de Dragoș Tudorache, europarlamentar USR PLUS & Renew Europe, președintele Comisiei speciale pentru inteligența artificială în era digitală

Articolul de opinie a fost publicat inițial în limba engleză pe platforma ourworld.co.

Odată cu venirea Ursulei von der Leyen și a „Comisiei geopolitice“ axate pe dublele priorități strategice – transformarea digitală și pactul verde – bula bruxeleză a început să dezbată continuu pe tema inteligenței artificiale și a impactului acesteia asupra omenirii.

Orice tehnologie nouă, de la motorul cu aburi încoace și cu mult înainte, a modelat societatea. În secolele XVIII și XIX, revoluția industrială a transformat fundamental modul în care am făcut lucrurile, fără prea multe preocupări legate de consecințele sistemice. Anul 2021 ne-a gpsit mult mai bine pregătiți. Avem datoria de a ghida mai bine evoluția societății în loc să construim viitorul acesteia din inerție sau dependenți fiind de alegerile din trecut. Avem o oportunitate uriașă de a pune baze solide pentru dezvoltarea inteligenței artificiale (IA) și de a o folosi pentru a construi societatea de mâine într-un mod conștiincios. Pentru asta, trebuie să facem alegerile corecte acum și să deschidem căi pentru a lua decizii corecte și în viitor.

Ceea ce simt că lipsește din dezbaterile de la Bruxelles, și din alte părți ale lumii, este o viziune de avangardă pentru inteligența artificială – o viziune care ne proiecteză cu câteva decenii în viitor și ne dă o direcție clară. Fără a nega importanța conversațiilor despre inteligența artificială care sunt pe ordinea de zi, trebuie să începem să ne punem întrebări despre ziua de mâine. „De ce“ și „cum“ ar trebui să fie întrebări din prezent la care să găsim răspunsuri pentru viitor. Trebuie să începem să ne pregătim să facem față cu succes transformărilor sistemice pe care IA le va aduce în societățile noastre, inclusiv în modul în care funcționează statul și instituțiile sale. Aceasta este o conversație globală; Uniunea Europeană poate oferi leadership global în planificarea transformării statului odată cu revoluția AI și, astfel, poate deveni cu adevărat o superputere geopolitică, așa cum are în plan.

Premisa mea este simplă: statul modern, așa cum a fost modelat după Pacea de la Westfalia, riscă să devină cea mai neajutorată și, probabil, următoarea victimă a inteligenței artificiale. Cu o birocrație și o administrație lente, învechite, adesea ineficiente, statul nu are decât un singur avantaj față de toate celelalte structuri care stau la baza organizării activității umane: dimensiunea și monopolul său asupra furnizării de securitate și servicii sociale, precum și crearea și implementarea de reguli pentru funcționarea societății și a economiei. Dar monopolul său asupra puterii, care i-a permis să reziste șocurilor masive de-a lungul istoriei (de la războaie până la creșterea pe scară largă a tehnologiilor disruptive), poate face ca lucrurile să se înrăutățească considerabil atunci când vorbim de AI – nu numai în UE, ci și oriunde în lume.

Inteligența artificială, dincolo de oportunitățile pe care le va oferi omenirii, aduce cu sine și mijloacele pentru dispariția sau pervertirea statului. Iar structurile suprastatale, cum este de exemplu UE, sunt doar puțin mai protejate de amenințările directe cu care se confruntă statele. Însă pericolul este de aceeași natură.

