Așezată calendaristic în ajunul împlinirii unui an de la războiul declanșat de Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei, ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München nu se încheie cu tradiționala cortină în care concluziile principale ale reuniunii ne oferă indicatorul lumii belice, imprevizibile, concurente și într-un prag continuu de escaladare în care am intrat de anul trecut. Tradiționala adunare anuală, preponderent a liderilor transatlantici și a organizațiilor ce exprimă ordinea liberală democratică, a fost acum un preambul pentru săptămâna ce urmează, cu vizita președintelui american Joe Biden în Europa Centrală și de Est, inclusiv vizita surpriză istorică și simbolică la Kiev, și cu evenimentele, inclusiv la sediul ONU de la New York, care vor marca un an de la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și, implicit, a modului în care alianța transatlantică, UE, NATO și întreaga comunitate democratică globală s-au așezat ca forță propulsivă a sprijinului financiar și militar pentru țara victimă, Ucraina.
Cu o Rusie exclusă de pe lista invitațiilor în semn de izolare diplomatică și cu o Chină prezentă pentru a etala angrenarea sa în competiția globală, dar și pentru a lua pulsul fuziunii de interese și valori între democrațiile europene, nord-americane și indo-pacifice, Conferința de Securitate de la München ne-a pus în fața, la fel de îndrăzneț și clarvăzător strategic cum îi este tradiția, unui nou concept – “Re:vision“. Pe scurt, liderii prezenți, de la președintele Franței la cancelarul Germaniei, de la vicepreședinta la SUA la premierul Marii Britanii, și de la liderii UE și NATO la liderii și reprezentanților statelor membre ale celor două organizații din Europa Centrală și de Est, au fost provocați să răspundă cum vor acționa democrațiile lumii, dincolo de riposta și unitatea binevenite, în raport cu ordinea mondială concurentă pe care o propun autocrațiile precum China și Rusia, înfățișați în “atacatorii revizioniști” ai ordinii bazate pe reguli și norme. Pe scurt, competiția sistemică acerbă dintre democrații și autocrații, profetic sau nu clamată de președintele SUA Joe Biden, a devenit starea de fapt a relațiilor internaționale. O recunosc toți actorii transatlantici, chiar dacă o expun în nuanțe diferite.
Iar această teorie a fost întâmpinată cu claritate în conversațiile strategice de la München, dominate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, rolul SUA, Franței, Germaniei, Marii Britanii în lume, emanciparea unei Europe geopolitice și viitoarea arhitectură de securitate europeană, cu un strong focus pe Republica Moldova, substanțial reprezentată la Conferință. Un plus major și pentru România, care a reușit să insereze situația de securitate din regiunea Mării Negre pe agenda dezbaterilor.
Cele “3+1” concluzii propuse, de la fața locului:
1. Sincronizare și claritate occidentală privind războiul Rusiei împotriva Ucrainei: Înfrângerea Rusiei
La München a fost cât se poate de limpede, fără a fi necesar să citești printre rânduri, că poziția occidentală de sprijin “atât timp cât este nevoie” pentru Ucraina are un țel: ca Ucraina să câștige războiul și Rusia să fie înfrântă. Este o gândire omogenă care, cu câteva excepții absente la Conferință, dar prezente în procesul decizional european, precum Ungaria, a cuprins sfera decizională transatlantică. Faptul că președintele ucrainean Volodimir Zelenski este cel care a deschis lucrările Conferinței, chiar și prin videoconferință, a dat tonul dezbaterilor. Niciun subiect care până de curând părea să fie controversat – livrare de arme, ce tipuri de arme, ce tip de susținere acordă Occidentului – nu a mai fost și nu mai este tabu. Liderii occidentali au vorbit atât practic, cât și nuanțat, că Ucraina trebuie și va fi susținută în continuare. Fermitatea cu care înșiși președintele Franței, cancelarul Germaniei sau șeful diplomației europene au specificat că războiul Rusiei trebuie să eșueze, că obiectivul imperialist al lui Vladimir Putin este cel care prelungește războiul și că o Europă geopolitică este cea care livrează muniție de război Ucrainei, oferă claritate și poziției europene de susținere a Ucrainei.
O altă notă importantă este aceea că aliații transatlantici, în frunte cu SUA și Germania, resping orice fel de concesie teritorială a Ucrainei în schimbul păcii. O sinteză simbolică a acestei gândiri politico-diplomatice a furnizat-o și ministrul român de externe, care a precizat că “peninsula Crimeea reprezintă simbolul integrității teritoriale a Ucrainei”.
