Corespondență din Ankara
Summitul NATO de la Ankara intră în linie dreaptă, cu o declarație finală suplă, cu puține articole și care a fost negociată de ambasadori la un nivel acceptabil. Totuși, dincolo de formalismul și festivismul unui summit, și desfășurat pe deasupra în curtea moștenitorului Înaltei Porți, evoluțiile factuale, transferul responsabilității pentru Apărarea Europei spre europeni și retragerea americană sunt fapte în curs de evoluție, nu toate corelate cu un plan de dezvoltarea proporțională și rutinare a noii formule a unui NATO europenizat, sau al unui pilon european puternic în cadrul Alianței. În plus, reașezarea instituțională și militară a NATO vine și cu nenumărate teme subsecvente, dar extrem de prezente, vizând raportul de putere și redefinirea securității, apărării și descurajării europene. Câtă Americă rămâne în Europa și în NATO și câtă influență mai are noua Americă sub tripla pivotare contemporană și cum a fost renegociat transatlantismul urmează să vedem. Acum războiul de agresiune al Rusiei este definitoriu, dar mâine temele raportului de putere și capacităților militare între europeni vor redeschide cutia Pandorei a dilemei de securitate pentru statele vecine Germaniei, în lipsa rolului de ponderare al Americii în Europa. Cum va fi gestionată evoluția și tranziția, chiar fără teste de stres suplimentare venind de la declarațiile fulminante ale președintelui american Donald Trump, este principala temă de preocupare a europenilor și a lumii începând cu 8 iulie.
Declarația summitului NATO, negociată de ambasadori
Documentul final al summitului NATO de la Ankara a fost negociat de ambasadori și convenit înainte de Ziua Americii. Totuși, ca orice document, el urmează a fi semnat de către șefii de stat și de guvern care se vor reuni în summit și care sunt singurii ce pot modifica, eventual, formulările. De fapt, toată lumea știe că singurul care poate să schimbe documentul este președintele american Donald Trump. Și cum summitul de la Ankara are loc în timpuri tulburi iar atacurile de pe social media ale președintelui Trump la adresa Europei și Uniunii Europene se regăsesc chiar și pe 4 iulie – diatriba la adresa migranților, din lumea a treia, care transformă și Europa într-un stat de lumea a treia – surprizele pot veni, incertitudinea e mare și eforturile pentru a evita orice surpriză cresc dramatic tocmai în aceste zile.
Mesajul general al Declarației Finale este nevoia de unitate, solidaritate și susținere pe termen lung a Ucrainei, cu un semnal important la adresa Rusiei, declarată principala amenințare pe termen lung a Alianței. Discuțiile de la Ankara vor viza, firește, creșterea capacității industriei de apărare europene și continuarea asistenței militare și financiare pentru Kiev, în timp ce se produce mai departe transferul de atribuții și responsabilități de la americană către europeni. Împărțirea responsabilității (burden sharing) se transformă în transferul de responsabilitate (burden shifting).
Documentul reafirmă angajamentul pentru articolul 5 și apărarea colectivă sub forma “Ne-am reunit la Ankara pentru a reafirma angajamentul de neclintit pentru apărarea colectivă sub imperiul Articolului 5 al Tratatului de la Washington și pentru relația transatlantică. Un atac împotriva unuia este un atac asupra tuturor”. Președintele american a folosit în mod repetat această formă de garanție pentru a presa asupra aliaților europeni și asumarea propriilor responsabilități, mergând până la a spune că nu va apăra statele care nu-și îndeplinesc angajamentele asumate. Achiesând asupra acestei formulări, președintele SUA respinge, pentru moment, orice relativizare a angajamentului, așa cum a făcut-o la adoptarea fiecărui document al NATO.
Un alt punct major relevant este declararea Rusiei drept amenințare pe termen lung la adresa securității și stabilității statelor aliate, ca și sublinierea privind îndeplinirea de către aliații europeni și Canada a angajamentelor luate anul trecut la Haga de a-și crește cheltuielile de apărare. “Construim o Europă mai puternică într-un NATO mai puternic”. În plus, “aliații europeni și Canada, împreună cu Statele Unite, își asumă o responsabilitate mai mare pentru apărarea Alianței.” Desigur, declarația finală menționează, prin echilibru, și faptul că “aliații reiterează că Iranul nu trebuie să aibă niciodată arma nucleară și cer Iranului să respecte pe deplin libertatea de navigație în Strâmtoarea Hormuz”.
