Statele Unite și Iranul au semnat un memorandum de înțelegere (MoU) care ar pune capăt războiului. Documentul este un bun început, reflectă voința politică a părților de a încheia războiul, și conține angajamente, dar și nenumărate ambiguități și foarte multe elemente amânate pentru a fi negociate în viitor. De asemenea, multe puncte care făceau parte din motivațiile originare nu sunt atinse în actualele înțelegeri în timp ce Memorandumul angajează responsabilități și teme pentru terții nesemnatari ai acestui acord, ca și cum fiecare parte ar fi asumat comportamentul terților implicați și invocați în Memorandum. Dacă strâmtoarea Hormuz va fi deschisă următoarele 60 de zile, incertitudinea supraviețuirii acordului până atunci și perspectiva ca el să dăinuie și după termenul pentru un posibil acord face ca optimismul moderat să migreze, mai nou, tot mai mult, spre un pesimism realist care nu exclude reluarea confruntărilor în perioada următoare și recunoaște instabilitatea acestui acord.
Soluția diplomatică a amânării strategice
Documentul anunțat miercuri, 17 iunie, și semnat electronic la Paris și Teheran de către cei doi președinți, este un angajament de natură politică, fără componentă juridică reală și fără constrângeri reale normative la aplicare, altele decât perspectiva reluării confruntării, care oricum era și rămâne pe masă. Totuși existența acordului nedenunțat de către nici o parte în forma prezentată și agreată în comun subliniază dorința de a încheia războiul, Iranul ca efect al nevoii de a avea acces la resurse financiare, prin ridicarea sancțiunilor, deschiderea strâmtorii și exporturile de petrol și Statele Unite prin presiunea alegerilor mid term din noiembrie și a intrării în campania electorală care presau prin prețul la benzină și motorină din SUA și nivelul crescut al inflației.
În fapt, avem de a face cu o soluție diplomatică a amânării strategice: Memorandumul anunță 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii acestui termen cu acordul ambelor părți, pentru a soluționa cele mai arzătoare teme ale negocierilor. Altfel, documentul are toate categoriile de componente, de la cele în care se pronunță, cele în care menține ambiguitatea și cele amânate, pe lângă cele asupra cărora nu se pronunță deloc. Iar componentele ambigue și formulările generale vin să sublinieze, în fapt, lipsa unui acord și să lasă libertatea fiecăreia dintre părți să deconteze și să vândă propria variantă de interpretare a formulărilor din acord.
Poate cele mai importante rămân temele în care Acordul nu se pronunță. Și acestea sunt trei: prima, programul rachetelor balistice, asupra căruia Trump s-a antepronunțat că Iranul ar trebui să aibă un număr de rachete pentru că au și vecinii săi – dar aceștia nu sunt cei care au atacat Iranul, cu referire la statele din Golf, iar în privința Israelului, lucrurile se doreau tranșate radical, fără rest; a doua problemă, finanțarea rețelelor de proxy din regiune, în primul rând Hezbollahul libanez, dar și celelalte miliții, cele irakiene și al Houthi în Yemen; în al treilea rând, schimbarea de regim sau măcar sprijinirea protestelor, dacă nu măcar și protejarea protestatarilor în fața încălcării drepturilor omului de către regim și mai ales a pedepsei cu moartea.
Dacă în privința Hezbollahului, Iranul a distrus puternic miliția șiită pro-iraniană din Iran și continuă incursiunile și loviturile, după celebra operațiune cu pagerele și walkie talkie, Teheranul a promis finanțarea imediat după deblocarea fondurilor și a interpretat unul dintre punctele acordului, cel al încetării focului pe toate fronturile, drept abstinența Israelului de a lovi sudul Libanului. În acordul său cu Libanul, Israelul, care nu e semnatar al actualului acord, a acceptat ca situația la sud de râul Litani să fie controlată de către Armata libaneză, doar să nu fie militanți ai organizației teroriste Hezbollah, așa cum e recunoscută aceasta la nivel UE/NATO. Altfel, dacă e să vorbim despre dreptul de auto-apărare, Israelul îl are recunoscut de către Donald Trump – în această regiune, a înceta focul înseamnă să dai intensitatea mai redusă, nu să oprești de tot, a spus președintele, iar în altă ocazie, faptul că zboară două drone înseamnă că le dai jos, nu că distrugi clădiri în Beirut pe chestia asta.