O amenințare din partea mecanismelor de piață

Prima amenințare la adresa existenței statului vine din partea forțelor pieței – o provocare a viabilității sale economice. Pe măsură ce datele încep să se deplaseze în mod (aproape) liber în mâinile companiilor private și pe măsură ce algoritmii de IA se dezvoltă și se îmbunătățesc în fiecare sector imaginabil al economiei, concurența în livrarea – deja ineficientă din partea statului – a serviciilor de bază este în creștere. Când serviciile de sănătate privată, îmbunătățite de IA, vor deveni mai ieftine și mai eficiente decât asistența medicală acordată de stat, cum își va justifica statul cheltuielile pentru sănătate? Când educația privată bazată pe IA – personalizată, de ultima generație, bazată pe date, pregătită pentru era digitală – va deveni normă, cum va concura statul? Când, în cele din urmă, securitatea privată asistată de AI îi va face pe cetățeni să se simță în siguranță și protejați, cum își va justifica statul existența? Când toate serviciile pe care le oferă statul vor fi furnizate mai bine de un sector privat alimentat de AI, ce îi va oferi statului autoritatea de a elabora și aplica legile și regulile de funcționare a societății? Și când companiile private vor începe să reinventeze regulile și să ofere sisteme alternative de „guvernare“ a comportamentului care devin mai importante pentru cetățeni decât regulile statului, cum își va menține statul monopolul privind arbitrarea în societate și asigurarea justiției?

Înainte de apariția inteligenței artificiale și a economiei datelor, cetățenii au încredințat statului competențe exclusive, pentru că statul era singura instituție suficient de mare pentru a furniza anumite servicii. Statul a fost singura instituție suficient de mare pentru a colecta taxe, a fost singura instituție suficient de mare pentru a administra monopoluri naturale și singura instituție suficient de mare pentru a menține o armată care să poată combate armatele altor state.

Apar însă datele: noul combustibil, poate chiar viitoare monedă a economiei digitale. Și pe aceste date, în special din cauza vulnerabilității statului la pervertire atunci când colectează date sau dezvoltă IA, sectorul privat are un cvasi-monopol. Rolurile s-au inversat: companiile private sunt acum din ce în ce mai eficiente în furnizarea a ceea ce statului i s-a încredințat în mod istoric să furnizeze. Și, cu toate că nu există încă o companie care să concureze cu un stat modern (și chiar dacă statul încă deține un monopol încredințat de către cetățeni pentru a elabora și aplica norme), avântul în această direcție este deja o realitate. În măsura în care din ce în ce mai mult activitatea umană a devenit dependentă de date și alimentată de acestea, cum poate statul să se adapteze astfel încât să poată concura și supraviețui?

Pericolul pervertirii interne

A doua amenințare pe care IA o aduce existenței statului vine din direcția opusă: oferă instrumentele prin care statul poate să dobândească o putere incredibilă aupra cetățenilor săi. Cu cât statul colectează, stochează și procesează date din ce în ce mai sofisticate și detaliate despre cetățenii săi cu ajutorul algoritmilor de IA tot mai sofisticați, cu atât cadrul instituțional care asigură funcționarea democratică – și nu doar democratică – a statului devine tot mai instabil. Progrese importante într-un domeniu de competență a statului – cum ar fi de exemplu capacitatea de a prezice eventualul comportament infracțional al fiecărui cetățean sau, invers, de a identifica și recompensa comportamentul cetățenilor care respectă legea – schimbă echilibrul de putere instituțional și modifică parametrii competiției de putere între instituțiile statului. Alocarea resurselor între instituții se mută treptat către instituții care sunt mai eficiente în asigurarea bunăstării cetățenilor și se transformă, în timp, într-o mașinărie gigantică de control al populației, ce „optimizează“ în mod continuu și intrusiv viața cetățenilor săi. Acesta este doar un scenariu care nici măcar nu are nevoie de un stat totalitar pentru a deveni realitate. Nici statul – sau liderii săi – nu trebuie să aleagă în mod conștient „să controleze“ oamenii. Odată ce statul e în măsură să profileze fiecare „client” al său – din punct de vedere coportamental, psihologic, politic și într-o mulțime de alte moduri – nu va mai fi cale de întoarcere. Tehnologia o permite, pentru prima dată în istoria omenirii. Și statul este, de altfel, istoric, gardianul implicit al datelor cu caracter personal ale cetățenilor săi. Deci, tentația e mare.

