de Robert LUPIȚU
Anul 2015 ne prilejuiește momente profund excepționale asupra reverberațiilor istorice. Lumea contemporană aniversează sau trece în revistă evenimente notabile, unele aproape milenare. Au trecut 800 de ani de la Magna Charta Libertatum (document ce în 1215 punea bazele abolirii absolutismului monarhic în Marea Britanie și consolida parlamentarismul – acest cadou englez care a ”zăpăcit” omenirea, după spusele lui Emil Cioran). Două secole s-au scurs și de la suprimarea părintelui Europei Moderne de la conducerea Franței (Napoleon I) după aproape două decenii de războaie, încheiate prin refacerea echilibrului de forțe și prin diplomația valsului a Congresului de la Viena în 1815.
Astăzi, cu șapte decenii în urmă, 50 de state ale lumii semnau la San Francisco Carta Organizației Națiunilor Unite, entitate ce la 24 octombrie 1945 urma să înlocuiască ineficienta și utopica Ligă a Națiunilor interbelică. Document fundamental al ordinii internaționale postbelice și temelia juridică a relațiilor internaționale ce andosa principiile dreptului internațional de coordonare a raporturilor inter-statale, Carta ONU a pus bazele unicei arene globale a lumii.
Vocația universală a Cartei a împuternicit un ONU ambivalent. Pe de o parte s-a perpetuat salvgardarea principiului securității colective pentru atingerea scopului fundamental: pacea și securitatea internațională, pe de altă statele câștigătoare, asemenea tradiției istorice, își consolidau amprenta lăsată asupra ordinii internaționale. Cu alte cuvinte, Consiliul de Securitate – instituția fundamentală a ONU reflectă un alt principiu al securității internaționale, și anume cel al concertului de putere, în care cei cinci membri permanenți (China, Franța, Marea Britanie, Rusia și SUA) au statut aproape infailibil.
ONU este, fără doar și poate, un exemplu ilustru al cooperării între state, însă, totodată, rămâne o organizație ce nu și-a atins pe deplin potențialul. Viziunea ”Națiunilor Unite”, pe care inițiatorul său, președintele american Franklin Delano Roosevelt, nu a mai prins-o în viață a intrat îmediat în logica postbelică a confruntării bipolare. Excedența utilizării dreptului de veto de cei cinci membri permanenți a diluat puternic și sistematic forța rezoluțiilor ONU și contribuția sa la menținerea și construirea păcii, însă a consolidat impenetrabilitatea intereselor marilor actori internaționali.
În multe cazuri, care țin de respectarea Cartei (precum neplata contribuțiilor anuale de către Franța și Uniunea Sovietică în anii ’60), cele cinci state permanente ale Consiliului de Securitate au fost privilegiate. Exemplele pot continua. De pildă, extinderea organizației a fost supusă unui blocaj datorat de contextul Războiului Rece, în care SUA și URSS își exercitau reciproc dreptul de veto împotriva aderării unor națiuni prietene ale uneia dintre cele două superputeri.
Căderea Cortinei de Fier nu a modificat cu mult logica de funcționare a Organizației. Procesul de reformă este, mai degrabă, o intenție revoluționară fără coerență și consistență structurate pe virtutea bunei-credințe în salvgardarea scopului și a obiectivelor Națiunilor Unite. Financiar, ONU este dependentă de SUA, iar „campioana veto-urilor” (Rusia) nu s-a aflat mult timp în Top 10 contribuitori la bugetul Organizației. Situația din Ucraina constituie un caz aplicabil intervenției ONU. La fel și subjugarea populației și violarea inimaginabilă a drepturilor omului din Coreea de Nord. Cu toate acestea, printr-o opozabilitate manifestată prin apăsarea unui buton de la pupitrul sălii în care se discută problemele acerbe de securitate internațională, avem o Organizație ce nu își poate instrumenta activitatea în lumina securității colective.
Suntem azi, la 70 de ani de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, în fața unor metamorfoze ale sferei internaționale: emergența și multiplicarea centrelor de putere și contestarea continuă a supremației americane, o globalizare galopantă în raport cu reaccentuarea unor tendințe naționaliste, mai ales în Europa, conflicte înghețate eurasiatice, state eșuate și amplificarea terorismului, prin care haosul înlocuiește anarhia atât în Orientul Mijlociu, cât și în Africa. Suntem agasați cu o semantică idealistă privind coordonarea statelor lumii în virtutea valorilor comune și împotriva amenințărilor comune, dar de fapt nu am părăsit niciodată logica interesului de mare putere și paradigma realistă.
”70 years – Strong UN.Better World” pare o formă fără fond și nu nuanțează premisele unei validări a acestui dicton contemporan, atractiv, dar mai puțin vizionar.
Să marcăm această zi aniversară și să evidențiem principalul merit al Cartei: formularea și aplicabilitatea sa în acești 70 de ani coincide cu aceeași perioadă în care Marile Puteri nu au purtat confruntări directe. Succint: prevalența concertului de putere în detrimentul securității colective.
.