În privința rachetelor balistice, președintele Trump pare să fi uitat despre loviturile lansate de acestea, către Israel, însistând că, chiar dacă ele lovesc la distanță, pot fi doborâte și nu distrug lumea, iar Teheranul ar avea voie să dețină un număr de asemenea rachete, neprecizat, eventual miez al unui viitor acord. Mai gravă este ignorarea deplină a situației opoziției iraniene de pe teren, care a primit asigurări și îndemnuri să se implice, să profite în ianuarie de situația continuării protestelor, pentru că ajutorul e pe drum, pentru ca acum Trump să semneze acordul de neamestec în treburile interne și recunoaștere a independenței, suveranității și integrității teritoriale, interpretat de către partea iraniană ca piesă esențială de puzzle ce asigură supraviețuire și dăinuirea regimului Ayatollahilor. O ocazie ratată combinată cu o dezamăgire a celor care optează pentru reorientare și democratizare din afara și din interiorul Iranului.
Două modificări revelatoare
Dacă acordul a fost scăpat la presă înainte de a fi convenit în forma finală și cu formulările acceptabile, s-a putut vedea diferența între varianta propusă și cea acceptabilă în final, care se referă la trei modificări făcute la două dintre cele 14 articole, articolul 1 și 5. Ele sunt relevante pentru că două dintre ele au reprezentat solicitări ale Teheranului, utilizate extensiv de acesta pentru a-l face prizabil intern, în timp ce SUA a adăugat un text propriu la art. 5 spre echilibrare. Ambele părți pot clama victoria pe baza acestor modificări.
La prima clauză, cum se numește articolul din Memorandum, care consemnează încheierea războiului pe toate fronturile, Iranul a ținut să adăuge fraza “guarantează suveranitatea și respectul pentru integritatea teritorială a Libanului”. Cum nu există în întreaga clauză vreo referire la Hezbollah, Statele Unite au fost de acord cu clauza, chiar dacă se referă la Israel, nesemnatar al acordului și care nu a mandatat SUA să îl reprezinte – de altfel ciocnirea între Trump și Netanyahu a fost evidentă pe parcursul negocierilor – dar asta pentru că nu spune nimic despre eventuale atacuri ale Hezbollah și nici despre prezența trupelor în Sudul Libanului, singurul punct fiind preluarea unei părți a teritoriului libanez pe care Israelul nu-l revendică, chiar dacă și-ar dori o zonă tampon. Iranul a folosit formularea pentru a reasigura Hezbollahul și a invoca încetarea completă a focului în orice condiții. Deci putem identifica, deopotrivă, salvarea aparențelor, construcție ambiguă spre a fi lesne de vândut în spațiul public ca victorie și interpretare neclară care poate ridica semne de întrebare la aplicarea acestei prevederi.
Celelalte două modificări se referă la strâmtoarea Hormuz, un alt punct esențial câștigat prin Memorandum, respectiv deschiderea strâmtorii pentru măcar 60 de zile. În prima modificare, apare referința la administrarea cu servicii maritime comune Iran-Oman a strâmtorii, pe lângă discuțiile cu celelalte state litorale din Golf, conform legilor internaționale aplicabile, chiar dacă prevede că obstacolele și minele vor fi îndepărtate complet în 30 de zile. A treia prevedere nouă adăugată în compensare susține că Memorandumul interzice colectarea vreunei plăți în legătură cu strâmtoarea pentru 60 de zile, per a contrario lăsând să se înțeleagă că s-ar putea colecta după acest interval, legat și de acordul final de pace.
Oficialii iranieni au folosit clauzele susținând că acestea întăresc dorința Iranului de a controla Strâmtoarea Hormuz și menținerea Hezbollah. Prim-vicepreședintele Mohammad Reza Aref a declarant că Iranul va păstra controlul asupra strâmtorii, și că vasele care vor traversa strâmtoarea vor trebui să plătească serviciile pentru o navigație sigură, deși doar Iranul amenință traficul. Iranul și-a reafirmat suveranitatea asupra strâmtorii, faptul că statutul strâmtorii nu va mai fi același după război și va implica propriul său control ca element de descurajare credibilă în perspectiva unui nou război.
Managementul strâmtorii, se notează explicit, va rămâne în seama Iranului, chiar dacă aici este menționat Omanul, partenerul din Golf de pe cealaltă parte a strâmtorii, dar și celelalte state din Golf, iar prevederea această face ca să fie improbabil ca statele din Golf să fie de acord cu cererile iraniene. Partea cea mai complicată a abordării discuțiilor privind statutul Strâmtorii între statele litorale încalcă Dreptul Mării, Convenția UNCLOS, și crează un precedent pentru libera circulație maritimă, antrenând erodarea dreptului internațional și introducerea elementelor tranzacționale în chestiuni care nu trebuiau să fie vreodată supuse negocierilor oricui, fiind bun al întregii lumi.