Până în 2030, UE trebuie să definească un nou set de reguli, potrivit erei digitale, după care statul trebuie să joace în tratarea datelor cetățenilor și în implementarea IA. Bruxelles-ul e, pe bună dreptate, îngrijorat cu privire la aplicarea tehnlogiei de recunoaștere facială, a sistemelor predictive în aplicarea legii, a sistemelor de notare (ranking) socială și a altor tehnologii periculoase care ar putea fi utilizate în mod abuziv de către autoritățile publice, mai ales atunci când sunt combinate cu prejudecăți și cu o doză de discriminare. Însă drumul către Big Brother nu e neapărat o linie dreaptă. Trebuie să ne gândim bine și să anticipăm eventualele rezultate negative care pot apărea din utilizarea datelor cu caracter personal ale cetățenilor și punerea în mâinile autorităților de stat a unor algoritmi de IA puternici, chiar și pentru cele mai benigne utilizări. Pentru aceasta, statul însuși trebuie transformat, astfel încât să fie rezistent la orice formă de coruptibilitate chiar și atunci când este dotat cu instrumente tehnologice periculoase. Trebuie să reinventăm sistemul de control și echilibru și să rescriem contractul social pentru era digitală astfel încât statul să supraviețuiască și să continue să își îndeplinească scopul.

Fake news și dezinformare

A treia provocare la adresa statului adusă de inteligența artificială vine din afară – atacul direct asupra adevărului, prin dezinformare și știri false amplificate de IA. Odată ce adevărul devine relativ și ușor de schimbat, ordinea socială se clatină și ea și statul este amenințat. Deși propagnada, dezinformarea, manipularea în masă și știrile false sunt vechi de când lumea, IA poate fi folosită pentru a amplifica aceste amenințări dincolo de ce am văzut până acum.

Aceasta este o provocare existențială, în primul rând, pentru sistemele democratice, pentru că democrația este alimentată de adevăr: cetățenii trebuie să știe adevărul pentru a vota, pentru a lua decizii, iar votul este elementul fundamental al sistemelor democratice. Statul democratic este în pericol de destrămare atunci când părti terțe (indiferent dacă vorbim despre alte state sau actori nestatali, internaționali sau autohtoni) pot influența rezultatul alegerilor prin instrumente puternice alimentate de IA. Nu suntem încă acolo, dar progresul nu este liniar: odată ce astfel de instrumente de manipulare în masă devin suficient de puternice încât să ajungă dincolo de orice control, eșecul statului democratic va fi brusc, nu treptat.

Ordineal socială este relevantă pentru stabilitatea tuturor societăților, nu doar a democrațiilor. Știrile false și dezinformarea alimentate de IA pot pune, de asemenea, în genunchi și state nedemocratice, inclusiv acele state care contruiesc și folosesc astfel de instrumente pentru a-și promova agenda internațională. Și, în viitor, statele autoritare ar putea fi chiar mai vulnerabile în fața acestei amenințări decât democrațiile. Pe măsură ce societățile democratice dezvoltă anticorpi pentru a face față unor astfel de atacuri directe asupra funcționării lor democratice, statele autoritare sunt mai predispuse să dezvolte instrumente de manipulare în masă interne pentru a-și controla cetățenii și pentru a le proiecta acestora o versiune preferată a realității. Dar atunci când dezinformarea bazată pe IA va fi accesibilă și actorilor mai mici, inclusiv disidenților interni, menținerea unei versiuni fabricate a adevărului și retușarea continuă a acestei versiuni vor deveni din ce în ce mai dificile.

Stabilitatea statului, democratic sau nu, depinde de adevăr sau, cel puțin, de stabilitatea „adevărului“ local. Progresul societății, inclusiv transformarea digitală, trebuie să fie alimentat de adevăr, deoarece progresul științific poate avea loc doar atunci când datele empirice rămân neschimbate. Iar ordinea internațională bazată pe reguli este alimentată de adevăr, deoarece regulile și deciziile în forurile internaționale se bazează pe fapte și pe adevăr. Instrumentele bazate pe IA care pot manipula populațiile pe scară largă și pot schimba adevărul pentru a influența rezultate la scară largă sunt o amenințare pentru toate statele și o amenințare pentru viitorul stabilității globale.

