Încetarea focului fragilă la care s-a ajuns acum două săptămâni în războiul cu Iranul pare să se mențină, după un nou episod virulent, cu reizbucnirea tirurilor reciproce. Și aici lucrurile evoluează: componenta diplomatică prin intermediari, marcată de neîncredere și de divizarea strategică a puterii la Teheran, este combinată tot mai mult cu războiul cinetic, care servește drept argument în definirea termenilor exacți de interpretare și aplicare a unui Memorandum de Înțelegere în 14 puncte, scris voit ambiguu și lăsând pradă viitorului realitatea și formulările unui acord de pace. Iranul joacă între confruntarea internă, mediatori moderați-radicali preocupați de supraviețuirea regimului, un tandem ce se manifestă tot mai des ca o orchestrată schemă a polițistului bun-polițistului rău. Sub amenințarea blocării Strâmtorii Hormuz și a efectului asupra alegerilor americane mid term, tema acordului nuclear pare să fi fost pusă în umbră, cu impresia clară a analiștilor și observatorilor neutri, de toate culorile că, deși a câștigat clar războiul, Statele Unite sunt amenințate cu pierderea păcii și abandonarea unor instrumente pe termen lung de descurajare credibilă și control regional în mâinile regimului Ayatollahilor, cu instrumente mai puternice decât le-a avut înainte de declanșarea războiului, la 28 februarie. Asta în timp ce relația Washington-Tel Aviv este și ea marcată de un număr de neînțelegeri și viziuni diferite, care răbufnesc și în spațiul public.
Bătălia pentru strâmtoarea Hormuz. Suveranitate pentru finanațarea reconstrucției post-război
Sfârșitul săptămânii trecute a fost marcat de o recrudescență a schimburilor de focuri care amenințau să relanseze conflictul SUA-Iran. Am avut nu mai puțin de 4 zile de confruntări și ostilități, după ce joia anterioară, pe 25 iunie, o dronă iraniană a lovit un vas sub pavilion Singapore iar SUA a lansat o operațiune de retaliere și readucere a lucrurilor la normal, văduvind partea iraniană de argumentul impunerii prin forță a propriilor formule de interpretare a Memorandumului și dorință de a impune această variantă prin acțiuni militare de intimidare și represiune față de cei cu alte abordări. Comandamentul Central American a reacționat față de lovirea, în strâmtoarea Hormuz, a două vase care respectaseră indicațiile americane de a folosi ruta de trecere de-a lungul coastelor Omanului și nu pe coridorul prestabilit de către Gardienii Revoluției Islamice din Iran, ca instrument de control și instituire a suveranității iraniene asupra strâmtorii, un element de securitate și câștig lesne de prezentat ca atare, dar și sursă de fonduri pentru reconstrucția Iranului post- război – cu semnificații asupra forțelor de apărare și capabilități iraniene.
US CenCom a lovit în weekend peste 10 ținte militare pentru a reacționa față de “agresiunea iraniană continuă asupra transportului naval comercial”. Au fost țintite depozite de drone și rachete și facilități radar din preajma coastelor, toate utilizate în atacul asupra navelor civile. Iranul a mai lovit un al doilea vas, apoi a susținut că a lovit bazele americane din Bahrain și Kuwait, o acțiune cu valoare de întrebuințare multiplă, în desenarea unor categorii de interese dincolo de acordul rezultat din Memorandumul de Înțelegere. Totuși, duminică, 28 iunie, cele două părți au convenit să oprească atacurile pentru a da spațiu și a permite negocierile de marți și miercuri, stabilite deja. Ambele părți au dovedit, astfel, că au interes ca acordurile să meargă înainte, chiar dacă renegocierea unor interpretări și clauze se face cu tiruri de drone și rachete asupra terților.