După declarațiile ritualice și formale, care să acopere preocupările și doleanțele aliaților de pe cele două maluri ale Atlanticului, reechilibrând declarația suplă de la Ankara, documentul menționează și angajamentul pentru sprijinul în valoare de 140 miliarde de euro pentru Ucraina în viitorii 2 ani, 2026-2027, adăugând în premieră recunoașterea Ucrainei nu numai ca o destinație a asistenței de securitate a NATO, ci și ca furnizor de securitate către aliații europeni. Documentul final al summitului mai conține și angajamentul de sprijin pe termen lung al Ucrainei (the Ukraine Defence Pledge), propus și promovat de către Germania. Angajamentul financiar include componenta UE de împrumuturi de 90 miliarde de euro, care înseamnă o componentă de 28,3 miliarde de euro în 2026, dar și angajamentele bilaterale ale statelor pentru Ucraina.
Ce spune și ce nu spune declarația finală a summitului NATO. Marile probleme ale Alianței
Desigur, ca în fiecare document, e bine să vedem ce spune și ce nu spune, deopotrivă, acordul statelor. Și, desigur, să ne uităm cu atenție și la context și la temele reale de securitate și modul de acoperire al lor prin angajamentele aliate. Pentru că testul real al alianței este modul în care vor fi gestionate marile teme ale tensiunilor transatlantice, cheltuielilor de apărare, sprijin pentru Ucraina, toate concomitent cu un viitor incert al securității euroatlantice. Pentru că incertitudinea este definitorie atât în ceea ce privește summitul, cât și viitorul NATO, și ca de fiecare dată în epoca Trump, preocuparea este cum va fi gestionată o răbufnire publică a președintelui american. Secretarul de Stat Marco Rubio anunțase, la ministeriala de Externe a Alianței, că președintele Trump se va adresa direct șefilor de state și de guverne pentru a le transmite nemulțumirile sale.
Și dacă o prezentare a angajamentelor și realizărilor de parcurs privind investițiile în apărare este utilă, reformarea organizației care să reflecte schimbarea de responsabilități de la americani către europeni, întărirea bazei industriei e apărare cooperarea transatlantică și sprijinul Ucrainei trebuie puse și sub imperiul incertitudinii dacă vom avea un președinte Trump preocupant, ca în perioada revendicării Groenlandei sau a sprijinului european pentru războiul cu Iranul și utilizarea bazelor americane din Europa, cu o dezangajare accelerată a Statelor Unite din Europa sau, din contra, am putea să avem serenitatea și înțelegerea de la summitul G7 din Evian, cu realinierea Americii lui Trump alături de europeni pe temele războiului de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei.
Schimbarea rolurilor între cele două maluri ale Atlanticului privind securitatea și apărarea europeană este un fapt. Summitul de la Ankara va valida sau nu dacă acest transfer e responsabil, se produce în condiții corecte și la momentul în care el nu periclitează nivelul de securitate și postura aliată sau este mai degrabă intempestiv și brusc, lăsând intervale de timp și capabilități neacoperite. În plus, creșterea investițiilor europene în apărare trebuie să se potrivească cu responsabilitatea strategică ce le revine europenilor, dar și cu capabilitățile ce urmează să fie retrase din Europa de către Statele Unite.
NATO poate să raporteze creșterea demonstrată a cheltuielilor de apărare, a producției industriei de apărare și sprijinul constant al Ucrainei, inclusiv sprijinul venit din partea Ucrainei pentru aliații europeni, în paralel cu o reechilibrare și chiar ofensivă reală a Ucrainei în raport cu Rusia prin lovirea în profunzime a infrastructurii energetice și de apărare a Rusiei și blocarea liniilor de aprovizionare a teritoriilor ocupate. Totuși preocupările sunt pentru punctele sensibile ale reuniunii, minimalizarea spațiului în care președintele Trump poate determina o ruptură, înțelegerea reală și clară a ceea ce înseamnă NATO 3.0, conceptul strategic dincolo de documentul aliat adoptat la Madrid în 2022, care a fost impus de către partea americană și pentru care sunt necesare să fie înțelese scopurile și termenele transformării.