Transformarea statului pentru a face față provocărilor AI

Răspunsul la toate cele trei provocări – concurența din ce în ce mai acerbă ce vine din partea companiilor private în furnizarea de servicii fundamentale, vulnerabilitatea statului în fața pervertirii din interior în cazul utilizării eronate a tehnologiei și atacul asupra ordinii sociale prin instrumente de manipulare în masă bazate pe IA – stă în reinventarea statului în cea mai sigură și de încredere platformă digitala pentru cetățenii săi. Dar cum?

În primul rând, statul trebuie să fie primul actor din societate care oferă cetățenilor un mecanism sigur, de încredere și inalienabil pentru asigurarea proprietății asupra datelor personale, inclusiv în interacțiunea cu statul însuși. „Identitatea electronică europeană sigură“ a Comisiei, prefigurată de Ursula von der Leyen în discursul său privind starea Uniunii, este un pas în direcția corectă, dar are nevoie de mai multă amploare și ambiție. Privind către 2030, UE trebuie să ofere statelor sale și, prin urmare, cetățenilor săi, o soluție nu doar pentru proprietatea și utilizarea datelor personale, ci și pentru „monetizarea“ acestora. Dacă oamenilor li se oferă un mecanism prin care să poată obține beneficii cuantificabile și garantate de către stat din datele lor (poate în aceeași măsură în care statul garantează moneda ca purtător de valoare economică), forțele pieței vor susține statul în concurența inegală cu sectorul privat. Companii de tipul Google și Amazon vor trebui să se adapteze expectativei tot mai mari de valorificare economică a datelor personale, iar statul va primi un nou rol în protejarea drepturilor cetățenilor sai.

În al doilea rând, statul trebuie să devină cel care definește standardele în modul în care sunt utilizate datele cu caracter personal. Pentru asta, statul trebuie să devină el însuși o platformă digitală agnostică, care nu stochează date și prin care cetățenii își folosesc, în deplină cunoștință de cauză și în complet control, datele pentru a accesa servicii sau pentru a obține beneficii economice. Statul trebuie să devină gardianul altruist și de încredere al datelor cetățenilor săi, la fel ca o bancă sau ca un seif. Regulile trebuie rescrise și funcționarea instituțiilor statului trebuie reechilibrată pentru a garanta cetățenilor inviolabilitatea datelor lor. Și, la fel cum statul plătește angajați pentru timpul și abilitățile lor prin angajări directe și licitații publice, tot așa ar trebui să dea tonul viitorului digital oferind cetățenilor valoare economică directă în acele situații în care dorește să folosească, temporar și pentru scopuri limitate și clar definite, datele personale ale cetățenilor.

În al treilea rând, statul trebuie să se dechidă pentru ca toată lumea să beneficieze – cetățeni și industrie – stabilind astfel atât standarde de transparență, cât și de informare. Prin deschiderea unui volum din ce în ce mai mare de date pe care le generează, statul poate accelera transformarea industrială bazată pe date, alimentând inovația și progresul. Permițând industriei să beneficieze de date publice și să creeze date împreună cu autoritățile publice, încurajând și facilitând partajarea și utilizarea comună a datelor industriale și bazându-se pe monopolul natural pe anumite tipuri de date pentru a stabili stardarde, statul poate alimenta dezvoltarea și poate deveni o platformă de încredere și pentru actorii economici, nu doar pentru cetățeni. Și oferind datele sale și acționând ca un actor neutru într-un ecosistem alimentat de date și informații, statul poate garanta, de asemenea, o versiune consecventă și empirică a „adevărului“ care este mult mai greu de subminat, sporind propria imunitate la dezinformare și atacuri de manipulare din exterior.

Având în vedere economiile la scară largă și cerințele de interoperabilitate pentru astfel de schimbări transformatoare în ADN-ul statului, Uniunea Europeană are un rol crucial de jucat la acest capitol. „Statul“ tradițional va deveni din ce în ce mai nesemnificativ într-o economie digitală în care datele circulă la o viteză incredibilă pe tot globul. Niciun stat nu poate gestiona de unul singur o astfel de transformare. Conform principiului subsidiarități, statele membre vor fi în cele din urmă responsabile pentru mai multe schimbări genetice pe care era digitală le cere pentru a le asigura supraviețuirea. Și Uniunea Europeana este în poziția perfectă de a oferi manualul de transformare. Până în 2030, trebuie să avem acest manual gata – și, odată cu acesta, un nou set de reguli pentru rolul Uniunii în transformarea digitală.

