Corespondență de la Aachen – Robert Lupițu
22 ianuarie 1963, Elysee, Franța – Proiectul comunităților europene început cu mai bine de un deceniu în urmă pentru a preveni, în primul rând, reizbucnirea conflictului între puterile europene și pentru a genera o pace durabilă era marcat de intrarea într-o nouă eră, cea a reconcilierii franco-germane, două puteri rivale care nu de puține ori transformaseră Europa în teatrul confruntărilor militare în ultimii 100 de ani de la acea vreme.
La Elysee, șeful statului francez Charles de Gaulle și cancelarul german Konrad Adenauer își îmbrăcau cu glorie deceniile în care au reprezentat figurile marcante ale politicii europene și semnau Tratatul de Prietenie dintre Republica Franceză și Republica Federală Germania, un acord ce punea capăt zbuciumatei istorii și sigila ceea ce istoriografia a consemnat a fi reconcilierea franco-germană, un catalizator aparte al avansării integrării europene.
22 ianuarie 2019, Aachen, Germania – 500 de milioane de europeni, între care aproape 150 de milioane de francezi și germani, reprezentați la cel mai înalt nivel politic, devin contemporani cu făurirea unui nou capitol de istorie bilaterală franco-germană, o istorie constant asemuită cu cea a ”nucleului dur” al unei Europe cu mai multe viteze în care Berlinul și Parisul sunt co-dirijorii, nu de puține ori contestați, ai acestei orchestre.
La Aachen, cum îi spun germanii, sau la Aix-la-Chapelle, cum îi spun francezii, președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Angela Merkel semnează marți cel mai important act juridic la nivel internațional între două state – un tratat de cooperare și de integrare – ocazionat de aniversarea a 56 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysee.
Astfel, orașul în care se odihnește ”părintele Europei”, împăratul Carol cel Mare, rege al francilor și fondatorul Imperiului Carolingian, în care timp de 600 de ani au fost încoronați împăraților Sfântului Imperiu Roman de națiune germană și care a fost primul mare oraș german eliberat de Aliați în cel de-al Doilea Război Mondial, mai adaugă un capitol la compendiul istoriei ideii de Europa.
Dincolo de istorie… ce înseamnă pentru Europa contemporană Tratatul de cooperare și integrare franco-german
Sigur că elementele istorice și recurgerea la simboluri furnizează o încărcătură aparte ceremoniei de la Aachen, însă ele rămân a fi consemnate mai departe în volumele dedicate vremurilor provocatoare și oscilante pe care le trăim.
Avându-i drept ”părinți spirituali” pe președintele Comisiei Europene, pe președintele Consiliului European și pe președintele României, în calitate de reprezentant al țării care asigură președinția în exercițiu a Consiliului Uniunii Europene, liderii Germaniei și Franței își reînnoiesc ”jurămintele politice” în vremuri de răscruce, în care Europa cu mai multe viteze dominată de cuplul franco-german posedă o fereastră de oportunitate derivată din Brexit, fiind concomitent puternic contestată de varii capitale europene, de la Roma la Varșovia via Budapesta.
Europa cu mai multe viteze este o realitate. Una în care toți convin să meargă în aceeași direcție, însă în ritmuri și intensități diferite, așa cum este ea andosată și la Declarația de la Roma, semnată de toate țările Uniunii Europene și liderii instituțiilor Uniunii.
Din această perspectivă, Tratatul de cooperare și integrare franco-german este expresia unei nevoi. A Franței și a Germaniei de a se relegitima, mai ales în contextul Brexit și pe fondul unei ”disonanțe cognitive” transatlantice, ca mari puteri europene care pun cu aceeași forță și determinare un picior comun pe pedala de accelerație a integrării europene în integralitatea sa.
Apoi, funcționând de facto cu diferite niveluri de integrare (alții ar adăuga și sensuri diferite) în care statele puternice – contribuitori net la bugetul european, pondere mai mare a voturilor în schema decizională – au un rol decisiv, Uniunea Europeană este principalul cadru de referință unde, în practica sa, acest nou tratat va jongla.
Pe parcursul a 13 pagini, cu o arhitectură concepută în primul rând pe pilonii afacerilor europene și internaționale, tratatul franco-german dislocă primordialitatea cooperării politico-economice și pune un ”accent grav” pe dimensiunea păcii, securității și dezvoltării, în care inovațiile rezidă în trei aspecte:
1) includerea unei clauze de asistență reciprocă în caz de atac armat împotriva unuia dintre cele două state pe modelul clauzei prevăzute la articolul 42(7) din Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene;
2) instituirea unui Consiliu de apărare și securitate franco-german, care să se reunească regulat la nivel politic înalt, fiind configurat ca un organism menit să piloteze angajamentele reciproce asumate;
3) transformarea dezideratului Germaniei de a deveni membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU într-o prioritate diplomatică franco-germană.
Textul integral al tratatului este disponibil aici.