Conflictul ruso-ucrainean poate fi încheiat în două scenarii. Primul, o încetare fizică a ostilităților, este un scenariu periculos pentru că permite instalarea unui așa-numit conflict înghețat și prelungit și prevede posibilitatea prelungirii crizei de securitate fără precedent în ultimii 80 de ani în Europa. Cel de-al doilea, cu un acord de pace, reprezintă scenariul pentru care se lucrează, dar pentru asta, Ucraina trebuie să dețină supremația pe câmpul de luptă. De aceea, un element de claritate este acela că înfrângerea Rusiei înseamnă reinstaurarea integrității teritoriale a Ucrainei. La fel de limpede este că acest război rămâne departe de a fi încheiat în perioada următoare.
Cu toate acestea, înfrângerea Rusiei trebuie privită sub mai multe aspecte, nefiind vorba doar despre înfrângerea militară în teatrul de operații, ci și despre înfrângerea politico-economică a Moscovei, care se traduce în decuplare energetică, comercială, tehnologică etc. de Moscova și care va presupune inclusiv judecarea oficialilor ruși pentru crime împotriva umanității.
2. Sincronizare și claritate privind Europa post-conflict: o nouă arhitectură de securitate europeană
Victoria Ucrainei înseamnă eșecul Rusiei, iar înfrângerea Rusiei va determina o nouă arhitectură de securitate europeană. Aceasta este, de fapt, miza pe termen lung. Cum vor arăta Ucraina post-conflict și Rusia post-conflict va influența noua arhitectură de securitate europeană. După cel de-al Doilea Război Mondial, ordinea de securitate europeană era determinată de doi actori rivali, SUA și URSS. Era o situație similară cu ceea ce Rusia încearcă acum să definească în Ucraina și în vecinătatea estică a NATO și a UE, și anume o ordine de securitate bazată pe sfere de influență, ceea ce Occidentul respinge categoric. În paralel, în cancelariile occidentale sunt avute în vedere toate opțiunile.
Pentru ca înfrângerea Rusiei să determine o nouă arhitectură de securitate europeană, una stabilă, sunt necesare a fi observate mai multe aspecte. Primele semnale au fost date încă de anul trecut, când Finlanda și Suedia au luat decizia istorică a aderării la NATO și de încheiere a epocii de nealiniere militară și când Republica Moldova și Ucraina au devenit state candidate la Uniunea Europeană. Aderarea celor două țări scandinave la Alianța Nord-Atlantică mai necesită doar soluționarea obiecțiilor Turciei și depășirea oportunismului maghiar. Dar între momentul înfrângerii Rusiei și refacerii parametrilor de securitate europeană vor fi create acele ferestre oportunitate pentru țări precum Ucraina și Republica Moldova să intensifice procesul de aderare la UE. Ar putea fi, dacă vreți, o repetiție a primilor 15 ani de la finalul Războiului Rece, când țările din Europa Centrală și de Est au luat calea NATO și UE.
Dar arhitectura de securitate europeană nu se oprește doar la extinderea acestor structuri occidentale, ci și la înțelegerea și aplicarea noii geografii. Berlinul consideră că centrul de greutate al Europei se mută către est. Germania, stat care vreme de patru decenii a reprezentat flancul estic al NATO, a lansat această abordare geopolitică a-și găsi și ea locul în această nouă geografie. În același timp, NATO afirmă că tratează flancul de est al Alianței în mod omogen, cuprinzând toată granița estică, de la nord la sud, într-o gândire omogenă: din Scandinavia, trecând prin țările baltice, Polonia, România și Marea Marea Neagră până în Turcia și Grecia.
Noua arhitectură de securitate europeană va avea mai mulți actori definitorii. În vreme ce aliații de pe flancul estic vor susține preeminența SUA ca garant al acestei securității, Berlinul va deveni un alt garant prin politica post-Zeitenwende, politica externă și de securitate germană intrând pe o turnantă care va produce un impact modului în care apărarea europeană și euro-atlantică vor fi gândite. Parisul va avea și el propriile ambiții de lider al pilonului european al apărării în cadrul UE și NATO, iar Londra va fi același liant între Europa continentală și Europa atlantică. Un rol important îl va avea, indiscutabil, și Varșovia, investițiile Poloniei în apărare dublând abilitățile diplomatice, influența strategică și gândirea strategică prospectivă.
În această nouă arhitectură de securitate, rolul României va fi reașezat. Vom avea oportunitatea de a include Marea Neagră în noua ordine de securitate și stabilitate, în vreme ce vom avea datoria istorică de a ancora și Republica Moldova în această arhitectură. În vremuri de război și post-conflict care redesenează mediul de securitate, niciun subiect nu mai este tabu.
