de Constantin Spînu, senior editor CaleaEuropeană.ro
Dacă președintele Putin spera, în februarie 2022, că armata sa va defila pe străzile Kievului, în haine de paradă, în maximum trei zile de la declanșarea invaziei, dacă liderii spațiului euro-atlantic se temeau că armata ucraineană nu va putea rezista mai mult de trei săptămâni, odată pornit tăvălugul cotropitor, iată că războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a depășit de mult pragul psihologic de trei ani și încă nu se întrevede, pentru cei realiști cel puțin, o soluție pentru a i se putea pune capăt prea curând.
Cu pierderi colosale, înregistrate de ambele părți, în vieți omenești și resurse militare sau economice, purtat cu mijloace de ultimă generație, dar din tranșee și poziții fortificate în stilul războaielor de uzură ale frontului de vest din Primul Război Mondial, această confruntare armată, care a pus față în față un Goliat lacom, dar cu mintea rătăcită și mușchii atrofiați și un David timorat și strâmtorat, însă solid pe picioare și ager la minte, pare că este departe de momentul în care armele vor tăcea, pentru a lăsa loc diplomației și negocierilor raționale.
Acest moment va veni, însă, în cele din urmă și, cu excepția minților încețoșate de propagandă și zgură ideologică, este evident pentru toată lumea că încheierea războiului în condițiile puse de agresor ar însemna o catastrofă nu doar pentru ucraineni ci și pentru restul Europei. Care ar trebui să învețe, dacă Vladimir Putin ar obține ce a dorit, să trăiască având la granițe un prădător înrăit de gustul de sânge proaspăt. Vestul colectiv nu are o altă opțiune rațională, care să îi servească și propriile interese de securitate, în afară de aceea de a rămâne de partea națiunii agresate. Pentru că, altfel, mârâielile ursului pe la gardurile euro-atlantice se vor transforma în atacuri – minore sau cu urmări serioase – pe la merinde și acareturi. Știm foarte bine, din experiența multor comunități montane de la noi, că urșii se adaptează permanent pentru a-și asigura surse de pradă facile. Vestul nu-și poate permite, așadar, să lase bunătăți apetisante la îndemâna fiarei și nici să ignore spărturile din gard.
Oricât de mult prețuim pacea, trebuie să înțelegem că perioada în care ne-am bucurat de ea fără griji s-a cam sfârșit. Rusia a declanșat cu mulți ani în urmă acțiuni prin care a transformat spațiul public și cel cibernetic ale comunității euro-atlantice în teatre de război hibrid. Provocările de securitate venite din partea Rusiei la adresa țărilor NATO (drone pătrunse în spațiul aerian, bruiajul semnalelor GPS, crearea de tensiuni la frontiere) au devenit mai frecvente de câteva luni, însă mașina de propagandă de la Kremlin, care a reușit să se înfiltreze în societățile noastre, folosește de peste un deceniu ca armă de luptă dreptul nostru fundamental de a ne exprima liber. Prezentându-se drept voci interne, legitime și care au dreptul să se exprime fără opreliști, agenții de influență aflați în solda Moscovei otrăvesc permanent orice temă legitimă de dezbatere cu minciuni și manipulări menite să ne îndepărteze și să ne separe pe linii emoționale și nu raționale. Unele dintre temele lor favorite încearcă să ne convingă că NATO nu mai poate îndeplini misiunea sa fundamentală: apărarea colectivă și că Uniunea Europeană, sufocată de birocrație și corupție va intra în colaps în curând. Rusia a stabilit ca miză supremă pentru operațiile sale de propagandă și dezinformare spulberarea coeziunii în interiorul NATO și Uniunii Europene, atât între statele membre – cu privire la rolul și misiunile celor două organizații și, la fel de important, cu privire la sprijinul pentru Ucraina, cât și în interiorul fiecăreia dintre națiuni, pe aceleași teme. Fără să se obosească să ascundă ambițiile neo-imperialiste ale stăpânilor, simbriașii Kremlinului ne îndeamnă să credem că „toți pentru unul și unul pentru toți” rămâne doar o lozincă din romanele de capă și spadă, aliații urmând a fi abandonați și lăsați să se descurce singuri în cazul în care „atotputernica” Rusie va decide, după „rezolvarea” problemei ucrainene, să treacă la nivelul următor și să se ocupe de țările NATO sau ale Uniunii Europene.