Reacțiile, comentariile și interacțiunile din mediul virtual românesc pe tema celor întâmplate la Capitoliul SUA sunt încă o dovadă a polarizării, a abordărilor pasiv-agresive și a unor obsesii de justificare și validare a opiniilor. Această tentație înlocuiește, din păcate, moderația, gândirea critică și echidistanța.

Relațiile dintre oameni, comunități și state transcend vremelnicia unor lideri sau a altora. Cu unii există construcție de lungă durată, cu alții oportunitate, iar în alte cazuri care înainte erau izolate există damage control și atenuarea perspectivelor de înrăutățire a acestora.

Îmi amintesc cum în 2016 priveam amuțit la Brexit și la alegerea lui Donald Trump. Pe parcursul anilor, am relatat de la trei reuniuni la nivel înalt ale NATO cu Donald Trump pe scenă. Și le spun reuniuni pentru că în acea perioadă a fost ocolită intenționat denumirea de “summit” de către oficialii NATO pentru a diminua din greutatea mediatică. La reuniunea din 2017, când aliații inaugurau noul sediu NATO, toți liderii priveau siderați la discursul de tip ultimatum pe care Trump îl susținea, cerând europenilor să investească 2% din PIB pentru apărare. De asemena, îmi amintesc cum o bilaterală Donald Trump – Klaus Iohannis a fost anulată pentru că reuniunea NATO de la Bruxelles din 2018 a devenit una de criză transatlantică cu dispute între SUA și vest-europeni în frunte cu Germania. În viitor, odată cu retragerea unor lideri precum Angela Merkel, se va vorbi mult despre acea reuniune pe marginea prăpastiei. Apoi, pătată de afirmațiile lui Emmanuel Macron privind “moartea cerebrală a NATO”, reuniunea aniversară de la Londra din 2019 nu a fost aruncată în aer de Donald Trump pentru că diplomații euro-atlantici au lucrat din greu să arate tendința de creștere a bugetelor apărării. Cu o altă administrație, cine știe, poate summitul de 70 de ani ar fi avut chiar la Washington, acolo unde totul a început. Dar riscul sciziunilor era prea mare.

În anii aceștia, administrația Trump (greutatea nu cade pe persoană) a avut însă dreptate cu câteva chestiuni precum creșterea bugetelor militare ale europenilor care era deja o temă importantă încă din anii Obama și criticarea Germaniei din această privință, cuplată însă cu relațiile energetice cu Rusia, provocarea nr. 1 la adresa securității euro-atlantice. Apoi, detașarea SUA de o abordare multilaterală înspre una de confruntare cu China, în principal, are o explicație de natură hegemonică în planul relațiilor internaționale: aceea de a prezerva pre-eminența SUA în fața unei puteri în ascensiune care reprezintă o provocare pentru modul de viață occidental. În schimb, cu o execuție tactico-strategică defectuoasă în actuala stare globală: aceea de sabotare a alianțelor Americii în lume. Mai rămâne un aspect: relațiile SUA cu partenerii strategici din Europa de Est, inclusiv România, au primit imbolduri. În termenii intereselor strategice ale României trebuie spus că ne-am îndeplinit obiectivele cu o administrație dificilă și imprevizibilă, în timp ce temeliile legăturii transatlantice au fost sub asediu. Au fost anii în care și cele mai sigure ape strategice s-au dovedit dificil de navigat.

Aseară, temelia nord-americană a fost sub asediu, să sperăm că pentru ultima dată. Experiența “Donald Trump” este o demonstrație: aceea că Alianța Transatlantică are supraviețuirea în codul său genetic și poate rezista și celor mai grele provocări pentru a se reinventa și revigora. Primele astfel de borne vor fi summiturile NATO și UE-SUA cu administrația Joe Biden.