Prima mare dilemă a memorandumului este cine controlează Hormuzul. Și asta după ce multiple elemente din negocierile indirecte mediate de Qatar și Pakistan de marți, 30 iunie, vizau eliminarea tensiunilor, liniștite în sfârșit de săptămână, și până la începerea negocierilor, în această încetare a focului precară. În loc să se aplece pe temele acordului nuclear, tema principală a războiului și a celor 60 de zile de negociere până la un acord final, discuțiile au vizat mai degrabă preocupările de securitate legate de strâmtoarea Hormuz și posibilitatea de a fi menținută deschisă. În Memorandum, am avut prevederea de redeschidere a strâmtorii, dar formularea vagă “Teheranul va face toate aranjamentele, folosind toate eforturile necesare, pentru trecerea sigură a vaselor comerciale fără plată timp de 60 de zile” a dat loc interpretărilor care apar îndeobște atunci când formularea rămâne pradă ambiguității constructive, ca efect al lipsei de consens și acord real asupra unei prevederi.
Traficul prin strâmtoare a scăzut, în momentul schimbului de focuri, de la 74 vase pe zi la 22 de miercuri până duminică, în condițiile în care media dinainte de război era de 100 de vase, iar Organizația Internațională Maritimă are de evacuat peste 600 de nave blocate de ostilități în Golful Persic, proces blocat luni, 29 iunie, după ce Statele Unite a recomandat varianta sudică, a Omanului, de traversare a strâmtorii, contrară traseului prestabilit de Iran, prin Nord, și pe baza căruia vrea să-și instituie controlul asupra strâmtorii. Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a subliniat duminică, 28 iunie, că Iranul este singurul responsabil de gestionarea strâmtorii și că “orice încercare de a adopta aranjamente noi sau separate de cele impuse de Republica Islamică va duce doar la noi complicații suplimentare, întârzieri în redeschiderea Strâmtorii Hormuz și creșterea tensiunilor.”
Subiectul a fost reafirmat de către adjunctul ministrului de Externe iranian, Kazem Gharibabadi, care a afirmat luni, 29 iunie faptul că situația devine sensibilă și complexă, și a denunțat inițiativa franceză anunțată care viza cooperarea cu Omanul pentru deminarea strâmtorii. Și ministrul de Externe a Omanului, Badr Albusaidi, a confirmat faptul că Omanul și Iranul sunt în negocieri despre introducerea potențială a unor servicii pe care părțile le pot acorda navelor care traversează strâmtoarea, la cerere, între care cele de prevenire a poluării, asistența la navigare, măsuri de siguranță a apelor și ajutor și pregătire în caz de incidente. În toate cazurile, serviciile urmează să fie plătite, dar fără a exista vreo taxă solicitată pentru tranzit. Prețurile la barilul de petrol au crescut conjunctural, după atacuri, cu circa 1%, ajungând la 73 de dolari petrolul Brent și 70 de dolari West Texas.
În Memorandumul de Înțelegere, semnat la 17 iunie, traficul comercial urma să înceapă imediat și să fie restabilit în 30 de zile. Deși traficul a fost reluat și e în creștere, a ajuns la doar o tremie din nivelul anterior războiului și este afectat de preocupări de securitate, joi, 30 iunie nivelul de securitate al Centrului Comun de Informații Maritime nota la Substanțial gradul de pericol și cu risc de întâlnire a minelor a căror curățire e în curs. Traficul se referă la ambele coridoare, cel prin apele teritoriale omaneze, la sud, și cel prin apele iraniene, la nord. Blocada americană a fost ridicată din primul moment, chiar dacă partea americană nota 30 de zile pentru acțiune. Între timp, prin strâmtoare, Iranul a exportat circa 50 de milioane de barili de petrol într-o săptămână. Înainte de război, pe aici se tranzacționau 20% din petrolul global. Ambiguitatea a rămas: mențiunea celor 60 de zile înseamnă că va reveni controlul iranian după acest termen? Cum vor arăta aranjamentele prevăzute cu implicarea statelor din Golf? Pasul făcut de Oman spre servicii plătite benevol deschide calea spre modificarea regulilor și introducerea taxelor de trecere? Subiectul rămâne deschis.