Asta înseamnă și înțelegerea dacă preluarea responsabilităților înseamnă, cumva, și renunțarea la lidership și dacă cele două nu sunt legate, în fapt, de menținerea americanilor în Europa. Statele Unite se așteaptă ca europenii să preia angajamentele și responsabilitățile, dar nu pare să cedeze și conducerea politică a alianței, element pe care europenii nu și-l doresc și chiar, din contra, doresc să mențină angajamentele americane pe continent și în relația transatlantică. Revizuirea posturii americane în Europa și redistribuirea structurilor de comandă cu europeni în funcții de conducere se petrece deja: un britanic a preluat comandamentul întrunit de la Norfolk și un italian au preluat Comandamentul de la Napoli, în timp ce americanii au desemnat un nou SACEUR, comandant suprem al forțelor din Europa, și au păstrat MARCOM, comandamentul maritim, reținând toate serviciile funcționale ale Alianței.
Mai mult, Pentagonul deja relochează personal și echipamente între diferitele baze – uneori acesta semănând cu pedepse, sancțiuni sau, din contra, premieri și salutarea loialității aliaților – în timp ce explorează chiar posibilitatea relocării unor arme nucleare în alte state – vezi Polonia – care nu sunt incluse azi în aranajamentele de împărțire a responsabilității nucleare. Deci administrația Trump implementează deja conceptul de schimbare a responsabilității, care este percepută de aliații europeni drept amenințare și oportunitate, și care se aplică și sprijinului politic și financiar pentru Ucraina, acolo unde europenii sunt deja lideri de la începutul mandatului Trump. De aceea reuniunea de la Ankara pare mai degrabă o arenă de renegociere a transatlantismului și modului său de reașezare, într-o serie de acțiuni sensibile, complexe de echilibrare, care pune presiune majoră în special pe europeni.
NATO 3.0.: Securitatea Europei, transferul responsabil și câtă Americă rămâne în NATO
Prezentarea de către subsecretarul de Război, Elbridge Colby, a conceptului NATO 3.0, la precedenta ministerială a apărării, a anunțat intențiile americane în legătură cu NATO și securitatea europeană. Astfel, europenii trebuie să se pregătească și să assume principala responsabilitate pentru apărarea convențională a Europei, în timp ce America reținea atât umbrela nucleară, cât și principalii facilitatori ai apărării convenționale. Statele Unite consideră că bogăția, populația și capabilitățile industriale și tehnologice europene sunt suficiente pentru acest obiectiv, chiar dacă Europa nu era pregătită mental pentru o asemenea schimbare. SUA se va putea preocupa de provocări strategice mai presante, emanând din zona Indo-Pacificului. Deci NATO 3.0 nu este doar despre investiții și resurse, ci despre o profundă schimbare de mentalitate la nivelul aliaților europeni, care nu mai pot să se raporteze automat doar la SUA pentru securitatea Europei.
Prezentarea proiectului a ridicat preocupări importante la nivelul capitalelor europene, din multiple motive: cele imediate, ale apărării și descurajării Europei, în timp de război în proximitate, cu asumarea practic peste noapte a responsabilităților, în condițiile în care investițiile financiare nu aduc automat și capabilități pregătite sau comandamente capabile să preia responsabilitățile din mers. Apoi nu e clar dacă SUA chiar dorește să predea responsabilitățile pentru deciziile NATO, mai ales că o asemenea schimbare afectează fundamental relevanța, influența americană și mai ales interesele industriale americane în Europa. E adevărat că în ultima perioadă comenzile existente sunt amânate, iar cele angajate acum sunt planificate începând cu deceniul următor, atât de constrânsă este și industria americană astăzi, de solicitările generate de starea de război, în condițiile unei construcții dificile de noi capacități industriale de top.
În plus, au apărut tot mai multe elemente de decizie divergente, unde nu a existat consultare: decizii politice americane care s-au vrut reflectate în politicile NATO și cele europene dar față de care existau nemulțumiri profunde – preluarea Groenlandei, războiul din Iran etc. Apoi există încă credința că președintele Trump e o anomalie, că trebuie doar depășită cât mai lin perioada mandatului său pentru ca lucrurile să revină la normal. Și, desigur, există preocuparea privind secvențializarea și succesiunea elementelor de transfer de responsabilitate într-o formula ordonată, cu retragerea trupelor și capabilităților americane pe măsură ce Europa își dezvoltă capabilitățile și preia aceste responsabilități, în special pentru că Europa are nevoie, evident, de mult mai mult timp ca să funcționeze în noua postură.
