de Iulian Chifu
A trecut cumva neobservat, în marele tumult global, iar în România evenimentul a fost complet acoperit de alegerile din Republica Moldova și agresiunea hibridă rusă. Dar acordul militar saudito-pakistanez este cea mai remarcabilă schimbare de echilibru global din secolul 21, până azi. La 9 septembrie, Israelul a atacat în Qatarul locul unde trebuiau să stea la hotel negociatorii Hamas pentru acordul de pace. La 17 septembrie, Arabia Saudită a semnat cu Pakistanul un acord militar în care se menționează că un atac asupra unuia dintre state va fi considerat un atac asupra ambelor, Pakistanul fiind singurul stat musulman dotat cu arma nucleară. Iar Statele Unite au semnat luni, 29 septembrie un acord cu Qatarul de apărare militară și garanții de securitate tip articol 5. Această succesiune de evenimente, la care mai putem aminti vizita premierului israelian Benjamin Netanyahu la Casa Albă, pentru a patra oară în mandatul Trump, tot luni, 29 septembrie, în discuții privind proiectul de pace în Gaza, a determinat cutremurul în reașezarea ordinii în regiune și a creat precedente la nivel global. Despre atacul israelian, se spune că nu a fost susținut nici de Armată, nici de Mossad și că ar fi constituit o mare greșeală. Cert este că a tulburat profund pacea și înțelegerile de securitate din Golf și Asia de Sud, de unde precipitarea acestor acorduri făcute publice, cu conținut neclar și marcate, poate voit, de ambiguitate strategică.
Acordul care schimbă totul în Orientul Mijlociu, Golf și Asia de Sud
Acordul de apărare reciprocă dintre Arabia Saudită și Pakistan a stârnit cele mai mari temeri și semne de întrebare, deși relațiile militare între cele două state sunt vechi. Premierul pakistanez, Muhammad Shehbaz Sharif, a semnat la Riyadh, cu prințul Muhammed bin Salman al Saud, Acordul Strategic de Apărare Comună care notează, în binele cunoscut stil al Tratatului Nord-Atlantic, faptul că “orice agresiune asupra oricăreia din cele două țări va fi considerate o agresiune împotriva ambelor”, o prevedere care a ridicat din start probleme fundamentale privind posibilitatea descurajării nucleare extinse pe care Pakistanul ar oferi-o Arabiei Saudite, cu deschiderea largă a speculațiilor vizând un NATO al statelor musulmane, eventual în Golf, sau dezbaterea privind neproliferarea nucleară.
Chiar dacă ambele state au declarat că acest acord nu este îndreptat împotriva unui stat sau amenințări anume în privința securității lor, acordul a stârnit cel puțin ridicarea din sprâncene, dacă nu s-a trecut imediat la planificarea strategică de compensare, la New Delhi, în India, dar și în Tel Aviv, Teheran și la Sanaa, dar cel mai important, la Washington. Pentru că acordul, fără a fi o surpriză majoră știute fiind relațiile bilaterale dintre cele două state, a ridicat mult mai multe semne de întrebare: cuprinde el și umbrela nucleară? Semnalizează el neîncrederea în garanțiile de securitate acordate Regatului Saudit de către Statele Unite? Este un semn al lansării cursei diversificării parteneriatelor strategice în noi moduri de către statele care percep probleme de securitate și o scădere a implicării, dorinței sau voinței Statelor Unite de a acționa potrivit acordurilor existente?
Toate aceste întrebări arată complexitatea și consecințele atacului de la Doha și turbulențele stârnite la nivel global de o misiune pe care Benjamin Netanyahu a considerat-o în linie cu distrugerea conducerii Hamas, decimarea Hezbollahului libanez sau atacul său de 12 zile, însoțit de Statele Unite punctual, pentru distrugerea programului nuclear al Iranului. Atacul de la Doha a determinat o reacție blândă, de admonestare de către Casa Albă a lui Netanyahu, dublată și de reafirmarea sprijinului de securitate neclintit al Statelor Unite pentru statul Israel. Iar această succesiune a stârnit o adevărată alarmă în Golf, acolo unde tot eșafodajul de securitate se baza pe garanțiile de securitate oferite informal de către Statele Unite, și pe dușmanul comun Iran care apropiase monarhiile sunnite de Israel, inclusiv în Acordurile Abraham.
Aprofundarea relațiilor de apărare comună – dincolo de nivelul simbolic și de realitatea preexistentă a bunelor relații Pakistan-Arabia Saudită încă din 1947, la fondarea statului saudit, bazate pe comunitatea sunnită ale celor două state – subliniază nevoia de a sublinia public existența acestuia și a construi cu el descurajarea credibilă de partea saudită. Deja între cele două state există un Tratat de Prietenie semnat în 1951, după rigorile epocii, și un acord din 1982 care permite staționarea trupelor pakistaneze în Regat pentru antrenamente, semnat la trei ani după Revoluția Islamică din Iran. Pe această bază au existat 12.000 de militari pakistanezi prezenți în Arabia Saudită, număr crescut la 20.000 în timpul primului Război din Golf, după invadarea Kuwaitului de către Irak.