Susținerea pentru acord și poziția în forță a Iranului: pentru o amenințare credibilă
În Iran se desfășoară un proces complex, determinat de strategia aprobată de fostul ayatollah, aceea de disipare și divizare a puterii între diferite fracțiuni la eliminarea sa. Planificarea a presupus preeminența Gardienilor Revoluției, responsabili de supraviețuirea regimului, iar rezultatul a fost indecizia și fricțiunile din interiorul regimului între pragmatici moderați, gata să negocieze cu Statele Unite – subliniind câștigurile pe care le pot obține la masa verde, în negocierile de pace – și conservatorii radicali, cu pretenții maximaliste și gata să meargă înainte cu războiul, care văd doar rezistența armată drept soluție. De la un punct înainte și mai ales în anumite momente, cele două grupări fundamentale par să fie în rivalitate și totuși, să lucreze în tandem, polițistul rău – polițistul bun. Deci cu un soi de înțelegere și coordonare care, în caz de poticneli în negocieri, poate aduce drept argument suplimentar presiunea militară. Proiectul se aplică și în actualele negocieri prin intermediari.
În contextul unei cvasidispariții totale a președintelui Pezeshkian, rolul de negociator-șef a revenit președintelui Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, cel care a dat un interviu duminică postului național de televiziune, relevând poziția iraniană, narațiunea către propriul public și către conservatori, încercând să impună Memorandumul de Înțelegere drept unică șansă, evitând confruntarea militară directă. Interviul a permis să se releve strategiile iraniene, linii roșii, dar și elemente de constrângere și interpretare în legătură cu Memorandumul și prevederile sale. Astfel, Ghalibaf a susținut că negocierile s-au încheiat și că discuțiile vizează doar implementarea Memorandumului, minimalizând absența unui Acord de Pace propriu-zis și a negocierilor nucleare cruciale pentru care s-au alocat special 60 de zile. De asemenea, el a insistat pe prioritatea supremă și pe una dintre liniile roșii care înseamnă încetarea luptelor în sudul Iranului și salvarea Hezbollahului de presiunea israeliană.
Potrivit lui Ghalibaf, prevederile din Memorandum legate de strâmtoarea Hormuz sunt o binecuvântare divină, dată de Allah. Unele dintre cele mai importante instrumente de putere în Strâmtoarea Hormuz ar fi suveranitatea și managementul strâmtorii care revin Iranului, chiar dacă administrarea va avea loc în coordonare cu Omanul și statele din Golf. Poziția e nenegociabilă din acest punct. Acordul pentru lipsa taxelor timp de 60 de zile este destinat ieșirii din Strâmtoare și din Golf a navelor blocate aici de război, dar strâmtoarea devine mai de valoare imediat după ce e redeschisă, tot mai multe nave trec pe acolo și Iranul încurajează traficul tot mai mare pe aici, nicidecum blocarea trecerii. Ghalibaf se oprește aici cu interpretarea, dar elementele asociate sunt preluate în susținerile lor de către purtătorii de mesaje maximaliste din partea iraniană.
Iranul rămâne angajat să respecte Tratatul de Neproliferare, dar își rezervă dreptul de a îmbogăți uraniu, se notează în poziția constantă a Iranului dinainte de război, în timp ce blocada asupra porturilor iraniene a fost ridicată imediat după semnarea Memorandumului și s-au vândut deja 40 de milioane de barili, la data interviului. Mai mult, vânzarea se face la prețurile pieței, nu la cele controlate de sancțiuni. Desigur, SUA ar putea să revină în privința poziției sale, dar “există răspunsuri pregătite de către partea iraniană”, a dat asigurări Ghalibaf. S-au eliberat și fondurile blocate, Iranul primește bunurile de care are nevoie în valoare de 12 miliarde de dolari, bunuri pe care le alege Iranul singur. Bunuri, nu bani pentru a investi în apărare. Cât despre garanții, Ghalibaf a mai adăugat una, pe lângă Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU pe care o cere și care e prevăzută în Memorandum: o poziție solidă pe câmpul de luptă, capabilități ofensive, grupuri de militanți aliate și puterea rachetelor, toate fiind nenegociabile.
