Oazu Nantoi, consilier al prim-ministrului Republicii Moldova: Statalitatea Republicii Moldova și fenomenul ”conflictului Transnistrean”

*de Oazu Nantoi, consilier al prim-ministrului Republicii Moldova

Republica Moldova (RM) a fost recunoscută de comunitatea internațională în calitate de stat suveran și independent în urma dispariției Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), fiind successor de drept al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), care a făcut parte din URSS cu statut de republică unională. Însă, deja la 27 august 1991, când Parlamentul RM a adoptat Declarația de Independență, pe teritoriul ei, – în unele localități din zona de Sud și pe malul stâng al râului Nistru, precum și în mun. Bender, existau focare de separatism antistatal. Situația se complica inclusiv în urma faptului că pe teritoriul noului stat erau amplasate unitățile militare ale fostei Armate Sovietice, care nicidecum nu erau controlate de guvernarea de la Chișinău, chiar și în condițiile dispariției juridice a URSS.

Ulterior, în prima jumătate a anului 1992, pe teritoriul RM a izbucnit ”războiul de pe Nistru” – un conflict armat cu implicarea directă a acelorași unități militare, subordinate deja Federației Ruse.

Problema conflictelor nesoluționate și-a găsit reflectarea  în Constituția RM, adoptată la 29 iulie 1994. Așa, în Art.2 se declara: ”Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”. Pe când Art.111 (în redacția inițială din 1994) propunea eventuala soluție a problemei: ”Localităţilor din stînga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie după statute speciale adoptate prin legi organice”.

În scurt timp după adoptarea Constituției, la 23 decembrie 1994, Parlamentul RM a adoptat Legea Nr.344 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Se consideră că, prin adoptarea acestei legi, a fost găsită soluția pentru conflictul între ”republica găgăuză”, proclamată la 19 august 1990, și RM.

În schimb, conflictul Transnistrean, fiind timp de decenii trecut la categoria celor ”înghețate”, rămâne nesoluționat (2025), ceea ce înseamnă că procesul de edificare a statalității RM, în limitele frontierelor recunoscute de comunitatea internațională, continuă să rămână unul nefinalizat – puterea centrală nu controlează circa 12% din teritoriu și 453 de km de frontiera moldo-ucraineană; Rusia își menține trupele de ocupație pe teritoriul RM, în situația când perspectiva soluționării conflictului rămâne una confuză. În plus, locuitorii din zona controlată de regimul anticonstituțional autoritar și de Rusia, sun supuși unor politici de ”spălarea a creierilor” și de formare a ”poporului transnistrean” distinct, în lipsa oricărei experiențe de libertate etc.

Totodată, termenul de ”conflict Transnistrean”, cu excepția poziționării geografice,  nu  spune nimic despre esența acestui conflict, despre cauzele izbucnirii lui, care sunt ”părțile” în conflict, de ce el nu a fost soluționat până-n present și, principalul, cum urmează a fi soluționat.  

Aceste întrebări s-au reactualizat în condițiile agresiunii frontale a Rusiei împotriva Ucrainei, și ținând cont de perspectiva anunțată de aderare a Republicii Moldova la UE. Nu poate fi ignorat riscul pentru Ucraina, legat de posibilul atac din partea trupelor Rusiei dislocate pe teritoriul RM. Pe când existența acestui conflict nesoluționat poate servi drept argument pentru blocarea procesului de aderare a RM la UE și, treoretic cel puțin, plasează RM într-o poziție vulnerabilă în cazul dacă Rusia va fi acceptată la definirea unor aranjamente geopolitice post-conflict în regiune în urma stopării agresiunii împotriva Ucrainei.

Revenind la problema originii conflictului se cere de menționat că URSS, la momentul dispariției, a fost constituit din cincisprezece republici unionale, care, conform Tratatului de constituire al URSS și a celor trei (1924; 1936; 1977) Constituții ai URSS, erau declarate ”state suverane”. După peste trei decenii de la dispariția URSS a devenit evident că traiectoriile parcurse de fiecare din fostele republici unionale în calitate de state suverane s-au divedit a fi foarte diferite.  Dacă Estonia, Letonia și Lituania în 2004 au intrat în componența UE și NATO, apoi în unele state noi, apărute în urma dispariției aceleiași URSS, s-a revenit de facto la feudalism. În plus, în perioada destrămării URSS, în interiorul aceluiași ”popor sovietic”, în unele regiuni au izbucnit conflicte sângeroase.