“Acordul își propune să dezvolte aspectele cooperării în domeniul apărării între cele două state și să întărească descurajarea comună împotriva oricărei agresiuni”, și acoperă „toate mijloacele militare”, de la forțe armate la cooperarea nucleară și schimburile de intelligence, Sprijină autonomia de apărare saudită pe termen lung, vizând colaborarea industrială, transferul tehnologic, producția militară comună, creșterea capacității de apărare și antrenamentele, se mai menționează în pact. Programul nuclear pakistanez „va fi făcut accesibil” Arabiei Saudite, dacă va fi necesar. Dar transparent, acordul e menit să descurajeze Iranul și, în subsidiar, să prevină noi atacuri ale Tel Aviv-ului asupra statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului(GCC), organism de cooperare și securitate comună prin care Arabia Saudită coordona, în cea mai mare măsură, securitatea din Golf.
Preocuparea nucleară și de descurajare extinsă
Rolul armelor nucleare în lumea contemporană nu este acela de a le utiliza sau de a lovi cu acestea vreun inamic. Ultimii ani au demonstrat foarte clar că, în cazul unui război implicând o putere nucleară, el se va dezvolta la nivel convențional iar deținătorul armei nucleare ar putea să și piardă. E cazul Statelor Unite, care nu au mai utilizat arme nucleare, dar și al altor state nucleare, India și Pakistan, China, chiar Rusia, deși există date care arată intenția și cel puțin planul utilizării unor lovituri militare tactice, în teatru, pentru a stopa postura defensivă a Rusiei în războiul de agresiune din Ucraina, în finalul lui 2022- începutul lui 2023.
Totuși descurajarea nucleară are două forme, cea clasică, care vizează statul cu populația, teritoriul și interesele sale, și cea extinsă, atunci când această umbrelă nucleară este împrumutată, oferită unor state aliate. Varianta clasică este cea din cadrul Alianței Nord-Atlantice, în care SUA joacă rolul de stat ce oferă descurajarea nucleară extinsă celor 32 de aliați, umbrelă la care participă Marea Britanie, iar Franța a păstrat descurajarea nucleară numai pentru teritoriul național – dar și acest lucru e în schimbare după propunerea lui Emmanuel Macron făcută statelor UE de schimbare a umbrelei nucleare americane, în cadrul formulelor succesive de propuneri privind autonimia strategică. Rusia a oferit această descurajare extinsă și umbrelă nucleară Belarusului și a amplasat capabilități nucleare pe teritoriul acestui stat – pe model american în Europa – dar descurajarea extinsă se poate face și fără prezență nucleară pe teritoriul acoperit, vezi cazurile SUA pentru Coreea și Japonia. Iar descurajarea extinsă e un instrument care să blocheze proliferarea nucleară.
Altfel, în istoria mai există asemenea cazuri, cu China și acoperirea oferită Coreii de Nord până la dobândirea propriei arme nucleare și testarea ei, spre nemulțumirea Chinei, care a refăcut relațiile bilaterale la nivel vizibil și asumat abia recent, la parada de 80 de ani de la ziua Victoriei din cel de-al Doilea Război Mondial, de la Beijing. Însă Coreea de Nord are garanții militare și din partea Rusiei, după acordul militar reciproc semnat odată cu participarea trupelor nord-coreene și livrarea de muniție și echipamente militare Rusiei în războiul său de agresiune împotriva Ucrainei, cu precădere în regiunea Kursk și pentru apărarea frontierei sale cu Ucraina, acțiune care a eliberat trupe ruse pentru agresiunea continua din statul ucrainean.
Arabia Saudită este statul cel mai bogat și mai ambițios din regiune, fiind liderul lumii musulmane sunnite. Alături de celelalte state din Golf, Arabia Saudită susține Pakistanul, instabil politic și distrus economic, oferind financiar anual 6 miliarde de dolari în împrumuturi și diferite depozite de garantare. Cum Pakistanul este singurul stat musulman cu arma nucleară, iar Arabia Saudită își dorește să dobândească arma nucleară odată ce Iranul ar ajunge în postură nucleară, acordul a stârnit îngrijorări îndreptățite, respectiv a vorbit, optimist, și despre un format de târg, descurajare extinsă oferită de Pakistan contra neproliferare nucleară în Arabia Saudită.
Totuși experții care îmbrățișează această formulă modernă de reacție la problemele de Securitate nu trebuie să uite nici faptul că Pakistanul nu este membru al Tratatului de Neproliferare NPT, iar arma nucleară a dobândit-o într-un format ilicit, prin rețeaua AQKhan, părintele programului nuclear, care a procurat și adus prin contrabandă și pe bucăți elementele programului nuclear pakistanez, cu acordul tacit, cel puțin, al unor state nucleare, dar care ulterior a încercat proliferarea spre terțe state precum Coreea de Nord-reușită, Libia și Irak – transferuri expuse public de către liderul libian Muamar al Khadafi în momentul marei împăcări cu lumea occidentală, de după atentatul de la Lokerbie, când a renunțat la componentele dobândite din programul nuclear și a fost de acord să predea atentatorii atentatului către Marea Britanie.