Altfel, în privința negocierii interpretărilor, aici Ghalibaf a insistat asupra a nu mai puțin de 5 articole în sensul propriilor variante, toate subiect al negocierilor viitoare. Doar așa s-ar putea implementa pe deplin acordul. Astfel, în interviu se menționează articolul 1, încheierea definitivă și imediată a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban, acolo unde Iranul vrea retragerea totală a Israelului de pe teritoriul libanez, la care Israelul insistă că se va retrage după dezarmarea totală a Hezbollahului. La articolul 4, despre ridicarea blocadei și restabilirea de către Iran a circulației la nivelul dinaintea războiului, SUA a făcut pasul, dar a menținut navele sale în regiune, în timp ce Iranul a continuat să ceară obținerea de premise pentru traversarea strâmtorii și a lovit navele care nu au respectat ruta desemnată, sub propriul control.
La articolul 5, traversarea fără taxe a strâmtorii, se discută despre costuri pentru servicii pe care navele să le obțină de la statele litorale. Articolul 10 despre libertatea de a exporta petrol iranian, ca excepție de la sancțiuni, a fost acceptat de Trezoreria SUA pentru 60 de zile pentru petrol brut, produse petrochimice și produse petroliere vândute în dolari americani. Iar în privința articolului 11, despre bunurile iraniene înghețate, persistă neclaritatea, în timp ce Ghalibaf susține că jumătate din cele 24 de miliarde vor fi disponibilizate pentru Iran, în timp ce partea americană susține că nu vor fi date aceste fonduri cât timp Iranul nu și-a îndeplinit toate angajamentele. Și ministrul de externe qatarez, care a fost mediator, a susținut că e nevoie de un acord între SUA și Iran pentru un asemenea pas.
Negocierile din Qatar: acțiuni, fapte și referințe simbolice în negocieri
În Qatar s-a derulat un balet diplomatic menit să acopere intenții, acțiuni, fapte, dar și simbolistica relativă la dinamismul între părți, rămase în situația de confruntare și între care nivelul de încredere este nul. Cele două delegații, americană și iraniană, s-au întâlnit cu liderii qatarezi la Doha, în timp ce partea iraniană a insistat explicit că nu există niciun plan ca părțile să se întâlnească direct, deci se respectă comandamentul de a nu se întâlni cu dușmanul. Apoi negocierile tehnice sunt la nivele ineferioare și se desfășoară tot prin intermediari, o altă blocare vizibilă a cursivității și înțelegerii reale a pozițiilor, chiar dacă qatarezii și pakistanezii mediatori au cele mai bune intenții să apropie pozițiile și să mențină negocierile. Tot la capitolul simbolic, pentru orice atac israelian – cu referire atât la Iran cât și la Liban – “va exista un răspuns puternic și imediat lansat de către Teheran”, se menționează în formula de amenințare, dublată de solicitarea adresată SUA de a-și limita și disciplina aliatul. Mesajul e o replică la declarația ministrului Apărării israelian, luni, 29 iunie, care a avertizat că liderul Suprem Religios, Mojtaba Khamenei, “este marcat de moarte”.