Europenizarea NATO nu este doar un slogan pe care, odată ce-l rostim, se și transpune în realitate militară. Industria de apărare e un bun motor de creștere, au realizat în special germanii, iar turcii cunosc această realitate deja, dar acest pas trebuie transpus în capabilități gata de luptă și moderne, adaptate războiului de secol 21. Nu trebuie uitat nici programul PURL, al listei de solicitări prioritare ale Ucrainei, pentru care europenii au cheltuit 6 miliarde de dolari pentru a cumpăra echipament american, care alături de creșterea cheltuielilor de apărare europene, au dus la crearea a 195.000 locuri de muncă în Statele Unite, la nivelul lui iulie 2026, potrivit Secretarului General al NATO. O abordare politică menită să respingă interpretările cele mai aspre ale NATO 3.0. și să arate motivațiile pentru care SUA trebuie să rămână angajată în Europa. Triliardul lui Trump, banii investiți de europeni în apărare de la începutul primului mandat Trump, este un element de vizibilitate și ilustrativ, simbolic, dar și un argument pentru ca interesele industriei de apărare americane să fie plasate chiar deasupra obiectivelor strategice pur geopolitice, definite politic la Washington.
Miza de la Ankara ar putea fi și mai importantă, dacă considerăm dezbaterea privind necesitatea alimentării cu mentenanță, piese de schimb, muniție a armamentelor vândute de americani în Europa și de a acoperi necesarul de capabilități la nivel european pentru a le suplini pe cele americane. Aici dezbaterea a ajuns pe punctul de a converge cu promisiunea președintelui Trump făcută președintelui Zelenski de transfer și producție sub licență a capabilităților de apărare anti-aeriană Patriot, dar lucrurile s-ar putea extinde și mai mult. În această logică, Germania dorește să se angajeze în producție comună directă cu SUA, în multiple domenii, chiar dacă acest lucru prelungește dependența de SUA a producției de armament europene. Este o respingere a segregării tehnologice transatlantice, discutate astăzi de adepții armatei, autonomiei și suveranității europene, respinsă pe temeiuri de logică și fezabilitate de către majoritatea aliaților, cu precădere Germania și cei din flancul Estic, care văd, astfel, o altă formulă de menținere a SUA angajată în Europa.
America în Europa: rolul de echilibru fără egal și impactul real al aplicării angajamentelor Defense Pledge
De la Zeitenwende, Germania și-a propus să devină cea mai puternică armată din Europa, capabilă să apere continentul împotriva oricărei amenințări. De altfel, dacă aplicăm angajamentul pentru cheltuirea a 5% din PIB pentru apărare, rezultatul este evident, o armată germană finanțată la un nivel care o face cea mai mare numeric, în capabilități și un lider de necontestat în industria de apărare. Respingerea proiectelor comune, inclusiv avionul de generația a cincea, care trena și presupunea negocieri nesfârșite cu celelalte state participante la proiect, a fost o reflectare a acestei angajări. Cu o Mare Britanie pradă recentului scandal privind insuficienta cheltuire de fonduri în Apărare, care a dus la demisia premierului Keir Starmer, devine evidentă problema predominanței militare și industriale germane și cea a dilemei privind achizițiile, ce tip de capabilități și de unde să fie procurate, o dilemă extinsă la nivelul tuturor statelor europene.
Dar poate cea mai proecupantă temă, neevaluată, desigur, la momentul deciziei strategice NATO 3.0., este una de natură istorică: Statele Unite și-au asumat securitatea și apărarea Europei după al Doilea Război Mondial, la începutul Războiului Rece, nu numai pentru că Europa era slabă și nu se putea opune comunizării sovietice și extinderii sistemului Partidelor Comuniste și a luptei de clasă. Ci tocmai pentru a nu mai produce o dată un Război Mondial, pentru a evita confruntările între europeni, SUA și-a asumat ea responsabilitatea și a dublat-o cu sistemul controlului reciproc al cărbunelui și oțelului, respectiv a resurselor nucleare, pentru a evita o revenire la producția militară, și alături de proiectul Pieței Comune, proiectul comun cu avantaje directe în reconstrucție și dezvoltare mai important decât disputele istorice dintre europeni.
