de Iulian Chifu*
Lecțiile învățate din actuala situație a Statelor Unite în războiul din Iran aduc din nou NATO și relația transatlantică în tangaj, a doua oară după momentul Groenlanda. Donald Trump a cerut sprijin, apoi a bătut din picior, ulterior a spus că nu are nevoie și că analizează dacă îl mai ajută NATO. Deși nu a luat o decizie definitivă, ci doar a speculat verbal sau a amenințat pe Truth Social, relația transatlantică a intrat din nou în tangaj. Deși tot răul ar putea fi spre bine, America lui Trump a realizat că are nevoie de aliați și parteneri, că trebuie să-și împărtășească ideile și argumentele cu aceștia dacă așteaptă sprijinul lor și că trebuie să meargă chiar în Consiliul de Securitate al ONU, pentru a putea obține acest sprijin și coaliții mai largi pentru perspectiva marilor acțiuni pe care și le propune. Unilateralismul hegemonic suferă o rectificare majoră și NATO o reîntărire solidă în perspectiva summitului de la Ankara, asta și dacă și la nivelul Casei Albe această evoluție este înțeleasă pe deplin. În modul cel mai dur și neplăcut cu putință, din cauza lipsei de anticipare și lipsei de consequence management și a studiului de impact care nu se mai face la Președinția americană pentru a nu intra, cumva, în contradicție cu atotputernicul președinte american.
Supărarea lui Trump pe aliații din NATO
Deși a fost o diatribă lansată pe baza unei întrebări dintr-un grup de reporteri, tratată a la legere pentru un lucru atât de grav, discuția despre supărarea președintelui Donald Trump la adresa aliaților din NATO nu a fost mai puțin serioasă și preocupantă. Astfel, Președintele Statelor Unite a subliniat că este “dezamăgit” de NATO și a sugerat, în interpretarea cea mai extremă a presei, că ar putea să reconsidere relația cu alianța, invocând inclusiv posibilitatea de a se retrage din NATO. Desigur, a fost o speculație pe un set de întrebări împins în această direcție, nicidecum o declarație făcută pe baza unei evaluări instituționale, discutată anterior la nivelul administrației sale.
Președintele Trump a subliniat gradul și scara investițiilor americane, în timp, în NATO, susținând că Washingtonul a cheltuit “multe trilioane de dolari” de-a lungul anilor și nu a primit în schimb sprijinul adecvat. El a explicat și situația financiară a SUA pe baza deficitelor pe care le-ar fi înregistrat acordând asistență în apărare și securitate aliaților. “Atunci când nu ne ajută… e ceva la care trebuie să ne gândim”, mai spune Trump. Desigur, din această conversație a lipsit pe deplin vreo referință la faptul că nu a fost vorba despre o operațiune discutată în cadrul NATO, despre un angajament al Alianței în aria sa de responsabilitate, potrivit angajamentelor din Tratatul Alianței, așa cum SUA nu s-au consultat cu aliații înainte de a începe războiul, chiar dacă îi afectează, iată, prin blocarea strâmtorii Hormuz și a fluxului de petrol și gaze din Golf.
De asemenea, Donald Trump a continuat discuția susținând că deține autoritatea, singur, de a retrage SUA din NATO, fără acordul Congresului, deși, a adăugat el, va cere susținerea sau măcar consultarea Congresului dacă ar ajunge acolo. “Nu am nevoie de Congres pentru decizia asta— Pot să o iau singur,” a mai adăugat Trump. Nu există un astfel de plan sau dezbatere pentru retragerea din Alianță. De fapt președintele Trump a utilizat momentul de presă pentru a sublinia nemulțumirea sa pentru lipsa contribuțiilor și sprijinului aliaților, în condițiile în care consideră că europenii sunt prea interesați de preocupările vizând Ucraina. “Eu nu sunt atât de mulțumit când trebuie să ajut Ucraina,” a insistat el, deschizând chiar sensul unei negocieri Ucraina versus sprijinul în Hormuz, împotriva Iranului.