Nu avem o imagine deplină a negocierilor, ci doar secvențele pe care le-au difuzat o parte sau alta, calibrate, desigur, pe propriile interese. Ministrul adjunct de Externe iranian, Kazem Gharibabadi, care a condus delegația țării sale, a vorbit joi, 2 iulie, despre un acord de stabilire a unui canal de comunicare între Iran și SUA, pentru înregistrarea și raportarea încălcărilor memorandumului. Tot el a vorbit despre faptul că discuțiile s-au referit la bunurile iraniene înghețate de către SUA și că s-a vorbit despre utilizarea unei părți inițiale valorând 6 miliarde de dolari în bunuri de care are nevoie Iranul,(deci nu 12, anunțate inițial) care urmează a fi cumpărate și puse la dispoziția sa – deci aceeași discuție privind faptul că Iranul nu poate dispune discreționar de banii săi, ca garanție că nu vor fi utilizați în alte scopuri militare sau de altă natură, cu posibilitatea de a submina interesele SUA.
În privința părții americane, președintele a dat asigurări că denuclearizarea Iranului merge pe drumul bun, chiar dacă relatările interne vorbesc despre o concentrare pe aranjamentele vizând Hormuzul, în timp ce temele nucleare au fost lăsate pe viitor. Premierul Qatarului, șeicul Mohammad bin Abdulrahman bin Jassim Al Thani, a funcționat ca mediator și s-a concentrat pe nevoia de a formaliza acordul SUA-Iran dincolo de Memorandum. El s-a întâlnit separat cu Jazem Gharibabadi și cu trimișii americani, Steve Witkoff și Jared Kushner, discutând despre mersul negocierilor curente și despre situația regională, fără detalii. Despre încetarea focului în Liban și nevoia de stabilizare a sa, tema a fost abordată de către partea qatareză, care a confirmat varianta iraniană a absenței negocierilor la nivel înalt.
Iranul, la nivelul susținătorilor Memorandumului, continuă să sublinieze simbolic și să respecte comandamentul de a nu negocia la nivel înalt cu SUA și de a nu discuta programul său nuclear, elemente publice care pot acoperi temele discutate în interior și despre care s-a convenit că nu se comunică. Poziția e conformă cu declarațiile purtătorului de cuvânt al MAE iranian, Esmail Baghaei, de la 30 iunie, care insistă exact asupra acestor teme: că nu sunt discuții între oficialii iranieni și americani, ci doar o discuție despre clauzele Memorandumului cu partea qatareză, inclusiv eliberarea bunurilor înghețate. Aici sunt mesajul și comunicarea publică lesne de identificat ca tributare tensiunilor interne și limitelor impuse negociatorilor și reprezentanților iranieni.
Altfel, prezența e permisă de maximaliștii conservatori pentru că permite impunerea intereselor iraniene în interpretarea prevederilor memorandumului. Mai ales că Iranul insistă asupra eliberării bunurilor și sumelor indisponibilizate și implementării principalelor prevederi de interes înainte de a discuta subiectul nuclear. Pe de altă parte, cinicii insistă asupra faptului că pentru a evita concesiile, negociatorii pragmatici dau vina pe presiunile Gardienilor Revoluției și nu negociază deloc, fiind inflexibili. De altfel, nici Liderul Suprem Religios, nici alți oficiali nu au arătat nicicând, în nicio conjunctură, vreo deschidere față de pretențiile americane vizând programul nuclear, inclusiv cantitatea de uraniu îmbogățit la 60% pe care Teheranul încă îl deține sau capacitatea sa de a îmbogăți uraniul pe propriul teritoriu. Iar inflexibilitatea este concomitentă cu acțiunea US CentCom de a introduce forțe terestre în Israel și Liban, ca urmare a acordului de vineri, 26 iunie, pentru a monitoriza respectarea acordului-cadru trilateral, o prezență prin care poate gestiona și înțelege schimburile de focuri Israel – Hezbollah și poate reacționa la pretențiile Iranului, care dorește să-și protejeze aliatul prin sprijinul celulei de deconflictualizare a sa aflată pe teren.