Azi, la o retragere intempestivă, am avea o Germanie dominantă, cu bugete ale apărării mai mari decât ale principalilor vecini și state majore din Europa, relansând dilema securității cu Franța și Polonia. Nu întâmplător, propaganda rusă a sesizat problema și alimentează divergențele franco-germane și mai ales germano-poloneze de azi, așa cum se insinuează tot mai mult pe dimensiunea ucraineano-poloneză. Nu întâmplător, în această manevră de schimbare a responsabilității, exact Germania și statele flancului estic, statele din prima linie, sunt primele care se opun predării conducerii alianței către europeni și retragerii americane din Europa. Iar o parte dintre argumentele pragmatice sunt relevante și pentru americani, chiar dacă nu mai e perspectiva ca proprii tineri să revină pe tărâm european pentru a calma spiritele într-un eventual nou război european determinat exact de această retragere bruscă.
Perioada complezenței europene e depășită. Donald Trump și-a îndeplinit rolul cu asupra de măsură, alături de războiul lui Putin asupra Ucrainei. Schimbarea de mentalitate nu e ușoară, și va fi și mai greu de revenit la armata obligatorie și la pregătirea teritoriului și a industriei pentru adaptarea rapidă la război. Așa cum va fi dificil de integrat noua generație de capabilități de secol 21 în armatele rigide și nereformate ale Europei. Dar drumul a fost deschis, și europenii au devenit mai puternici, conștienți și ambițioși, uneori chiar prea mult, deschizând și calea extremelor ce propovăduiesc ruptura transatlantică. Aliații europeni sunt însă obișnuiți cu puterea și lidershipul american, care asigură și Washingtonului rolul și relevanța globală. De aceea America nu trebuie să se retragă din Europa, și nici nu are intenția să o facă. Dezbaterea despre investiții și responsabilități versus dimensiunea și rolul în stabilirea politicilor și obiectivelor Alianței se va renegocia, se va reașeza, într-o formă echilibrată. Dar Europa are nevoie de lidershipul american pentru echilibrul său intern, așa cum America are nevoie de Europa pentru propria apărare și relevanță globală.
Un addendum este de făcut și în privința Germaniei. Este vorba despre modul în care este cheltuit bugetul său și modul de repartizare a capabilităților pentru a evita sau a diminua la minimum percepția amenințării și a dilua concentrarea de capabilități militare. Este vorba despre investiții în capabilități comune – apărarea anti-aeriană, amplasată pe tot continentul, apărare cyber, lovituri țintite în adâncime – cu finanțarea diferiților membri ai NATO/UE sau tip coaliție de voință, finanțarea unor unități amplasate în statele din prima linie sau dezvoltarea de capabilități spațiale europene, de telecomunicații, tehnologie de vârf la nivel european și amplasarea de capabilități de producție în diferite state europene. Rezultatul ar putea fi unul de reconstrucția încrederii, deconflictualizare și reașezarea pe baze sănătoase a reconstrucției militare a Europei. Desigur, asta dacă toate statele membre își asuma partea proprie de responsabilitate în materie de resursă umană, training și dezvoltarea de capabilități moderne, integrate în doctrinele naționale de apărare.
Summitul de la Ankara ca test de stres: divergențe, contradicții, nemulțumiri și diviziuni transatlantice
Nu putem nega, desigur, faptul că la nivelul Alianței se consumă un număr de divergențe care au reflectare extrem de vizibilă și vocală în spațiul public și care ridică semne de întrebare asupra viabilității NATO. Ideea că Europa trebuie să-și asume propria apărare și responsabilitățile aferente este una naturală, însă ultimele șase luni, cel puțin, au fost extrem de volatile și nu există nici o garanție în privința unor răbufniri sau chiar a unor planuri pentru ca Donald Trump să nu folosească momentul pentru ieșiri publice de ruptură cu diferiții aliați. Și dacă o ruptură transatlantică e mai puțin probabilă, și prin prisma bazei juridice care blochează ieșriea din Alianță fără votul a două treimi din Congres, Legea Rubio, reducerea Alianței la irelevanță sau diminuarea capacității sale prin reducerea posturii americane este o perspectivă reală, mai ales că un proiect al Secretarului Pentagonului, Pete Hegseth a fost blocat de Marco Rubio in extremis înaintea ultimei ministeriale a Apărării înainte de summit.