Trâmbițând permanent iminența unei asemenea apocalipse, propovăduind fără încetare dezbinarea și implozia Occidentului, este foarte posibil ca, testându-ne coeziunea și capacitatea de a ne coordona acțiunile, Rusia să ne fi făcut, în fapt, un serviciu. Țările libere au devenit din ce în ce mai conștiente că deznodământul războiului din Ucraina va influența în mod esențial evoluția și statutul Alianței și al Uniunii, care au nu doar datoria, ci și interesul vital de a impune și garanta, sub coordonarea Statelor Unite și cu implicarea consistentă a țărilor europene, o pace justă pentru Ucraina.
România, care a sprijinit Ucraina din prima zi a invaziei, se va afla, în orice scenariu, în prima linie de contact cu o zonă radioactivă geopolitic și militar, care va trimite permanent unde de instabilitate, incertitudine și amenințări de securitate. Acest articol nu este însă despre justețea deciziei țării noastre de a se poziționa ferm și fără echivoc de partea Ucrainei și cum se poate împăca asta cu frustrările noastre istorice legate de această țară vecină (rănile provocate de rapturile teritoriale sovietice, încordările recente, nu tocmai amicale, legate de statutul Insulei Șerpilor, de exploatarea Canalului Bâstroe și, chiar dureros, tratamentul Kievului față de minoritatea românească din Ucraina, considerat, multă vreme, injust).
Îmi propun astăzi, la debutul editorial în spațiul oferit cu generozitate de Calea Europeană, să privim către momentul când armele vor tăcea mai sus de granița noastră cu Ucraina. Cât de pregătiți suntem, ca stat de flanc al NATO și al Uniunii Europene, pentru gestionarea consecințelor războiului, indiferent care va fi deznodământul acestuia?
Mi-aș dori, de exemplu, să știm că avem deja stabilită o strategie cu privire la fructificarea eficientă a oportunităților generate de procesul de reconstrucție a țării vecine. Să nu ne facem iluzii: aceste oportunități nu ne vor fi oferite pe tavă, ci ele vor trebui câștigate în mod inteligent și eficient, prin maximizarea punctelor noastre forte și securizate prin valorificarea acestora.
Dar la fel de important este să înțelegem dacă și cum se pregătește România, din punct de vedere al securității și apărării, pentru momentul când armatele Moscovei și Kievului vor întrerupe ostilitățile, temporar – prin armistițiu sau pe termen lung – printr-o pace negociată și garantată de principalii actori interesați (în speță Statele Unite și aliații europeni). Despre cum vom fi pregătiți să descurajăm, atât din postura de stat membru al NATO și UE, dar și la nivel național, poziția agresivă a Rusiei, ale cărei frustrări vor crește, mai ales dacă pacea va fi justă pentru Ucraina.
Indiferent de scenariul care se va confirma, Rusia va rămâne principala amenințare de securitate din regiunea Mării Negre și pentru întregul continent european pentru următoarele decenii. Arătam, în introducere, că perspectivele unei asemenea realități au încetat de mult timp să fie doar subiecte de dezbatere academică și se manifestă cât se poate de concret în viața de zi cu zi. Incursiunile dronelor rusești – începute, de prin 2023, în spațiile aeriene ale României și Poloniei, au devenit o constantă și pentru țări aflate mult mai departe de linia frontului – vezi recentele incidente din Danemarca și Germania. Avioane de luptă rusești au testat recent reacția forțelor aliate prin forțarea spațiului aerian al Estoniei (a patra oară în acest an și pentru a opta oară de la începutul invaziei din Ucraina, așa cum arăta purtătorul de cuvânt al Ministerului estonian al Apărării), iar provocările vor continua, pe multiple planuri – aș sugera de exemplu, să fim cu ochii și pe subiectul flotei de petroliere fantomă operate clandestin pe mările și oceanele lumii nu doar cu misiunea de a face contrabandă cu petrol rusesc, ci și cu acțiuni de provocare și sabotaj împotriva țărilor aliate, ca platforme purtătoare de drone.