Încălcarea acordurilor, forcing și amenințare militară pentru atingerea doleanțelor maximale ale Teheranului
În comunicarea publică stabilită de către Iran, la nivelul zonei conservatoare și al Gardienilor Revoluției Islamice, au reieșit elemente de încălcare directă a acordului, de presiune de natură militară la adresa vecinilor și de pervertire a prevederilor Memorandumului, în principal prin obținerea unilaterală a unor avantaje majore pe care le-ar presupune o postură sensibil diferită și contrară oricărei deschideri de bună credință între două părți care încheie un acord. Vizate sunt mai întâi introducerea unilaterală de taxe și formula de finanțare a reconstrucției Iranului, prin impunerea acordului statelor arabe din Golf pentru o asemenea decizie și eliminarea trupelor americane din regiune și impunerea unui acord de securitate care să favorizeze unilateral Iranul. Simpla existență a acestor abordări arată dificultățile absenței unui limbaj clar și a unei înțelegeri fără echivoc post-război.
În privința unei înțelegeri regionale de securitate pe tiparul iranian, Teheranul a utilizat extensiv coerciția, presiunea și amenințarea militară pentru a impune o formulă de mecanism de securitate regională care să excludă prezența externă și a altor jucători internaționali. Ideea mecanismului de securitate regională presupune promovarea obiectivelor excluderii SUA din Orientul Mijlociu, încurajarea sau constrângerea statelor din regiune să se plieze pe oferta de cooperare cu Iranul, urmând ca Teheranul să ofere cooperare economică, garanții împotriva atacurilor iraniene și acces la Strâmtoare Hormuz contra susținerii pozițiilor iraniene. Iar aici intră și controlul Strâmtorii și taxarea trecerii pe acolo, indiferent dacă există un dezacord ferm mai întâi al Omanului, pentru taxarea obligatorie a fiecărui vas și dezacordul celorlalte state din Golf menționate în Memorandumul de Înțelegere.
Orice pas înapoi, consimțit sau constrâns, ar reprezenta o încălcare a dreptului internațional și o cedare unilaterală către Iran. Memorandumul conține din start prezumția SUA că statele arabe din Golf nu vor fi de acord cu o asemenea variantă. Totuși, a fost șocantă prezentarea de către Oman a unei formule de compromis către Statele Unite, formulă care presupune acele servicii plătite, cu condiția ca acestea să fie benevole, la alegerea fiecărui căpitan și vas dacă le utilizează sau nu, în timp ce Iranul dorește impunerea obligativității. Deschiderea discuțiilor pe această dimensiune poate fi tradusă, însă, oricând de către Iran în interpretarea privind recunoașterea suveranității și a controlului asupra strâmtorii.
Mai mult, există o parte dintre actorii conservatori din Iran care merg chiar mai departe și susțin că lucrurile se pot face și dacă nu vrea Omanul sau celelalte state, ci dolenațele sale pot fi impuse. De altfel, loviturile iraniene la adresa Kuwaitului și Bahreinului, deși s-a vorbit despre atacuri la bazele americane, au fost însoțite de amenințări că, dacă nu se pliază pe proiectul iranian, statele din Golf care nu consimt ar putea deveni ținte ale Iranului. Și mai mult, Statele Unite nici nu ar putea, nici nu și-ar dori să le apere, pentru că nu pot, nu au cu ce și, mai mult, doresc să abandoneze regiunea și să plece, se mai notează în comunicarea strategică asupra subiectului. Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a introdus subiectul în discuția cu consilierul pentru securitate Wassem al Aboudi al Irakului, la 28 iunie, marcând deschiderea la cooperare pentru a crea mecanismul acesta. Ministrul iranian al Apărării, Forțelor Armate și logisticii, Seyed Majid Ibn al Reza, a discutat la telefon cu adjunctul premierului din Qatar, Saoud bin Abdulrahman al Thani, la 30 iunie, invocând din nou nevoia ca statele regionale să gestioneze singure securitatea regiunii.
