România ultimului deceniu începe în noiembrie 2014. Klaus Iohannis câștigă alegerile prezidențiale, răsturnând diferența de 10% din primul tur și obținând aproape zece puncte procentuale peste favoritul Victor Ponta (premier în funcție și președinte PSD). Un uriaș val de simpatie și încredere care a intrat în zestrea proaspătului lider politic național, care fusese preferat de liberali (PNL + PDL) în locul lui Crin Antonescu în cursa pentru Cotroceni.
O încredere care i-a servit drept scut în bătălia cu un PSD care amenința statul de drept și rolul României în UE și NATO. Momentul din 2017 cu geaca roșie din Piața Universității s-a opus celui cu paltonul, la Paris, (chiar pe 10 februarie 2015), iar prezidarea ședinței de guvern din februarie 2017 cu celebra frază “cei doi elefanți” (referitoare la ordonanța de modificare a codurilor penale și la cea de grațiere) au rămas referințe ale luptei în favoarea unei Românii democratice, europene și transatlantice. Toate acestea, dublate de atașamentul sincer față de NATO și Uniunea Europeană și de propriul exemplu al unui etnic german minoritar care ajunge președinte într-o fostă țară comunistă, au creat premisele pentru cel mai laureat președinte român cu premii internaționale de calibru, în SUA și în Germania, culminând cu premiul “Carol cel Mare”, rezervat celor mai de seamă lideri europeni care au modelat Europa unită, de la origini până în prezent.
În 2019, după prima președinție a României la Consiliul UE și imprimarea “spiritului de la Sibiu” în Agenda Strategică care avea să ghideze Uniunea între anii 2019 și 2024, popularitatea lui Klaus Iohannis ajută PNL să câștige alegerile europene, iar alături de un USR cu un discurs reformist similar se naște speranța “României europene”. Pe acest determinism politic, guvernul PSD se prăbușește, iar Klaus Iohannis reușește să încredințeze PNL-ului condus de Ludovic Orban conducerea unui guvern minoritar. La finele aceluiași an, câștigă un nou mandat de președinte cu 6,5 milioane de voturi (peste 66%), România căpăta cel mai favorabil culoar de influență politică în UE și NATO, iar numele președintelui este vehiculat constant pentru conducerea Consiliului European, a Comisiei Europene sau a NATO.
În 2020, criza provocată de pandemie care a erodat democrațiile liberale nu a ocolit nici România. Președintele a fost prezent în cetate, a împărțit responsabilitatea comunicării cu guvernul, a decontat popularitate și la nivel european a obținut o alocare de 80 miliarde de euro fonduri europene pentru România, pentru perioada 2021-2027. Astfel, coaliția pro-europeană PNL, USR, UDMR de la finele lui 2020 girată de președinte avea ambiția de a fi prima guvernare reformistă și de construcție din mandatele lui Iohannis, dar diluată la vot pe axa PNL – USR, cu un PSD resuscitat și cu prima intrare a forțelor extremiste în Parlament.
Coaliția pro-europeană pică în 2021 din cauze multiple, de la jocuri politice de putere și imaturități în actul de guvernare și de derulare a unei coaliții, iar fostul guvern PNL, USR, UDMR este demis printr-o moțiune de cenzură votată de PSD, USR și AUR.
La finalul lunii noiembrie 2021, președintele Iohannis susține o coaliție PNL-PSD, evocând nevoia de stabilitate și singura opțiune existentă. S-a speculat mult pe seama faptului că președintele și-a “justificat” impopulara decizie de a readuce PSD la guvernare de faptul că apăruseră informații că Rusia pregătește un atac împotriva Ucrainei, iar România, țara NATO și UE cu cea mai mare graniță cu Ucraina, are nevoie de stabilitate. Există totuși un articol Washington Post documentat via administrația SUA și serviciile americane de informații care arată cum Statele Unite au informat la începutul lunii noiembrie aliații din NATO, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, că Rusia pregătește războiul.
Din 2022 și până în 2024, Klaus Iohannis a cedat treptat până la definitiv spațiul comunicării politice, îndeosebi în treburi interne. Cedarea treptată s-a produs în timpul guvernului Ciucă, când a jucat activ cartea atribuțiilor sale constituționale în politică externă și de securitate, cu participarea la toate reuniunile de coordonare SUA, UE, NATO, G7 în format restrâns, cu creșterea prezenței NATO și SUA în România, cu activarea în premieră a Forței de Reacție Rapidă a Alianței chiar pe teritoriul României, forță care a devenit ulterior scheletul grupului de luptă NATO în România, condus de Franța, cu introducerea abilă a Republicii Moldova pe agenda UE aproape la pachet cu Ucraina agresată de Rusia. A mai punctat, politic și strategic, prin sprijinul pentru Ucraina, inclusiv donarea unui sistem de rachete Patriot și un acord bilateral de cooperare în domeniul securității pe zece ani. A mai punctat, ca prestigiu, ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare și aderarea completă, în etape, a României la spațiul Schengen. Cele cuprinse în ultimele două fraze s-au produs în diferite intervale, când imaginea de lider moral al coaliției s-a dovedit mai puternică în erodare decât orice succes.
Cedarea definitivă a spațiului comunicării în 2023 s-a produs după rotativa guvernamentală și instalarea PSD la conducerea Guvernului, adică tocmai în momentul când președinții la final de mandat își pregătesc moștenirea, memoriile, ieșirea din scenă sau, după caz, saltul spre o funcție internațională de rang înalt, cea din urmă instanță fiind irosită pe parcursul anului 2024, atât pentru România, ca reputație, cât și pentru Klaus Iohannis.
Ultimele trei săptămâni preconizate de mandat, 30 noiembrie – 21 decembrie 2024 au început cu ultimul său discurs de Ziua Națională. Și-a recunoscut greșelile și le-a cerut românilor iertare pentru că a luat decizii care au nemulțumit și pe care nu le-a explicat suficient. Prea puțin, prea târziu?
Încă de la decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale și de neîncetare a mandatului președintelui până când președintele nou ales nu va depune jurământul, Klaus Iohannis a justificat de ce rămâne în funcție – invocând corect și legal Constituția – și a precizat care sunt principalele priorități: o coaliție, un guvern, un nou calendar al alegerilor prezidențiale și un buget. A comunicat, dar n-au mai fost mulți să asculte. Pot fi ei blamați în vreun fel?
Președintele Iohannis și-a asumat să rămână în funcție până la alegerea noului președinte, însă lucrurile s-au schimbat odată cu posibilitatea ca suspendarea sa în Parlament să se producă la vot grație unei proceduri inițiate de forțele extremiste și de USR. O decizie tardivă de a demisiona? O decizie greșită? O decizie menită să elibereze supapa unui spațiu politic inundat și să reseteze jocul politic?
Există un obicei să ne devorăm președinții la final de mandat. Just este să lăsăm istoria și timpul să judece. În fond, Klaus Iohannis a fost cel care și-a asumat alegerea de a rămâne în istorie drept primul președinte al României care demisionează din funcție. O astfel de hotărâre este greu de luat pentru oricine, mai ales că o vei purta pe umeri pentru totdeauna.