Punctele culminante și deznodământul lui 2020 par să ne îndrepte la prudență în a opera cu previziuni strategice, anticipări de momente astrale și dimensiuni prospective pentru anul 2021. A opera cu astfel de instrumente analitice generează provocare fără margini dacă privim fie și numai pentru o clipă peste pragul dintre decenii pe care l-am trecut în noaptea dintre 31 decembrie 2020 și 1 ianuarie 2021. Primele ceasuri ale lui 2021 ne desprind de o decadă în ale cărui ultime clipe (vezi retrospectiva aici). am cauterizat și cele mai adânci răni produse unității transatlantice și europene, și deci ordinii internaționale – Brexit-ul și încheierea scurtei epoci prezidențiale numite Donald Trump -, însă producerea lor sunt doar o parte din tabloul anului ce a trimis deceniul al doilea al secolului al-XXI-lea la plimbare.

Două evenimente notabile de la care am relatat în debutul anului trecut – Conferința de Securitate de la München din 14-16 februarie și Consiliul European extraordinar din 20 februarie – erau influențate de două teme majore. Prima era “dezoccidentalizarea” ordinii internaționale și a Occidentului în sine, dominând teama unei rupturi epocale transatlantice și iminența unei unei curse pentru supremație între superputeri. Cea de-a doua viza negocierile privind bugetul multianual al UE. La niciunul dintre acestea, pandemia de COVID-19 nu avea activat nici măcar semnalul de “avertizare timpurie”, deși primele cazuri confirmate cu noul coronavirus apăruseră în Franța. Eșecul din acele zile din cadrul negocierilor privind bugetul UE genera frustrare, însă amânarea era privită ca un joc politic de transfer al acestor tratative sub auspiciile președinției germane ce debuta la 1 iulie. Aparent, un calcul cinic de putere. În realitatea profundă, un eșec care s-a dovedit util când pandemia ne-a oprit pe loc viețile și economiile și a fost necesară regândirea bugetului multianual și prelungirea acestui printr-un fond de redresare fără precedent în termeni de solidaritate europeană și care în luna februarie ar fi fost de neînchipuit. Însă, epuizarea care a caracterizat anul ce tocmai s-a încheiat, în mare parte determinată de o pandemie fără precedent în ultimul veac, a avut un singur antonim pe care ne-am putut baza noi – cetățeni, societăți, instituții, state și organizații -, și anume reziliența. Pe aceasta s-au construit marile europene răspunsuri la criză, solidaritatea și coeziunea europeană la care și România a participat activ sau arta compromisului “in extremis” între statele membre și instituțiile UE orchestrată magistral de președinția germană a Consiliului UE, ultima cu Angela Merkel la cârmă.

Tocmai de aceea, evenimentele finalului de an, suficiente cât pentru o retrospectivă – alegerea lui Joe Biden ca președinte al SUA, angajamentul cuprinzător și solidar european la criza pandemică sau acordul post-Brexit – , ne conferă o fereastră de oportunitate pentru a construi ceea ce este necesar supraviețuirii și pre-eminenței Occidentului politic în noua cursă globală pentru supremație: reziliența.

Așadar, sub dimensiune prospectivă, cred că o serie de tendințe majore vor domina agenda europeană și transatlantică, deci și a politicii externe a României, în primul an al noului deceniu, iar toate vor sta sub semnul rezilienței noastre occidentale ca metodă de vindecare și reînnoire.

Pandemia – Ar fi nesăbuit să o ignorăm, mai ales că de această dată ne putem aștepta la o abordare mai concertată transatlantică, iar subiectele de interes major pot viza reformarea Organizației Mondiale a Sănătății, finanțarea cercetării pentru vaccinuri, un tratat internațional privind pandemiile propus de Uniunea Europeană, restructurarea procesului global de producție și refacerea lanțurilor de aprovizionare cu valoare strategică pentru a reduce dependența de actori terți care nu împărtășesc același sistem valoric și pentru a consolida piața unică.