Mecanismul e menit să încurajeze depărtarea statelor din Golf de SUA și decizia acestor state de a elimina trupele americane de pe propriul teritoriu, pentru a nu deveni ținte. De asemenea, recunoașterea controlului iranian asupra strâmtorii este parte a acordului și a constrângerilor formulate și asupra cărora Teheranul presează. Atât amenințarea militară cu lovituri directe, cât și controlul asupra Strâmtorii Hormuz sunt văzute ca elemente de presiune pentru a extrage concesii de la statele vecine fără a oferi, în fapt, nimic în schimb. Amenințările militare și atacurile sunt și efect al dorinței de a obține sprijinul pentru a elimina SUA ca garantor și a-l înlocui cu un comportament deferent față de Iran.
În plus, Teheranul a avertizat că opoziția Omanului sau a altor state din Golf oricum nu va împiedica Iranul să controleze strâmtoarea. Kazem Gharibabadi a insistat asupra faptului că Iranul va implementa suveranitatea și noua politică chiar dacă părțile nu ajung la un acord, pentru că Strâmtoarea e o chestiune internă a Iranului; nu depinde de statele vecine, inclusiv de Oman. O încălcare clară și flagrantă a Memorandumului de Înțelegere în litera și sprijinul său, ca și a declarației Consiliului de Cooperare a Golfului care a respins încercarea Iranului de a exercita controlul asupra strâmtorii. Iranul a reacționat propunând avantaje și prioritate pentru navele companiilor care respectă regulile impuse și sancțiuni și întârzieri celor care le resping sau doresc să treacă prin partea Omanului a Strâmtorii.
Pauză în negocieri pentru funeraliile fostului Ayatollah
Iranul mai are o abordare, din nou simbolică și profund anti-americană: a oprit orice negociere până după funeraliile fostului Lider Suprem Religios, Ali Khamenei. Mai mult, aceste ceremonii încep exact sâmbătă, 4 iulie, de Ziua Americii, prilej de a amplifica ura publică și dorința de răzbunare inoculată propriei populații, structurilor sale de forță și instituțiilor cu reprezentare în terțe state. Astfel, mediatorii din Qatar și Pakistan au anunțat, vineri, 2 iulie, pauza din negocieri și faptul că următoarea rundă va fi organizată la termenul cel mai apropiat, după comemorarea funerară a liderului suprem, ucis de către SUA la 28 februarie. Ceremoniile vor dura în perioada 4-9 iulie.
Președintele Parlamentului iranian, negociator-șef în relația cu Statele Unite, a subliniat că răzbunarea uciderii lui Khamenei poate fi făcută printr-o participare în masă la evenimente, acolo unde sunt așteptate între 15 și 20 de milioane de oameni și reprezentanți din peste 30 de state. Ceremoniile se vor desfășura în trei orașe majore iraniene, Teheran, Qom și Mashhad, dar și în orașele șiite din Irak, Karbala și Najaf. Corpul neînsuflețit va fi așezat la complexul colosal din centrul Teheranului, care va găzdui principalele rugăciuni vineri, 3 iulie, alături de ceremonii oficiale și reuniuni religioase.
Cele trei zile ale funeraliilor naționale vor începe sâmbătă, 4 iulie, dar principala procesiune va avea loc luni, 6 iulie. Spațiul aerian deasupra Teheranului va fi complet închis pentru toată perioada ceremoniilor, iar la 7 iulie, Khamenei va fi transportat în orașul sfânt al șiiților iranieni și pro-iranieni, Qom, apoi către Najaf și Karbala în Irak, înainte de ultima zi a comemorărilor, la 9 iulie, la Mashhad, acolo unde va fi îngropat. E de așteptat ca participanții să fie incitați să folosească momentul pentru reacții dure împotriva responsabililor pentru uciderea lui Khamenei, a Statelor Unite și a Israelului. O reflectare directă a situației reale de lipsă de încredere între părțile ieșite din conflict.