Nu e sigur că Președintele Donald Trump va accepta să semneze Declarația finală și să recunoască investițiile aliaților europeni și canadian în Apărare. Ultimele sale postări sunt de-a dreptul ofensive, reafirmarea faptului că aliații NATO au abandonat SUA în Iran, și că ar fi “ridicol” pentru Washington să mențină această relație unidirecțională cu NATO. Nu au fost lângă noi, insistă Trump, care se referă în weekend la lumea a treia adusă de Europa prin migrație în prim plan, transformând Europa în sine ca structură, cultură și religie, deci valori. Retragerea trupelor a venit natural, dar mai ales redefinirea capabilităților americane angajate în perioadă de război. În luna mai, SUA a anunțat reducerea resurselor oferite în cadrul NATO, mergând de la bombardiere de varii tipuri cu rază lungă de acțiune, avioane de luptă, submarine, nave de război, toate dispărând din echipamentele angajate în caz de război, care trebuie compensate.
Ambasadorul american la NATO, Mathew Whittaker a spus jurnaliștilor la Bruxelles miercuri, 1 iulie, că europenii “nu pot să decidă de capul lor pe banii plătitorilor de taxe americani”. Trilionul de dolari al lui Trump, angajamentul de investiții crescute în apărare de europeni de la preluarea primului mandat Trump, se traduce în investiții suplimentare de 20 % între 2025-2026 și peste 258 miliarde creștere în cei doi ani, dar ele trebuie traduse în capabilități gata de luptă, fapt ce reclamă o reașezare de câțiva ani. Și nu știm dacă argumentul lui Mark Rutte, Secretarul general al NATO, va putea calma tensiunile transatlantice, schimbarea priorităților americane și creșterea presiunii din partea noilor amenințări de securitate la adresa Europei și a lumii. Este de înțeles, deci, preocuparea pentru starea Alianței.
Chiar dacă s-a decis la Haga investirea a 5% din PIB pentru Apărare până în 2035, în varianta 3,5% pentru echipamente militare și 1,5% pentru investiții conexe, unul între aliați, Spania, a refuzat chiar dacă a semnat documentul final. Și alți aliați care nu au obiectat gândesc la fel, că e prea mult, așa cum pentru declararea Rusiei ca principală amenințare, deși toate statele au asumat declarația, unele au încă rezerve să o și transpună în efort comun la nivelul politicilor practice. Spania riscă să devină, într-o variantă blândă, oaia neagră și ținta președintelui Trump, sau un motiv, un exemplu al nerespectării angajamentelor de către europeni. Rezervele europenilor în a sprijini războiul din Iran, pe baza capabilităților balistice deținute de iranieni și a amenințării blocării Strâmtorii Hormuz deja cunoscută, retragerea trupelor și capabilităților americane din Europa, necoordonată la nivel NATO sau cu aliații în cauză, tarifele punitive împotriva statelor europene introduse de către SUA, reacțiile la reglementatorii europeni privind piața digitală, asumarea diferită a elementelor fundamentale chiar ale democrației, ca și redesfășurarea unilaterală a forțelor americane din Europa, toate constituie iritanți majori care, reuniți într-o sală și marcați de un discurs vituperant, pot duce la instabilitate totală la nivel aliat.
Pe o asemenea perspectivă, ideea de eșec sau succes poate atârna de o stare de spirit, de o exprimare nepotrivită, de o părere sau percepție greșită, care poate apărea în ultimul moment, chiar în timpul summitului. Președintele Erdogan și relația sa cu președintele Trump, relația Secretarului General al NATO Mark Rutte cu Donald Trump și spiritul de la G7 ar putea fi argumentele care să dea mai degrabă optimism, ca și formula negociată de Declarație finală gata de semnat. Dar simplul fapt că imprevizibilul a devenit parte din fiecare summit NATO arată, pe de o parte, că aceste summituri sunt mult prea dese, apoi că nivelul de disipare și gestionare a tensiunilor interne este prea lent și redus, astfel că summitul NATO de la Ankara se anunță un adevărat test de stres pentru întreaga Europă și pentru o parte importantă de lume. În timp ce alți actori așteaptă o oportunitate de a se insinua și a-și construi propriile avantaje pe orice vulnerabilitate și falie ce se precizează în relația transatlantică.