© NATO

Concomitența viziunilor privind viitorul NATO și UE – Două teme separate vor trezi dezbateri puternice legate de viitorul Occidentului: lansarea Conferinței privind Viitorul Europei și recomandările secretarului general al NATO privind un nou Concept Strategic al Alianței. Concomitența lor ar putea reprezenta o oportunitate majoră pentru a armoniza și clarifica dileme conceptuale precum “suveranitatea sau autonomia strategică europeană”, dar și pentru a întări cooperarea dintre cele două organizații.

În mod distinct, cele două teme vor trebui să răspundă și unor provocări separate.

Conferința privind Viitorul Europei, amânată din cauza pandemiei, va reaprinde dezbateri referitoare la regula unanimității în procedura de vot, Europa cu mai multe viteze. Și, în cele din urmă, va fi amendarea sau nu a tratatelor existente scopul final al acesteia?

De cealaltă parte, un nou concept strategic al NATO ar putea conferi Alianței mai multă agilitate în cooperarea politică, mai multă portanță globală în raport cu China și o predominanță a puterii militare cu caracter de descurajare în interacțiune cu Federația Rusă, în timp ce sunt abordate noile teme de securitate care stau sub semnul rezilienței, cum ar fi dubla utilizare civil-militară a infrastructurii, telecomunicații, securitate energetică, lanțuri de aprovizionare, dimensiunile războiului informațional, infrastructuri critice sau apărare cibernetică. Poate nu întâmplător, într-un simț anticipativ caracteristic unei Alianțe atât de agile, NATO a început să pună bazele unor indicatori de reziliență în fața provocărilor amenințărilor.

© Photo Collage

Un nou deal transatlantic și epoca Joe Biden – Adesea se spune că prima vizita externă pe care o efectuează un președinte al Statelor Unite definește prioritățile globale ale Americii. Va fi de bun augur ca prima parte a anului 2021 să fie intervalul cronologic a două summit-uri: o reuniune la nivel înalt a celor 30 de lideri euro-atlantici și o întrunire UE27 – SUA, ambele cu Joe Biden în postura de președinte al SUA. Cele două summituri – NATO și UE și SUA -, anticipate a avea loc la Bruxelles, vor fi ocazia reînnoirii pentru relația transatlantică, care va ieși de sub semnul tensionatei epoci Trump. 

Din acestea, cred că derivă câteva oportunități: adoptarea unor Declarații Comune semnificative prin conținut, inclusiv prin instituirea unor noi foi de parcurs privind cooperarea transatlantică sau lansarea unor noi tratative pentru un acord de liber schimb al blocului transatlantic, O potențială foaie de parcurs de transatlantică ar putea cuprinde o poziționare comună vis-a-vis de rivalitatea sistemică reprezentată de China, de agresivitatea Rusiei sau de problema strategică devenită Turcia, o coordonare a ambelor maluri ale Atlanticului de Nord în lupta împotriva schimbărilor climatice după re-cuplarea SUA la Acordul climatic de la Paris, dar și o clarificare a relației între autonomia (deși prefer termenul de “reziliență” așa cum este el promovat de România) strategică europeană și importanța crucială a umbrelei de securitate euro-atlantică oferită Europei prin intermediul NATO. Teme secundare, dar cu un impact potențial

Dimensiuni cheie ale refacerii legăturii transatlantice vor fi relațiile dintre SUA și Regatul Unit, care ar putea încheia un acord de liber schimb, dar și felul în care noua administrație de la Washington va interacționa cu capitalele din UE, cunoscut fiind faptul că administrația Trump a retrogradat Berlinul. Din această privință, capitale precum Varșovia sau București și centre decizionale est-europene au fost privilegiate. Însă, Joe Biden nu este doar un pro-atlantist convins, ci și un fin cunoscător politic și strategic al Europei Centrale și de Est, vizitele sale la București ca vicepreședinte al SUA stând mărturie ale angajamentului viitoarei administrații față de “noua Europă”. Este de așteptat, în această privință, ca Statele Unite să continue o dublă abordare: coordonare transatlantică at large și construcție de cooperări politice în formate restrânse (Inițiativa celor Trei Mări) și în câmp bilateral.