Așa cum declara recent președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, „să nu ne înșelăm. Incursiunile recente [ale forțelor Federației Ruse – n.n.] în spațiul nostru aerian fac parte dintr-un model de amenințări tot mai mari. Este timpul să spunem lucrurilor pe nume. Este vorba de un război hibrid. Europa trebuie să dobândească capacitatea de a răspunde și de a ne proteja spațiul aerian. Munca a început deja”.
Într-adevăr, „munca”, așa cum o numește șefa executivului european, a început încă de la declanșarea agresiunii ilegale a forțelor Armatei Roșii asupra Ucrainei, printr-o serie de măsuri strategice de natură politică, financiară, instituțională și operațională menite să întărească securitatea și capacitatea de apărare a statelor membre și să sprijine Ucraina luate la nivelul Uniunii Europene – pentru întărirea capacităților militare ale statelor membre și pentru sprijinirea Ucrainei, care au completat acțiunile de consolidare a posturii de apărare și descurajare desfășurate de NATO pe flancul estic.
Ne amintim că, imediat după declanșarea invaziei ruse, în martie 2022, liderii UE, luând act de faptul că Rusia constituie o amenințare majoră la securitatea europeană, au aprobat “Compasul Strategic pentru Securitate și Apărare”, un document strategic care a accentuat nevoia de creștere a capacităților militare interoperabile la nivelul statelor membre, care s-au angajat la cooperare accelerată în acest domeniu și au agreat măsuri importante destinate consolidării Pieței Europene a Apărării.
La începutul acestui an, UE a anunțat programul „ReArm Europe”, numit în prezent “Readiness 2030” / Security Action for Europe (SAFE). Acest mecanism de împrumuturi garantate de UE, care mobilizează un capital de 150 de miliarde de euro, permite statelor membre să suspende unele constrângeri fiscale și să direcționeze resurse către apărare și industrie militară. Programul este expresia solidarității europene față de nevoia unei apărări colective moderne și reziliente, prin stimularea cooperării industriale, reducerea fragmentării și crearea unei piețe unice eficiente pentru echipamente de apărare.
Mecanismul SAFE va funcționa ca o linie de finanțare “loans-for-arms”, care va permită statelor membre să finanțeze achiziții de echipamente militare comune (cu condiții de co-participare), în domenii considerate cheie pentru consolidarea apărării statelor UE în fața amenințărilor generate de postura agresivă a Rusiei: apărarea antirachetă / sisteme de combatere a dronelor, artilerie de precizie, muniții, drone, mobilitate militară, spațiu, infrastructură critică, inteligență artificială, sisteme de război electronic etc.
Cu 16,68 miliarde de euro, România a securizat a doua cea mai mare alocare din cadrul programului SAFE, pentru achiziții militare și creșterea capacității de apărare în UE, după Polonia. Guvernul de la București a anunțat că acești bani vor fi investiți în proiecte strategice de apărare și infrastructură. Împrumuturile sunt acordate în baza unui plan național de investiții în industria de apărare, aprobat de Comisia Europeană, iar fondurile pot fi utilizate până la data de 31 decembrie 2030.
Pe componenta de apărare împrumuturile contractate de România prin intermediul instrumentului SAFE vor finanța, în următorii cinci ani, achiziții de tehnică militară în parteneriat cu țări europene, fiind vizate în special proiecte care să faciliteze transfer de tehnologie pe teritoriul național: “vom putea dezvolta fabrici de tehnică militară și vom deveni parte a lanțurilor valorice ale industriei de apărare europene”, a comunicat Guvernul.