Președintele american susține că, fără SUA, Ucraina ar fi căzut demult și ar fi fost ocupată de Rusia. Trump nu și-a ascuns niciodată simpatia personală față de Vladimir Putin și înclinația de a face afaceri și târguri cu acesta, fiind mai puțin interesat să sprijine Ucraina. “Ucraina ar fi fost terminată într-o singură zi, dacă noi nu ajutam. De fapt Ucraina ar fi căzut din prima zi,” dacă nu ar fi primit de la americani “cel mai bun echipament militar din lume”. Discuția a intervenit odată ce președintele ucrainean Volodimir Zelenski și-a anunțat deschiderea de a sprijini SUA și statele din Golf în apărarea din regiune anti-dronă, ajutor respins de către Donald Trump. De asemenea, Ucraina s-a înscris în lista aliaților care să ajute America în strâmtoarea Hormuz.
Președintele Trump a susținut că majoritatea aliaților NATO a informat Washingtonul că nu doresc să se implice în operațiunile militare legate de Iran, pe care o consideră “o eroare nebunească.” Trump susține că aliații susțin SUA aproape în întregime, vizând acțiunile în Iran, dar că nu doresc să participe direct. “Cred că NATO face o mare greșeală, prostească. Toată lumea e de acord cu noi, dar nu vor să ajute… noi, Statele Unite ne vom aminti asta,” mai spune el. Totuși, președintele american a insistat că nu are nimic în vedere acum, privind modul în care ar putea retalia împotriva aliaților europeni care l-au lăsat singur. Altfel, deși are asemenea plângeri, președintele Trump a insistat că SUA nu are nevoie de nimeni, că sunt state care doresc să ajute, că a fost doar un test pentru aliați. Desigur, afirmațiile nu sunt deloc încurajatoare și nici nu pot fi ignorate.
Nu este războiul nostru, au insistat europenii
Fără a aborda o replică directă, europenii au încercat să explice motivele pentru care orice solicitare de implicare în strâmtoarea Hormuz ar avea de-a face cu atragerea lor într-un război în care nu sunt parte, despre care cunosc prea puține și nu-i înțeleg mizele, obiectivele și modalitățile de realizare a acestor obiective. Președintele Trump susține că a fost un test, dar duminică, 15 martie, a declarat la Financial Times că a solicitat unui număr de 5-6 state să trimită nave și ambarcațiuni de deminare în Strâmtoarea Hormuz strict pentru a asigura redeschiderea strâmtorii. Mai ales că întreruperea aprovizionării cu petrol și gaze a determinat creșterea majoră a prețului petrolului și gazelor. Și la acea oră, nu începuse și distrugerea reciprocă între Iran și statele din Golf a depozitelor, porturilor și rezervelor de petrol.
“Este normal ca beneficiarii petrolului și tranzitului prin strâmtoare să ajute la libera circulație aici”, a spus Trump, pledând pentru sprijinul pentru a menține deschisă strâmtoarea. Casa Albă a cerut formal Chinei, Franței, Japoniei, Coreii de Sud și Marii Britanii, precum și NATO, ca organizație, să se alăture efortului de echipă în deschiderea punctului obligatoriu de trecere. Mai ales că Europa are nave specializate anti-mine pe care Statele Unite nu le dețin.
Replicile nu au întârziat să apară, nu toate foarte amiabile cu aventurismul Statelor Unite și costurile pe care le-a impus inclusiv aliaților din Golf și celor din Europa. “Ce așteaptă Trump de la câteva fregate europene să facă în strâmtoarea Hormuz, pe care puternicele forțe navale americane nu le pot face? ” se întreabă retoric ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, luni, 16 martie. “Acesta nu este războiul nostru. Nu noi l-am început”, a mai adăugat el. Cancelarul german Friedrich Merz a adăugat luni seara poziția sa: “NATO este o alianță defensivă, nu una intervenționistă. Și tocmai de aceea, nu e deloc locul NATO acolo.”
Premierul britanic Keir Starmer a anunțat că Londra “nu va fi târâtă într-un asemenea război extins.” Ministrul de Externe spaniol, Jose Manuel Albares, a avertizat că “nu trebuie să facem nimic din ce ar adăuga și mai multă tensiune și cauza o situație care să escaladeze și mai mult.” În timp ce ministrul de Externe italian, Antonio Tajani, a subliniat că Uniunea Europeană și misiunea sa din Marea Roșie nu va fi extinsă pentru a include și strâmtoarea Hormuz, cu referire la misiunea de a asigura libera circulație în Marea Roșie, de la strâmtoarea Bab el Mandeb la Canalul de Suez.