Punctele în vigoare: încheierea confruntărilor și deschiderea strâmtorii cu trafic liber 60 de zile
În privința acordului în 14 puncte, semnat după peste 4 luni de război, între SUA și Iran, cu aportul Israelului, de asemenea, acordul a fost conceput în cadrul Memorandumului drept unul care răsplătește performanța, respectiv aplicarea și respectarea prevederilor, dar și negocierea cu bună credință și încheierea acordului în 60 de zile, cu posibile amânări rezonabile, convenite cu ambele părți – față de cele 20 de luni de negocieri pentru JCPOA, acordul nuclear cu Iranul din 2015, care rămâne termen de comparație și va fi măsura, la acordul final, în a valida sau nu măsura în care s-a justificat războiul și cheltuielile aferente lui. Beneficiile rezervate Iranului se aplică doar în măsura respectării punctelor menționate în Memorandum.
Pentru analiștii Acordului, un element clar a fost, însă, compararea punctelor care intră deja în vigoare de la semnarea acordului – deci începând imediat de joi, 18 iunie – și câte asemenea puncte avantajează sau satisfac opțiunile părților. Această analiză ar arăta, în intepretarea directă, dacă avem de-a face cu un document, orice fel de document, numai să fie semnat, care e mai bun decât situația curentă, deci dovadă de disperare, sau dacă e vorba cu adevărat despre un act care a meritat stoparea confruntării. Mai ales în condițiile în care Iranul a demonstrat că are puterea și pârghiile pentru a menține ostatecă Strâmtoarea Hormuz și blocajul fluxului de petrol și mărfuri din Golf, și că SUA este obligată nu să culeagă o capitulare necondiționată, ci să plătească un preț pentru redeschiderea strâmtorii, pe care o lasă în continuare garanție părții iraniene privind posibile războaie viitoare.
Astfel că articolul 13 din dispozițiile finale și tranzitorii introduce articolele 4,5,10 și 11 cu aplicare imediată după semnarea Memorandumului. Dintre acestea, articolele 4 și 5 se referă la Strâmtoarea Hormuz, și prevăd faptul că traficul prin strâmtoare va reveni la nivelurile dinaintea războiului în următoarele 30 de zile. Articolul 10 vorbește despre ridicarea de sancțiuni pentru exporturile de petrol Iranian, de produse petrochimice și derivate și toate serviciile aferente, inclusiv cele bancare, de asigurări și transport.
Aceasta este o concesie majoră pentru Iran care nu numai eliberează de sub presiune economia și trezoreria goală a regimului Ayatollahilor, dar îi aduce importante fonduri din plățile acestor categorii de mărfuri, fiind, practic, vorba despre vânzări nelimitate la prețurile de piață, cu profituri estimate la 60-70 miliarde de dolari pe an și care intră direct în conturile Iranului. La fel funcționează și articolul 11, care se referă la fondurile iraniene înghețate, în care se menționează că Statele Unite asumă faptul că fondurile restricționate sau înghețate ale Iranului vor fi eliberate de sub sechestru și puse la dispoziție pe deplin, cu specificația foarte clară “potrivit progreselor în negocieri spre un acord final”, deci fără un termen explicit și fără a fi condiționate explicit de încheierea și respectarea acordului, dar nici nu se menționează transferul sau accesul în ce mod se va face și când.
În contrapartidă, trei sunt articolele care conțin condiționări și amânări, chiar dacă lipsesc angajamentele ferme și se poate vedea dificultatea în a atinge un acord pe aceste teme, de unde lipsa referirilor explicite. Articolul 9 despre armele nucleare susține că Iranul “reafirmă cu nu va procura sau dezvolta arrme nucleare”, o banală declarație fără acoperire, dar în condițiile în care SUA a distrus majoritatea programului nuclear, însă uraniul îmbogățit 60% se află în posesia Teheranului și va intra în prevederile acordului final. În privința Fondului de Reconstrucție, pentru reabilitare și dezvoltare economică, de minimum 300 de miliarde, se menționează că un plan împreună cu partenerii regionali va fi creat în 60 de zile. Cât despre articolul 7 despre sancțiuni, acestea vor fi încheiate potrivit unui program parte a acordului final, cele ale ONU, AIEA, cele americane, primare și secundare.
Apărarea de către administrația americană a planului în 14 puncte
Președintele Donald Trump a susținut o lungă conferință de presă în Franța, în marja summitului G7, după ce a semnat la cină Memorandumul de Înțelegere cu Iranul. Susținerile sale au avut două componente, salutarea acordului și lăudarea lui și, respectiv, amenințarea cu reluarea bombardamentelor dacă Teheranul nu implementează condițiile acordului așa cum au fost negociate. Cea de a doua referire subliniază, în fapt, nivelul de lipsă de încredere între părți și fragilitatea Memorandumului, dar și rezerva în a considera că încheierea unui Acord Final este simplă și se va realiza în timpul prevăzut.
