a ieșit din amorțeala strategică, 2026 se conturează drept anul în care Europa își va da măsura propriilor decizii majore: capacitatea de a menține direcția, de a gestiona o relație transatlantică mai dură, de a da un impuls extinderii europene și de a transforma deciziile politice în materie de securitate, apărare și competitivitate într-un mega-boost economic și de securitate pentru deceniul următor prin viitorul Cadru Financiar Multianual, ale cărui negocieri stau la orizontul lui 2026.
Războiul Rusiei în Ucraina: sfârșit al confruntării sau doar un intermezzo strategic?
Intrarea conflictului din Ucraina într-o fază de înghețare sau armistițiu negociat este una dintre evoluțiile analizate pentru 2026. SUA vor împinge spre o formulă de pace, însă aceasta riscă să fie un intermezzo, nu o soluție durabilă. Europa va trebui să gestioneze simultan garanții de securitate pentru Ucraina, un efort masiv de reconstrucție, menținerea sancțiunilor și a presiunii asupra Rusiei. Riscul major pentru 2026 este ca oboseala politică să transforme pacea într-un compromis instabil, care să lase deschisă posibilitatea reluării conflictului.
Ce facem cu extinderea Uniunii Europene?
Anul 2026 va aduce, cel mai probabil, decizii politice clare privind continuarea extinderii UE, în special pentru Ucraina, Republica Moldova și Balcanii de Vest. Alegerile din Ungaria și rezultatele lor ar putea furniza o soluție care să deblocheze veto-ul premierului Viktor Orban în privința Ucrainei, Republica Moldova așteaptă să-i fie recunoscute eforturile prin avansarea procesului de integrare, iar în Balcanii de Vest există un apetit crescut pentru ca Muntenegru să devină cel de-al-28-lea stat membru al UE.
Totuși, extinderea va rămâne un proces gradual, fragmentat și condiționat, dar ale cărei beneficii deja se pot resimți fără a avea un scaun și un vot în interiorul UE: accesul la piața unică și fonduri care precedă aderarea deplină, tratarea vecinătății estică ca zonă de interes strategic și securitatea ar putea deveni criteriu central de integrare.
Negocierea Cadrului Financiar Multianual post-2027: bătălia pentru priorități
În 2026, negocierile pentru Cadrul Financiar Multianual 2028–2034 vor intra în faza decisivă. Apărarea, securitatea, industria militară, competitivitatea, suveranitatea tehnologică și sprijinul pentru Ucraina vor concura direct cu politicile tradiționale, coeziune și agricultură.
Tendința dominantă va fi creșterea bugetelor pentru securitate și reziliență, o salvare a politicilor clasice care grupează ADN-ul solidarității europene, o presiune pentru condiționalități mai stricte, dezbatere dură între statele contributoare nete și cele beneficiare și expunerea faliilor între statele membre.
Pentru state precum România, 2026 va fi anul în care se joacă capacitatea de a-și apăra interesele bugetare într-o UE care trebuie să-și recapete anvergura globală pentru a rezista.
Relațiile Europa–SUA în faza cooperării pragmatice, nu a parteneriatului de simfonie romantică
Pe plan transatlantic, relația dintre Europa și SUA va rămâne funcțională, dar rece. Washingtonul va continua să fie un pilon de securitate, însă angajamentul său va fi condiționat și negociabil. Europa va fi obligată să accepte o realitate nouă, în care SUA vor rămâne indispensabile pentru securitatea europeană, dar așteptările privind contribuțiile europene vor crește, iar coordonarea politică va fi mai limitată.
Această realitate poate fi incomodă, deoarece alianța transatlantică nu mai deține reflexul coordonării ca automatism valoric, ci va fi un proces de negociere permanentă.
România în 2026: între consolidare europeană, incertitudine transatlantică și amplu dialog de reclădire națională. 20 de ani în UE și aderarea la OCDE
Pentru România, 2026 poate deveni un an de maturizare strategică și de recăpătare a unui nou sens în interiorul integrării europene și euro-atlantice, dacă oportunitățile sunt gestionate corect și dacă actorii politici cu rol decizional nu vor fi prădați de populism.
În 2026, România se află într-un moment simbolic, marcând aproape 20 de ani de apartenență la UE, pe care îi va împlini la 1 ianuarie 2027 și pregătindu-se pentru aderarea la OCDE.
Numai aceste două borne ar trebui să fie suficiente pentru lansarea unui amplu dialog național. De refondare a încrederii pierdute și de reclădire a bazelor trainice pentru o politică internă și externă care să ofere conținut practic alegoriei din Strategia Națională de Apărare a Țării: “Principala putere a Europei de Sud-Est și a doua mare putere estică după Polonia”.