De aici rezultă concluzia că înțelegerea corectă și comprehensivă a fenomenului ”conflict Transnistrean” necesită inclusiv analiza impactului trecutului istoric asupra apariției și proceselor de afirmare în calitate de stat independent a RM.

Cum a apărut RM?

Deoarece RM a apărut în urma destrămării URSS, se cere de menționat acelea momente politico-juridice care au determinat comunitatea internațională să recunoască cincisprezece foste ”republici unionale”, inclusiv RM, în calitate de state suverane și independente.

URSS a fost constituită prin semnarea, la 30 decembrie 1922, a Tratatului unional, și în calitate de ”un bastion ferm împotriva capitalismului global și un nou pas decisiv către unirea muncitorilor din toate țările într-o Republică Socialistă Sovietică globală”.

Ceea ce înseamnă că URSS era conceput în calitate de cap de pod pentru expansiunea revoluției globale a proletariatului etc. În pofida scopurilor ”globale” anunțate, la momentul constituirii URSS s-a ținut cont de atidudinea ”bolșevicilor”, și a lui V. Lenin în primul rând, față de Imperiul Rus. URSS avea o structură internă complexă, bazată pe criteriul etnic – republici unionale; republici autonome; regiuni autonome etc. ”Republicile unionale” erau în topul acelei ierarhii, dispunând de statut de ”state suverane”, cu dreptul formal de a ieși din componența URSS.

Acea organizare internă a URSS se datora faptului că Vladimir Lenin califica Imperiul Rus drept ”Închisoarea națiunilor” (”Тюрьма́ народов”). Respectiv, URSS, în viziunea ideologilor ”bolșevici”, urma să-I ofere fiecărei ”națiuni socialiste”, în urma ”eliberării de sub jugul țarist” – ”statalitatea socialistă” în interiorul URSS.

Respectiv, în prima Constituție a URSS (31 ianuarie 1924) se declara: ”Numai în lagărul Sovietelor, numai în condițiile dictaturii proletariatului, care reunise majoritatea populației, a fost posibilă eradicarea de la rădăcini a opresiunii naționale, crearea atmosferei de încredere reciprocă și punerea bazelor cooperării frățești între popoare”.

În realitate, în condițiile unui regim politic totalitar, bazat pe ideologia comunistă, și în condițiile monopolului asupra puterii al Partidului Comunist (PC) al URSS, pretinsa suveranitate a republicilor unionale era o ficțiune.

Situația s-a schimbat în 1991, când, în urma unor procese politice turbulente, determinate de încercările de democratizare din interior a URSS, s-a constatat dispariția URSS în calitate de stat și de subect al dreptului international. Drept urmare, fostele republici unionale, inclusiv RM, au fost recunoscute de comunitatea internațională în calitate de state suverane și independente. Totodată, este important de menționat că aceste noile state, inclusiv RM, au fost recunoscute de comunitatea internațională în limitele frontierelor stabilite în interiorul URSS.

Totodată, aflarea teritoriului actual al RM în componența/sub controlul URSS a fost precedată de procese istorice mai îndelungate, cu impact real asupra prezentului. Actualul teritoriu al RM timp de secole a fost ținta politicilor expansioniste ale diferitor imperii – Otoman, Austro-Ungar și cel Rus. Or, spre finele secolului XIX, dominația în regiune a fost preluată de Imperiul Rus.  

Imperiul Rus, în concurența sa cu Imperiul Otoman,  în 1792, și-a extins controlul până la malul stâng al râului Nistru. Iar la 16 mai 1812, la București, în urma războiului ruso-turc, a fost semnat Tratatul între Poarta Otomană și Imperiul Rus, în baza căruia o parte a Moldovei istorice, – teritoriul între râurile Nistru și Prut (Basarabia), a fost cedat Imperiului Rus. Pe când Moldova istorică, laolaltă cu Țara Românească, ulterior a participat la procesul de edificare a statului român modern (Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, 1859).

Teritoriul anexat a devenit Gubernia Basarabia în componența Imperiului Rus și, după o scurtă fază de autonomie relativă (1812-1828), a fost supus politicilor tradiționale de consolidare a pârghielor de control asupra teritoriului anexat – aducerea coloniștilot; rusificarea; transformarea în ”teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse etc.

Și nu în ultimul rând Imperiul Rus era preocupat de izolarea locuitorilor Basarabiei atât de procesul de constituire a statului national român, precum și de procesele democratice ce se desfășurau în Europa – Impeirul Rus fiind considerat ”jandarmul Europei” în urma implicării în acțiunile de reprimare a revoluțiilor europene.