Pakistanul deține circa 200 arme nucleare, toate amplasate pe teritoriul național, într-o singură zonă securizată, și e exclus ca acestea să fie deplasate pe teritoriul saudit. Însă cunoașterea despre armele nucleare, antrenarea și pregătirea specialiștilor saudiți în materie de arme nucleare, inclusiv pe zona de producție de arme nucleare, poate fi oricând o componentă a acordului, nescrisă. Altfel, după ce au confirmat oficial că ar putea fi cazul, desigur, și despre capabilități nucleare, oficialii pakistanezi implicați în scurgerea dirijată inițială au retractat public această componentă, lăsând să planeze ambiguitatea pe care cele două state semnatare și-au propus-o inițial pentru a amplifica relevanța descurajării pe care o incumbă acest acord militar.
Consecințe pentru India, Statele Unite și Israel. Acordul SUA-Qatar pentru contracararea costurilor
Semnalele date de Arabia Saudită prin semnarea acestui acord hiper-mediatizat au fost enorme pentru echilibrele globale de securitate. Mai întâi, Riyadh-ul a semnalizat lipsa de încredere și incomoditatea privind lipsa unui acord militar și de securitate cu Statele Unite, negociat de multă vreme și niciodată asumat, chiar dacă există un nivel informal de garanții oferite de Statele Unite, dar și pentru statele din Golf, cu precădere Emiratele Unite și Qatarul. Dacă Emiratele au trecut imediat la negocierea și semnarea unui asemenea acord cu India, din nevoia de individualizare și echilibru, nu înseamnă că statele din Golf, nici măcar Arabia Saudită, ar fi renunțat vreodată la garanțiile americane, ci doar că este o formulă complementară propusă, de reasigurare către direcțiile unde SUA ar avea rezerve de aplicare a acordului. Și ideea de a diversifica garanțiile de securitate la distanță de marii jucători globali, SUA și China, arată și deschide o nouă tendință contemporană prin care multipolaritatea marchează dispariția alinierilor totale și permite jucătorilor cu ambiții la nivel global să își diversifice acordurile și să acționeze în interesul propriu pentru a-și securiza statele.
Cât privește atacul de la Doha, acesta a fost cu atât mai neașteptat pentru că a încălcat cel puțin două reguli nescrise ale cutumelor globale: atacul la adresa mediatorilor într-un conflict, a negociatorilor sau ambasadorilor unui stat, ceea ce s-a întâmplat prin lovitura israeliană și expunerea Statelor Unite care au fost puse să aleagă între aliați, obligate să cauționeze și să apere Israelul în detrimentul altui aliat cel puțin la fel de important, Arabia Saudită și Golful. Pentru Qatar, care găzduiește baza americană de la al Udeid, a fost o lovitură și mai importantă: statul acorda protecția sa Hamasului și trimișilor săi încă prezenți la Doha – deși o mutare a ramurii politice în Turcia e posibilă – servea drept mediator, și a fost ținta a două atacuri pe teritoriul său: la 23 iunie, ca urmare a atacului american la adresa programului nuclear iranian, ca retorsiune din partea Teheranului, vizată fiind baza americană – atac anunțat și mai degrabă simbolic – și atacul Israelului din 9 septembrie. În ambele cazuri a fost necesară reasigurarea americană dar, de această dată, a fost nevoie chiar de mai mult.
După vizita președintelui Trump în mai în statele din Golf, Secretarul de Stat Marco Rubio s-a întâlnit cu reprezentanții din Golf în marja reuniunii Adunării Generale anuale a ONU de săptămâna trecută. Asigurările nu au fost suficiente, de unde nevoia unui acord de cooperare militară cu Qatarul care reia formula din articolul 5 al alianței nord-atlantice. A fost nevoie ca America să echilibreze situația din Golf și să reintre în forță pentru restabilirea echilibrelor strategice din regiune, reafirmându-și rolul cel puțin în ceea ce privește Iranul. Pierderea rolului de garant de securitate ar fi fost prea costisitor, deja suspiciunea și lipsa de încredere costă America, iar asigurările că Israelul nu va mai repeta vreodată un asemenea atac nu au fost suficiente, odată ce ierarhia privilegiilor și parteneriatelor sale a fost expusă, iar Arabia Saudită, Qatarul și Emiratele Arabe Unite știu deja că Israelul este preferatul și aveau nevoie de apărare și securitate și în privința acestei amenințări percepute din partea Israelului. Impactul atacului israelian asupra Acordurilor Abraham sau al păcii din Orientul Mijlociu sunt doar subiecte de speculații, dar realitatea vine din urmă și vom vedea adevărata dimensiune a costurilor acestor evoluții pentru America și Israel în viitor.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