Componenta de infrastructură va asigura fonduri pentru proiecte de tip dual use, fiind selectate capetele autostrăzilor din nord-estul României: A7 și A8, Pașcani – Suceava – Siret, respectiv Pașcani – Iași – Ungheni, obiective de valoare strategică, prin care se asigură atât finalizarea unei rețele de mobilitate militară, cât și interconectarea cu Republica Moldova.
Este bine să subliniem încă o dată că SAFE reprezintă un mecanism de împrumuturi, care vor trebui rambursate de guvernul de la București, însă condițiile de finanțare sunt extrem de avantajoase, mai ales din poziția actuală a României pe piețele financiare, cu dobânzi mult mai avantajoase decât ar fi putut țara noastră obține pe cont propriu, cu perioadă de grație de 10 ani și termen de rambursare de 40 de ani.
Primele inițiative de consolidare a capacităților militare defensive ale țărilor UE încep să prindă contur. La începutul acestei luni, în Danemarca, liderii europeni reuniți într-un summit informal și-au anunțat susținerea pentru proiectul strategic “Eastern Flank Watch” (Supravegherea flancului estic), al cărui element central va fi “European Drone Wall” (Zidul european împotriva dronelor). Nivelul de ambiție stabilit de șefa executivului european este foarte ridicat: „acest proiect are ca scop contracararea întregii game de amenințări la frontierele noastre estice. Un element central va fi „zidul de drone”. Este vorba despre un sistem de detectare rapidă, interceptare și, dacă este necesar, neutralizare, pentru care ne bazăm în mare măsură pe expertiza Ucrainei și, prin urmare, trebuie să acționăm rapid – împreună cu Ucraina și în strânsă coordonare cu NATO”, a declarat Von der Leyen la finalul Summit-ului de la Copenhaga.
Prezent la această importantă reuniune, președintele României, Nicușor Dan, a confirmat că România va participa la realizarea proiectului, care, în condițiile generate de recentele evenimente care au implicat pătrunderea de drone rusești în spațiile aeriene ale mai multor țări europene, are șanse a fi implementat în câteva luni: „amenințarea cu drone nu mai este doar o chestiune legată de vecinătatea cu Rusia, iar zidul anti-drone ar putea fi operațional în câteva luni,” a președintele Dan, la 1 octombrie, la sosirea la summitul Comunității Politice Europene de la Copenhaga.
Ridicarea iminentă a zidului împotriva dronelor ostile este o veste excelentă pentru opinia publică din România, care, după șocul provocat de căderea primelor resturi ale unei drone Geran 2 în Delta Dunării, în septembrie 2023, a devenit extrem de atentă și de sensibilă la fiecare dintre momentele similare – și nu puține! – care au urmat de atunci.
Lucrurile arată bine, deci: avem bani de cheltuit pentru înzestrarea militară cu tehnologie modernă – direct din bugetul apărării, fixat, în mod înțelept, la 2,5% din PIB sau prin fondurile asigurate de mecanismul SAFE, primul zid se ridică deja împotriva dronelor, n-ar mai fi nimic de adăugat, nu? Să ne apucăm de treabă, cum a îndemnat doamna Von der Leyen!
Și totuși…
La același Summit de la Copenhaga, Ursula Von der Leyen făcea o altă afirmație foarte importantă: „Avem nevoie de o industrie europeană a apărării dinamică, rezilientă și inovatoare [subl. ns]. Am lansat un set de proceduri de tip omnibus în domeniul apărării pentru a simplifica procedurile și a accelera întregul proces. Iar această industrie a apărării are nevoie de un ecosistem puternic, compus nu numai din industrie, desigur, ci și din start-up-uri tehnologice”.
Industria europeană de apărare se află, deci la un moment important. După decenii de stagnare și producție la nivelul de pace, este, iată, nevoie de schimbarea completă a paradigmei. Va urma o perioadă de injecții importante de capital, care să impulsioneze extinderea capacității actuale de producție, dar, mai ales, să creeze noi facilități, care să asigure necesarul de tehnologice atât pentru nevoile țărilor europene, cât și pentru Ucraina.