Punctual, obiectivul aderării la OCDE va intra într-o frază critică pentru România din perspectiva așteptării de a accede în clubul elitist al democrațiilor. Evaluarea tehnică bifată cu brio va trebui să reflecte politic un stat previzibil, stabil instituțional și capabil să implementeze reforme structurale. succesul acestui proces va transmite un semnal puternic investitorilor și partenerilor strategici și va da un imens balon de oxigen unei țări care se luptă cu succesiva moștenire a deficitului bugetar record.
În plan continental, România va urmări să profundeze integrarea europeană, consolidându-și rolul în deciziile strategice ale UE. Este de anticipat o implicare activă în negocierile pentru bugetul multianual 2028–2034, cu focus pe coeziune, agricultură, energie și infrastructură, și o aliniere cu tendințele și cerințele europene în materie de competitivitate.
Politica externă a României va fi determinată invariabil de alianțele sale și de principalii aliați și parteneri strategici bilaterali.
România va continua să își consolideze rolul în NATO, în special pe flancul estic, ca punct strategic al Alianței. Sprijinul pentru Ucraina și Republica Moldova va rămâne prioritar, cu accent pe garantarea stabilității regionale, avansarea celor două țări către UE și prevenirea influenței rusești .Este de așteptat creșterea investițiilor în apărare și industrie militară, în concordanță cu agenda NATO și UE.
După un an complicat în relația cu Statele Unite, marcat de înghețarea procesului de intrare în Visa Waiver și repoziționarea unui număr de militari americani de pe teritoriul țării noastre, Parteneriatul Strategic cu cel mai indispensabil aliat are nevoie de o recalibrare certă, nu de rumeguș politic, pentru a conferi continuitate strategică și a disipa semnele de întrebare.
Căutarea momentului ideal pentru o vizită prezidențială oficială la Casa Albă survine cu un risc. Acela că nimic nu mai este ideal în politica externă a zilelor noastre, marcată de impredictibilitate americană. În acest context girat de imprevizibilitate, România va miza în relația cu Statele Unite pe cooperare militară, inclusiv industrială, și economică, cu accent pe energie.
Nevoia de anticipare și de reconfirmare strategică va regăsi România și într-o abordare a dublajelor, aceea de a prelungi solidul parteneriat bilateral cu americanii printr-o prezență sporită a NATO, valorificarea formatelor regionale (inclusiv revitalizarea B9) și pe diversificarea parteneriatelor europene precum cele cu Franța, Marea Britanie, Germania, Polonia și Turcia.
O inevitabilă tranziție politică post-Macron la Paris în 2027 va obliga Bucureștiul să recalibreze parteneriatul strategic cu Franța, în special pe dimensiunea de apărare și industrie militară. Regatul Unit va rămâne un partener-cheie în securitate și apărare, Germania va redeveni centrală în dosarele economice, industriale și bugetare europene, iar România va avea nevoie de o relație mai strategică, nu doar economică.
Pe linia strategică a flancului estic, România va trebui să consolideze relațiile cu Polonia, cu accent pe coordonare militară și proiecte regionale de infrastructură și securitate energetică. Relațiile cu Turcia, care vor aniversa 15 ani de Parteneriat Strategic, vor fi importante pentru cooperarea în domeniul securității regionale precum, și pentru susținerea și reconstrucția Ucrainei și a stabilității Mării Negre. Nu sunt de neglijat nici potențialul relațiilor cu cei mai noi aliați NATO, Finlanda și Suedia.
Dacă 2025 a fost un an de ruptură, 2026 se anunță ca anul în care Europa va fi analizată după fapte, nu doar după intenții. Capacitatea Europei de a menține sprijinul pentru Ucraina, de a continua extinderea Uniunii, de a negocia un buget adaptat noilor realități și de a gestiona o relație transatlantică mai complexă va contura direcția următorului deceniu.
Pentru România, miza este la fel de clară. 2026 poate fi anul consolidării ca stat european matur, cu un rol activ în securitatea regională, cu o integrare aprofundată în UE și OCDE și care își gestionează abil dublul șantier național: al dezvoltării economice și al reclădirii unui țesut de unitate, solidaritate și încredere. 2026 poate fi anul și oportunităților ratate, dacă coerența strategică, capacitatea administrativă și claritatea acțiunilor externe nu vor ține pasul cu provocările geopolitice și economice și cu încadrarea pe care inflexibil alianțele din care facem parte o vor genera. În acest context, acțiunile și deciziile de la București vor fi amprenta României pentru anii în care se rescrie ordinea globală.