Totuși principalul punct este încheierea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, o prevedere care se contrazicea cu atacurile israeliene din momentul semnării, în sudul Libanului, după ce două drone au atacat trupele israeliene din regiune. Trump l-a certat pe Netanyahu, cu această ocazie, susținând că putea să facă mai bine în relația cu Hezbollah. “Nu spun că nu trebuie să se apere. Spun doar că dacă două drone sunt trase în desert și cad fără să facă victime, nu trebuie să distrugi clădiri în Beirut.” Tot așa cum Trump a apărat și absența prevederilor despre rachetele balistice, susținând că nu rachetele sunt o problemă, lovesc pe o locație restrânsă unde sunt trase, dar nu aruncă în aer planeta, cu referire la armele nucleare pe care le vizează în războiul său din Iran.
Altfel acordul prevede că SUA se angajează să încheie blocada navală împotriva Iranului în paralel cu deschiderea Strâmtorii Hormuz, SUA se angajează să lucreze cu partenerii regionali pentru a dezvolta planul de minimum 300 miliarde pentru reconstrucția și dezvoltarea Iranului, fără vreun ban American, promite Trump, SUA va ridica parțial sancțiunile pe petrol, produse petroliere și derivate, și va pune la dispoziție fondurile înghețate, în timp ce Iranul se angajează să nu cumpere sau producă arme nucleare. Pe această prezentare succintă devine evident că SUA are cea mai mare parte din angajamente, chiar dacă ele sunt amânate sau condiționate, față de Iran care deschide strâmtoarea pe care o poate reînchide oricând și își asumă un simplu angajament declarativ privind armele nucleare.
Despre fondurile înghețate, Donald Trump a susținut că “sunt banii lor pe care i-am înghețat, la un anumit moment, va trebui oricum să-i dăm înapoi.” Între întrebările la care nu există răspuns și temele nerezolvate, încălcarea înțelegerii va fi urmată de măsurile necesare, o formulare vagă în Memorandum întărită doar verbal de amenințarea lui Trump privind reluarea bombardamentelor. Articolul doi este reafirmarea dreptului internațional privind independența, integritatea teritorială și suveranitatea părților, dar mențiunea abținerii de la interferența în treburile interne a fost primită negativ de către grupurile disidente iraniene din SUA, externe Iranului și din Iran, fiind considerat un abandon de către administrația americană a propriilor angajamente luate în timpul demonstrațiilor.
Punctul 3 este termenul pentru acord, de 60 de zile, cu flexibilitatea extinderii cu acordul părților, în timp ce punctul 4 presupune ridicarea blocadei SUA în 30 de zile, cu numpărul vaselor ce pleacă din porturile iraniene este proporțional cu cele care trec liber prin Strâmtoarea Hormuz, în această perioadă. Totuși aici se menționează retragerea trupelor americane din proximitatea Iranului, la nivelul posturii dinaintea începerii ostilităților, la 28 februarie. Articolul 5 presupune deschiderea de către Iran a strâmtorii fără vreun cost. Trump susține aici, când e vorba de cooperarea privind pasajul prin strâmtoare după primele 60 de zile, că statele din Golf nu vor fi de acord niciodată cu un sistem de plată iranian.
Despre punctul 6 privind banii pentru reconstrucția Iranului, președintele Trump a respins orice cent care ar fi plătit de SUA Iranului, drept contribuție la acel fond, ci dacă Iranul se comportă corect, emiratezii ar putea construi o centrală electrică în Iran, fără a plăti direct bani Iranului. Președintele American ține foarte mult la comparația cu acordul Obama, când s-au plătit 1,6 miliarde de dolari Iranului. Punctul 7 despre sancțiuni menționează, în plus, mențiunea ridicării sancțiunilor într-o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, o garanție pentru Iran că sancțiunile internaționale vor putea fi instituite foarte greu pe baza veto-ului rus și chinez. Termenul nu e precizat, tema va fi abordată imediat în paralel cu negocierile.
Articolul 8 despre arme nucleare menționează că punctul de minim e diluarea concentrației uraniului de la 60%, chiar dacă partea americană a cerut predarea cantității către SUA, însă soluția e lăsată negocierilor finale. Trump susține că Iranul nu va putea avea, în proporție de 99%, o armă nucleară. Iar ridicarea sancțiunilor este legată de punctul 8, al respectării acordului nuclear. Mai ales că punctul 9 anunță absența unor sancțiuni noi pentru temele nucleare. Articolul 11 menționează fondurile înghețate, dar potrivit agreerii în timpul negocierilor viitoare, în timp ce punctele 12-14 prevăd monitorizarea aplicării acordurilor și a rezultatelor prevederilor negocierilor finale. SUA și Iran vor elabora un mecanism de monitorizare a implementării Memorandumului și respectare a acordului viitor.
În concluzie, avem o formă de acord și 60 de zile, cu eventuale prelungiri, ca spațiu de respirație în acest război. Dar rezultatele finale sunt încă necunoscute, există un mare grad de incertitudine iar războiul neîncheiat poate să reizbucnească oricând.