Ajungem, astfel, la tema principală a editorialului meu – perspectivele industriei de apărare a României și vă cer iertare dacă m-am lungit cam mult cu introducerea, însă stabilirea contextului mi s-a părut importantă.
În perioada următoare vom încerca să generăm o dezbatere consistentă cu privire la starea actuală a industriei noastre de profil – capacități de producție, disponibilitatea forței de muncă, potențialul de a participa la proiecte importante, oportunitățile de transfer de tehnologie (cum pot fi create și, mai ales, dacă și cum pot fi valorificate).
Prima – și cea mai importantă întrebare – la care vom încerca să obținem răspunsuri de la actorii relevanți ar fi: unde oare se situează industria de apărare a României în cadrul ecosistemului european de profil?
Este fundamental să înțelegem cât de dinamici, rezilienți și inovatori cred operatorii economici cu capital de stat care fac parte din Compania Naţională Romarm S.A că pot fi, în acest context extrem de important pentru viitorul industriei de profil? Ne referim la Romarm nu întâmplător, ci pentru că reprezintă, așa cum se prezintă chiar compania pe pagina proprie de internet, „principalul producător şi exportator direct de produse militare din România, aflată sub autoritatea Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului”?
Cred că a sosit momentul să fim cinstiți cu noi înșine și să privim la industria de stat din domeniul apărării în mod obiectiv, fără să mai ascundem adevărurile incomode sub preș. Ne mai permitem oare să trăim din nostalgiile trecutului, să gravităm în jurul momentelor de maximă dezvoltare din deceniile trecute, când operatorii economici din România comunistă produceau la capacitate maximă tehnică militară proiectată în anii 1960-1970 și munițiile aferente, din care asigurau nevoile de înzestrare ale armatei române din ultimele decenii ale secolului trecut și exportau cu destul de mult succes și în alte țări? Câte oare dintre liniile de producție conservate din acea perioadă mai sunt cu adevărat viabile economic și ce se poate face pentru a reuși transferuri tehnologice de substanță, care să readucă o parte dintre acești operatori la nivelul tehnologic care să le permită să producă la nivelul tehnologic al momentului? Pe ce forță de muncă din companiile de stat – înalt calificată, în anii ’90, dar deprofesionalizată de lungile perioade de șomaj tehnic și îmbătrânită ne mai putem baza în prezent? Ce soluții realiste am avea pentru încadrarea noilor locuri de muncă ce vor putea fi create, în situația în care parteneriatele cu companii mari de profil de peste hotare ar putea fi concretizate în transferuri tehnologice în țară? De ce ar fi nevoie pentru o asemenea analiză și cine ar trebui să o facă? Putem spera că va fi voință politică pentru a gândi și pune în practică un asemenea proiect de țară?
Á propos, ați auzit vreodată de proiectele de tipul Next-Generation Combat Systems (NGCS), așa cum sunt ele dezvoltate de armata SUA, de exemplu, care gândește în prezent cum vor arăta avioanele de vânătoare, tancurile, mașinile blindate, navele de luptă de care va fi nevoie peste 20-30 de ani? Este evident că nu este suficient să găsim soluții pentru contracararea amenințărilor actuale, ci pentru cele viitoare. În cazul dronelor, de exemplu, războiul din Ucraina a arătate că tehnologia evoluează într-un ritm alert, ceea ce vă face ca soluțiile de astăzi să fie depășite într-un timp foarte scurt și să fie nevoie permanent de modernizări și abordări noi, care să asigure înzestrarea armatei cu cele mai eficiente echipamente. O astfel de flexibilitate nu poate fi atinsă importând permanent tehnologie, chiar de ultimă generație, ci prin dezvoltarea pe plan intern capacități de cercetare-dezvoltare și de producție la nivel mondial. Nu cred că este o așteptare exagerată, deși investiția în proiecte de cercetare-dezvoltare costă destul de mult. Avantajele unei asemenea abordări sunt cât se poate de evidente: folosirea resurselor de creativitate autohtone, prin granturi și legislație stimulantă, poate genera soluții de înalt nivel tehnologic, la costuri de producție semnificativ mai mici comparativ cu tehnologia importată sau produsă sub licență, iar banii rămân, în cea mai mare parte a lor, în țară. În plus, astfel de proiecte, dacă sunt încheiate cu succes, pot genera și exporturi.