Deși nu ignoră angajamentele de securitate euro-atlantice – în tratat fiind prevăzut angajamentul Franței și Germaniei față de articolul V din Tratatul NATO, cât și pentru dezvoltarea credibilității și coerenței militare europene pentru a renforsa atât UE, cât și Alianța Nord-Atlantică – , ambițiile formulate de Paris și de Berlin sunt fixate, nu în mod explicit, în jurul devizei ”singuri suntem irelevanți, uniți suntem mai puternici”. O deviză pe care o întâlnim și în Strategia Globală a Uniunii Europene și adoptată ca explicație strategică pentru a face față concurenței globale cu China, Rusia și poate chiar Statele Unite.
Prin detalierea semnificativă a acestor ambiții. Franța și Germania își asumă lead-ul unei Europe Globale. Articolul 5 al tratatului bilateral este grăitor în acest sens, el conținând avansarea unei cooperări politico-diplomatice care depășește nivelul politic al miniștrilor afacerilor externe și pătrunde în profunzimea unui dialog constant și a adoptării de poziții comune la nivel de reprezentanți permanenți ai celor două țări la ONU, NATO și Uniunea Europeană.
La fel de adevărat este adevărat că acest tratat survine într-un timp în care cursul istoriei nu mai este atât de favorabil, parteneriatul tradițional transatlantic fiind pe muchie de cuțit, climatul intern european este îmbuibat de discordie, populism și mișcări centrifugale în raport cu valorile și viitorul Europei, în timp ce liderii celor două țări poartă responsabilitatea semnării acestui fundamental act din poziții diferite: Emmanuel Macron se află în imposibilitatea de a jalona flamboiant către obiectivele sale din cauza fenomenului ”vestelor galbene”, în vreme ce Angela Merkel, de 14 ani cancelar (aceeași vechime în funcție o avea și Adenauer în 1963), este aproape de finalul carierei sale politice.
Nu în ultimul rând, tratatul pe care Emmanuel Macron și Angela Merkel îl semnează în prezența lui Jean-Claude Juncker, Donald Tusk și Klaus Iohannis este și rezultatul unei partituri comune pe care cei doi lideri de la Paris și de la Berlin au urmărit-o cu consecvență în ultimii doi ani.
Germania – care la 1 ianuarie 2019 a devenit membru al Consiliului de Securitate al ONU, dar a preluat și conducerea militară a Forței de Reacție Rapidă a NATO (înființată pentru a descuraja Rusia) – a verbalizat intens în ultima perioadă asupra doctrinei că ”Europa trebuie să își ia destinul în propriile mâini”.
Ulterior, în pragul comemorării a 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, Emmanuel Macron a cerut constituirea unei ”armate europene adevărate”, declanșând animozități între el și Donald Trump, în timp ce Angela Merkel, de la tribuna Parlamentului European, a întărit ideea președintelui francez privind o ”armată europeană adevărată”, plusând cu propunerea înființării “unui consiliu de securitate european” condus de o președinție rotativă.
Ce semnifică prezența României la ceremonia Tratatului de la Aachen?
Prezența României, prin intermediul președintelui Klaus Iohannis, trebuie înțeleasă, în principal, în sens cutumiar. Acest sens nu îi prejudiciază valoarea sau stima, ci îi conferă o claritate. Aceea că din responsabilitatea de a prezida peste țările UE se desprind și momente ceremonioase, cu fast politic, dar cu bătaie strategică pe termen lung.
Prezența, dar mai curând discursul ce este susținut într-o astfel de ocazie, sunt pasaje de solemnitate și prin intermediul cărora România are posibilitatea de a contribui la modul cum este construită pe viitor Uniunea Europeană. Mai ales dacă luăm în calcul faptul că ambițiile pe care le regăsim în tratatul franco – german, privind rolul celor două țări în proiectarea Europei Globale, se află și în segmentul de priorități ale președinției României la Consiliul Uniunii Europene.
Pe de altă parte, relațiile politice între lideri, îndeosebi la nivel european unde frecvența întâlnirilor are o dinamică ridicată, sunt realizate la astfel de momente istorice.
Pentru România, stat membru al Uniunii Europene de 12 ani, aspirant la statutul de ”țară refondatoare a UE”, precum și ca actor ce își exercită rolul de partener strategic al SUA în Europa, de aliat de nădejde în cadrul NATO, și urmărește să obțină un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU pentru perioada 2020-2021, participarea la cel mai înalt nivel la ceremonia de la Aachen este o oportunitate. Una de context, dar care trebuie fructificată politică.
Tratatul bilateral semnat de Franța și de Germania la Aachen – oraș cu reverberații istorice pentru ideea unei Europe Unite – reprezintă un eveniment ce, fără tăgadă, trebuie inclus în asumpția că 2019 este un an de hotar pentru viitorul Europei, al relației transatlantice și al României. Viziunea pe care cuplul franco-german este determinat să o imprime cooperării bilaterale la nivel european, euro-atlantic și internațional – într-un an marcat de alegerile europene și de aniversarea a 70 de ani de NATO – se înscrie în această logică, a unui an pe marginea istoriei.