3. Competiția strategică dintre democrații și autocrații: Către o ordine multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism
“Eu nu cred în Europa singură, nu cred în America de Nord singură, cred în Europa și America de Nord împreună!“. Acesta a fost răspunsul oferit de actualul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, la întrebarea privind ce sfaturi i-ar acorda succesorului său.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este prima înfățișare a competiției de lungă durată între democrații și autocrații, teză fundamentală a doctrinei președintelui american Joe Biden. De altfel, nu este deloc întâmplător că președintele american a ales să vorbească din Polonia în ajunul împlinirii unui an de la invazia Rusiei în Ucraina, mai ales că Biden va susține un discurs înainte ca Vladimir Putin să fie autorul unui demers similar. Este o înfruntare politică, de la distanță, a celor două viziuni concurente privind ordinea internațională.
Dar, în vreme ce Joe Biden va vorbi având în spatele său războiul dus de Rusia în Ucraina, cum Ronald Reagan vorbea la Berlin cu Cortina de Fier pe fundal, Occidentul înțelege că în această competiție pe termen lung, în care ochii Washington-ului sunt spre Beijing, felul în care SUA și europenii vor riposta împreună și în unitate la acțiunile revizioniste ale Rusiei sunt definitorii pentru noua ordine globală.
De aceea, a treia concluzie de la Conferința de Securitate de la München merge mână în mână cu primele două. Eșecul Rusiei va termina o nouă ordine de securitate în Europa, iar această nouă arhitectură garantată împreună de americani și europeni va fi un semnal către restul lumii, în timp ce democrațiile occidentale își fortifică parteneriatele cu democrațiile din Asia-Pacific pentru a preveni inclusiv un scenariu cu repetiție în regiune, în care China ar fi în rolul Rusiei, iar Taiwanul în rolul Ucrainei.
La München a existat o primă prezență consistentă din partea liderilor din Sudul global. Există o recunoaștere francă din partea Occidentului că noua ordine globală va fi și mai multipolară decât este. O ordine internațională determinată de multipolarități regionale, iar discursurile cancelarului Germaniei și președintelui Franței sunt definitorii. Emmanuel Macron și Olaf Scholz au cerut “reechilibrarea” ordinii mondiale și un “parteneriat între nordul și sudul global”.
Pentru o “lume multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism”, a spus Olaf Scholz. O frază cheie și esențială care arată strategia Occidentului: în vreme ce revizioniștii autoritari vor să își imprime influența și controlul, Occidentul democratic, elitist, nord-atlantist este pregătit să fie incluziv și să dea un loc la masă celor care au forța să modeleze ordinea regională componentă a ordinii globale.
+ 1. România și nevoia de mai multă proiecție a intereselor sale de politică externă
Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate strategică. Participarea la Conferință presupune două aspecte: 1) prezență pe scenele Conferinței a reprezentanților statului român, cu discursuri și dezbateri și 2) participare în marja Conferinței la evenimente adiacente și reuniuni bilaterale. Prin cea de-a doua componentă, participăm în fiecare ediție, iar 2023 nu face excepție prin întrevederile și dezbaterile la care statul român a fost reprezentat la nivelul ministrului de externe. Anul acesta, la fel ca la ediții precedente, România a punctat și la prima componentă. Coroborat cu agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei, România a reușit să aducă securitatea regiunii Mării Negre, ministrul român de externe fiind vorbitorul principal al unei sesiuni de discuții privind securitatea Mării Negre, în care. Acesta este rezultatul direct al faptului că România a găzduit în luna noiembrie a anului trecut reuniunea liderilor Conferinței de Securitate de la München, pledând pentru un to-do list transatlantic consacrat Mării Negre. Un rezultat notabil, dar, cu toate acestea, ar trebui să fie un obiectiv de prim rang pentru toate echipele de politică externă de la palatele decizionale de la București, ca parte a eforturilor României de a fi mai influentă pe scena europeană și transatlantică, să fim prezenți pe podiumul Conferinței de Securitate de la München în fiecare an pentru a ne promova contribuția la agenda de securitate euro-atlantică și pentru a susține cauza intereselor geostrategice ale României.
Desfășurată sub semnul competiției geopolitice sistemice și a unor viziuni concurente asupra ordinii mondiale, Conferința de Securitate de la München a galvanizat din nou perspectiva strategică că alianța dintre Europa și America de Nord nu și-a spus ultimul cuvânt dominant pe arena internațională, ci și-a recăpătat vigoarea, că recesiunea geopolitică a Occidentului democratic a luat sfârșit și că democrațiile au o viziune despre viitorul lumii în care trăim: victoria Ucrainei, înfrângerea Rusiei, o nouă arhitectură de securitate în Europa și o ordine multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism autoritar.