Avem deja exemple de companii, cu capital privat, nu de stat, care dezvoltă – cu resurse de cercetare-dezvoltare proprii! – echipamente care ar putea reprezenta soluții viabile de înzestrare pentru Armata României, cum ar fi VLAH, primul autovehicul blindat proiectat și realizat 100% în România de BlueSpace Technology (proiect despre evoluția căruia, știm din surse apropiate companiei, vom avea informații importante în curând).
Premise pentru asemenea parteneriate, care să aducă la un loc companii românești cu capital de stat și privat și actori importanți de pe piața mondială există și ar trebui explorate și valorificate. Știu din experiența mea anterioară, ca ofițer activ, că între ministerele Apărării și Economiei există, de multă vreme, o coordonare permanentă pe zona planurilor de înzestrare, cu întâlniri la nivel de ministru de mai multe ori pe an, cu documente actualizate permanent între specialiștii celor două instituții. Ministrul Economiei, Radu Miruță, declara recent că „este că e o colaborare foarte funcțională cu Ministerul Apărării. Am primit lista de priorități de la Ministerul Apărării și ne uităm cum putem deservi pe teritoriul României această listă de priorități. Preocuparea e să extragem toată suma de bani din acest SAFE pe zona de Apărare, însă vă spun foarte deschis: nu mă voi bucura doar că s-a extras suma de bani. Preocuparea mea este să existe niște condiții avantajoase”. Aceste condiții avantajoase ar trebui văzute, în opinia mea, nu doar în plan financiar (prețul cel mai mic, în esență), ci și în cel al protejării intereselor naționale de securitate în derularea programelor de înzestrare, prin facilitarea și încurajarea accesului operatorilor naționali (cu capital de stat sau privat, deopotrivă) la aceste proiecte, asigurându-ne, astfel, că cea mai mare parte dintre aceste fonduri împrumutate vor fi injectate în economia națională și nu în cele ale altor țări. O viziune realistă ar trebui să plece nu de la arăta cu degetul către armată, care „nu cumpără suficient din producția autohtonă”, ci de la a înțelege ce anume pot furniza companiile din Romarm din lista lungă de echipamente de care este nevoie în următorii 20 de ani și, acolo unde nu sunt soluții în prezent, să se caute unele viabile pentru viitor. Ar fi interesant să aflăm părerea principalilor factori de decizie cu privire la acest subiect și vom crea, în edițiile următoare, condițiile pentru astfel de discuții, din care să înțelegem cum putem face pasul de la bune intenții la eficiente soluții.
La fel de important ar fi să ne lămurim cu privire la viziunea Guvernului României cu privire la rolul companiilor private care activează pe sectorul de securitate și apărare. Care sunt instrumentele – dacă există – prin care statul român sprijină aceste companii pentru a participa la eforturile de înzestrare ale Armatei României și a celorlalte instituții din sectorul de securitate națională, stimulând astfel dezvoltarea de soluții românești, care să fie dezvoltate acasă, cu forță de muncă românească și cu beneficii pe orizontala economiei?
În fine, o altă întrebare fundamentală se referă la stimularea capacității de inovare în domeniul tehnologiei de ultimă generație și la încurajarea start-up-urilor românești care au potențial de a propune soluții avansate în acest domeniu. Avem soluții legislative și procedurale pentru a gândi un set de măsuri prin care statul să încurajeze concret – cu fonduri, nu cu lozinci inserate inteligent prin programele de guvernare! – un sistem viabil de cercetare-dezvoltare? Realitatea este că puținele companii private care au dezvoltat produse și soluții de nivel înalt pentru sectorul de apărare și securitate au făcut-o cu fonduri proprii, asumându-și toate riscurile, într-un cadru legislativ al achizițiilor naționale care favorizează în principal achizițiile de la operatori internaționali.