Iar reacția a fost aceeași și în afara Europei, acolo unde ministrul de Externe chinez, Lin Jian, a reafirmat poziția neutră a Beijingului și a cerut “părților relevante să înceteze imediat operațiunile militare.” În timp ce ministrul australian al transporturilor a subliniat că Canberra nu va trimite nicio navă în strâmtoarea Hormuz. Politic, doar Danemarca – implicată în cele mai recente tensiuni transatlantice relative la Groenlanda – a anunțat o anumită deschidere “Chiar dacă nu ne place ceea ce se întâmplă, cred că e înțelept să păstrăm deschisă posibilitatea ca Europa, într-o anumită formă, să contribuie, dar cu scopul dezescaladării situației, firește,” a notat ministrul danez de Externe, Lars Lokke Rasmussen.
Refacerea punților sau posibila ruptură: rolul Secretarului General al NATO, Mark Rutte
Sensul abordării politice a Danemarcei a fost regăsit în abordarea subiectului de către Secretarul General al NATO, Mark Rutte, cel care a reușit să calmeze și la Davos și tensiunea dintre cele două maluri ale Atlanticului. Și de această dată, Rutte nu a respins de plano o intervenție a Alianței, chiar dacă nu a definit-o, în sens militar, diplomatic sau ca intermediar în negocieri. Și runda de vizite și primiri în curs are drept scop identificarea deschiderii și a întinderii unui rol al NATO și al aliaților pentru a sprijini SUA și, mai ales, partenerii din Golf, respectiv pentru interesul propriu de a elibera tensiunile din regiune asupra traficului și presiunile asupra prețurilor la combustibili, petrol și gaze.
Într-un moment în care președintele Trump are probleme chiar în Statele Unite, cu propria sa bază, ba chiar proprii aliați – vezi demisia lui Joe Kent, șeful Centrului contra-terorist, care a subliniat că Iranul nu prezenta o amenințare iminentă la adresa SUA și războiul nu se justifică – sau chiar de la propriile instituții – declarația lui Tulsi Gabbard, directoarea National Intelligence Comittee la audierile din Congres, în același sens – o reacție favorabilă, chiar nepublică, de sprijin din partea aliaților europeni ar ajuta mult. Ar fi un semnal și politic, și ar avea valoare de întrebuințare vizând multe dintre asperitățile existente, care ar putea să fie diminuate, mai ales vizând sprijinul MAGA și al lui Donald Trump personal pentru mișcările auto-intitulate suveraniste din Europa.
Desigur, tangajul în care se află astăzi NATO e greu de ignorat. Ca și declarațiile lui Donald Trump, oricât de mult s-ar baza unii analiști pe Constituție și reacția Congresului, sau pe lipsa unor atribuții de acest tip ale lui Trump, cu referire la ieșirea din NATO. Deci referirile la ieșirea SUA din NATO, altădată o abordare tabu și inacceptabilă la nivelul politicii americane, nu trebuie ignorate. Totuși, abordarea căutării unor posibilități de sprijinire a SUA, inclusiv, poate, la nivelul prezenței militare în regiune sau al deminării, pe principiul nevoii de a menține strâmtoarea deschisă, ar putea fi de bun augur. Mai ales dacă misiunea este bine gândită și așezată, cu garanții de siguranță pentru echipajele chemate să facă deminarea, sub o consultare în Consiliul de Securitate și cu acordul statelor riverane din Golf.
Mai mult, abordarea ar putea impinge tot răul spre bine. În ciuda afirmațiilor lui Donald Trump și a jocului său de scenă, Statele Unite au realizat că au nevoie de aliați, probabil au învățat și lecția costurilor pe care unilateralismul și evitarea dezbaterilor în Consiliul de Securitate le aduc, ca și cele ale acțiunilor unilaterale incursioniste. Astfel, noua descoperire, în modul dureros în care se produce, ar putea ajuta la consolidarea Alianței și la revenirea la abordările din Consiliul Nord Atlantic pentru dezbateri, planificare, angajarea unor coaliții largi și evitarea abordărilor voluntariste, intempestive și aventuriste. Suma beneficiilor unei asemenea lecții ar putea fi de bun augur atât la nivelul alianței, cât mai ales la nivel internațional, privind predictibilitatea, nevoia de multilateralism și coeziunea Occidentului Colectiv democratic.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