De asemenea, merită inserate și oportunitățile care decurg din cooperarea în cadrul G7 și G20, care în 2021 vor fi prezidate de Regatul Unit (G7) și Italia (G20), dar și consolidarea colaborării cu democrațiile asiatice.

Nu în ultimul rând, o altă temă majoră cu impact asupra securității transatlantice va fi determinată de negocierile dintre Statele Unite și Rusia privind un nou acord nuclear de echilibru strategic, având în vedere că Tratatul New Start este scadent în februarie 2021.

© Bundesregierung

Relația franco-germană, Emmanuel Macron și viitorul post-Merkel  – Anul 2020 a demonstrat, din nou și dacă mai era necesar, cât de vitală este cooperarea europeană dintre Paris și Berlin, originile fondului de redresare post-COVID-19 fiind atribuite planului de relansare prezentat în comun de președintele francez Emmanuel Macron și de cancelarul german Angela Merkel, a cărei țară a asigurat președinția Consiliului UE în a doua jumătate a anului.

Prin urmare, relația franco-germană va continua să joace un rol important, inclusiv cu un plus de dinamism. 2021 va reprezenta anul ieșirii de pe scena puterii pentru Angela Merkel, în timp ce Emmanuel Macron va avea parte de un an dificil în pregătirea sezonului electoral prezidențial din 2022.

Astfel, deznodământul alegerilor parlamentare germane din toamna lui 2021 și modul în care Macron își va înfăptui ambițiile politice în pregătirea președinției franceze a Consiliului UE din ianuarie – iunie 2022 și a alegerilor prezidențiale din primăvara lui 2022 vor influența anul politic european 2021, inclusiv Conferința privind viitorul Europei.

© Administrația Prezidențială

Noi borne pentru politica externă a României, îndeosebi Parteneriatul Strategic cu SUA – Toate cele mai de sus vor reverbera, într-un fel sau altul, și în acțiunea diplomatică și de politică externă a Bucureștiului în 2021. În schimb, cred că vor exista și câteva teme particulare importante. Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite va aniversa zece ani de la semnarea Declarației Comune la nivel prezidențial, iar marcarea acestui moment – de ce nu printr-o vizită prezidențială americană la București? – va fi una importantă după un 2020 consistent pe plan bilateral politic, economic, militar. Plaja de oportunități este consistentă: întărirea prezenței militare a SUA în România prin investițiile pe care Washington-ul le va face la Baza Aeriană de la Câmpia Turzii, demararea construcției noilor reactoare de la Cernavodă și, deci, o implicare economică substanțială a SUA în țara noastră.

Într-un spirit similar, alte două momente, precum lansarea Parteneriatului Strategic cu Japonia și înnoirea post-Brexit a Parteneriatului Strategic cu Marea Britanie, vor genera oportunități. În egală măsură, o oportunitate rară în comparație cu ultimul deceniu va fi readucerea Republicii Moldova pe orbita europeană prin apropierea Chișinăului de România și de Uniunea Europeană.

Sub semnul aceleiași reziliențe, Bucureștiul va putea juca încă o dată cartea de a face jocuri mari prin jocuri mici. Succese în momente dificile precum “prima țară gazdă a rezervei strategice a Uniunii Europene” sau “primul aliat NATO care întrebuințează Capabilitatea Aeriană de Transport Strategic a Alianței” sunt gesturi care permit României să își croiască o pondere însemnată în interiorul Occidentului. Aceleași efecte le pot produce și succese precum găzduirea viitorului Centru UE pentru securitate cibernetică sau inițiative precum înființarea Centrului Euro-Atlantic pentru reziliență. 

Prioritatea fundamentală, indiferent de subiectele nominale, va rămâne edificarea influenței României în Uniunea Europeană și în cadrul NATO.

Pentru toate acestea, cuvântul cheie și linia acțiunilor comune pentru 2021 și dincolo de anul acesta ar trebui să fie reziliența, cu scopul de a asigura supraviețuirea pre-eminenței lumii occidentale în arhitectura globală.