Vom sta de vorbă cu astfel de întreprinzători, în perioada următoare, pentru a înțelege mai bine provocările cu care se confruntă și ce soluții întrevăd ei pentru a da șanse potențialului românesc de cercetare dezvoltare de a furniza soluții viabile aici, în țară, securizând integrarea întregului ciclu economic, producție-mentenanță-modernizare, în economia națională. După cum vom aduce aici și opiniile celor care au competențele legale de a decide viitorul industriei noastre de profil și, în egală măsură, obligația de a da socoteală cu privire la măsurile luate.
Vorbim, pe bună dreptate, de nevoia de a construi ziduri la granițele Uniunii Europene care să ne ferească de pericole și amenințări. „Zidul dronelor” ar putea fi un astfel de proiect care să contribuie în mod direct și la întărirea securității românilor. Vor urma și alte asemenea proiecte, la care sperăm că țara noastră va fi nu doar beneficiar, ci va și contribui la realizarea acestora. Un proverb românesc spune, cu evidentă înțelepciune, că „temelia bună ține casa dreaptă.” Niciun zid nu va dura dacă nu este construit pe fundații solide. Avem, iată, șansa de a începe să consolidăm temeliile industriei românești de apărare. Nu cu populisme ieftine, nu cu nostalgia unor vremuri și glorii iremediabil trecute, ci cu pragmatism și cu realism. Nu doar prin programul SAFE, ci prin valorificarea tuturor oportunităților oferite de măsurile fără precedent adoptate de NATO și de Uniunea Europeană pentru întărirea apărării comune și stimularea cooperării în țările membre, România are șansa de a se reconecta economic la ecosistemul de producție al continentului.
Avem atuuri importante: suntem una dintre cele mai pro-NATO și pro-UE națiuni ale continentului, avem o armată profesionistă, călită, în ultimele două decenii în misiuni desfășurate în teatrele de operații externe, avem un plan de înzestrare militară fără precedent în întreaga noastră istorie, bine acoperit cu resurse financiare în următorii ani, ceea ce aduce predictibilitate și stabilitate. Ar fi nedrept să ratăm șansa de a ne asigura liniștea strategică pentru situația – de nedorit, dar pe care nu o putem ignora – în care atunci când capacitatea noastră de apărare – la nivel aliat, dar și național! – ne va fi testată, vom putea să ne asigurăm nevoile de înzestrare cu echipamente și muniții esențiale produse pe teritoriul național, la adăpost de întreruperile de aprovizionare inerente în astfel de situații.
Vă invităm, de aceea, să ne rămâneți aproape pentru o serie de analize și interviuri care vor fi realizate cu onestitate și fără partizanat, în care sperăm să aducem cât mai multe răspunsuri la întrebările de mai sus și să explorăm soluțiile practice prin care să revigorăm industria de apărare a României – în ambele sale dimensiuni, cu capital de stat sau privat. Este timpul să ne apucăm cu adevărat să refacem fundațiile, dacă vrem să avem ziduri de apărare puternice.
Constantin Spînu este general-maior în rezervă. Absolvent al Institutului Militar de Artilerie și Rachete Antiaeriene „General Bungescu” din Brașov, în 1993, a activat, în ultimii 26 de ani ai carierei militare în domeniul jurnalismului și comunicării. A fost numit, în 2009, purtător de cuvânt al MApN, funcție pe care a îndeplinit-o, cu mici întreruperi, timp de peste 16 ani. În perioada 2016-2023 a condus Direcția informare și relații publice a instituției, iar în ultimii doi ani de activitate a fost consilier al ministrului apărării naționale pe probleme de comunicare strategică. În anul 2024 a obținut titlul de doctor în științele comunicării, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Este, în prezent, cadru didactic asociat la Universitatea București, Facultatea de Litere.