Situația s-a schimbat în condițiile haosului provocat de teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie, și a bandelor de dezertori de pe frontul Primului Război Mondial în regiune, de apariția focarelor ale ”puterii sovietelor” în urma ”revoluției socialiste” din 1917 de la Petersburg. În asemenea condiții, Sfatul Țării – organul reprezentativ al Basarabiei, care initial, la 2 decembrie 1917, a adoptat decizia de proclamare a Republicii Democratice Moldovenești, după lansarea mai multori cereri de ajutor militar ”pentru salvarea republicii”, la 27 martie 1918 a votat actul de Unire a Basarabiei cu România.  

Pentru înțelegerea logicii evenimentelor ce au urmat este important de remarcat că Rusia Sovietică (URSS – din 30 decembrie 1922) nu a recunoscut legalitatea acestui act, și – respectiv, nu a renunțat la politicile expansioniste în raport cu Basarabia. Așa, de exemplu, a eșuat Conferința de la Viena (1924) în cadrul căreia România intenționa să resolve problemele existente în relațiile cu URSS. Inclusiv, România nu a reușit să obțină susținerea internațională univocă a legalității intrării Basarabiei în componența României. Pe când URSS  sistematic recurgea la provocări, de tipul ”răscoalelor” de la Tatarbunar; Hotin; Bender, prin care încerca, nu fără success, să creeze în plan internațional imaginea revolței populației împotriva ”ocupației române”.

În general, politicile expansioniste în raport cu Basarabia făceau parte din comportamentul agresiv al regimul comunist din URSS, care s-a implicat în mai multe aventuri sub pretextul  ”revoluției mondiale” și a ”exportului revoluției” – de la intenții de a realiza ”pohodul bolșevik” în India, și până la războiul cu Polonia.

Politicile expansioniste ale URSS, în urma realizării cărora a apărut RM, au trecut prin mai multe etape. Un pas important în acest sens a fost realizat la 12 octombrie 1924, la Harkiv – capitala de pe atunci a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU), prin adoptarea deciziei de constituire a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) în componența RSSU.

Se cere de remarcat că în conducerea URSS de pe atunci existau și abordări mai nuanțate. Așa, Comisarul poporului pentru afaceri externe G.V. Cicherin, în scrisoarea sa către Molotov, scria: „Crearea RASSM este în prezent prematură, deoarece ar duce la expansionism din partea șovinismului românesc. Predominanța populației moldovenești (în regiunile din stânga Nistrului) ar duce la o consolidare a poziției României în problema basarabeană.”

Însă, se consideră că a prevalat poziția ”moldoveniștilor” ideologizați, reprezentați de Gr.Cotovschii și, îndeosebi, a influentului pe atunci în ierarhia comunistă a M.Frunze, și proiectul RASSM a fost realizat.

În conformitate cu poziția oficială a URSS, pe hărțile URSS, frontiera de Est a RASSM (și a URSS) era trasată nu pe râul Nistru (frontiera de facto), ci pe râul Prut. Iar teritoriul între râurile Nistru și Prut era marcat drept ”teritoriul aflat sub ocupația temporară românească”. Respectiv, când la primul Congres al Sovietelor din RASSM din 1925 a fost adoptată Constituția acestei republici autonome, concomitent a fost lansată și lozinca: ”Trăiască Basarabia Sovietică eliberată, reunificată cu RASSM!” Iar potrivit ziarului „Știri din Odesa”- „toți moldovenii basarabeni asupriți privesc spre republica autonomă ca spre un far care răspândește lumina libertății”.

Prin urmare, RASSM din start a fost concepută în calitate de cap de pod pentru expansiunea ideologiei comuniste  în România, și – de instrument pentru justificarea pretențiilor teritoriale asupra Basarabiei. Iar teoria ”moldovenismului” a constituit unul din elementele-cheie al acestei expansiuni.

Aceste acțiuni ale regimului din URSS, îndreptate spre promovarea ”moldovenismului” ideologizat cu pretenții teritoriale asupra României, erau în contradicție cu viziunile bine cunoscute ale ”clasicilor narxism-leninismului”, – Karl Marx, Fridrih Enghenls și Vladimir Lenin, care considerau că atât în Principatele Dunărene, precum și în Basarabia, la Sud-Vestul Imperiului Rus, locuiau etnicii români.

Însă, ignorând în cazul dat opiniile ”clasicilor marxism-leninismului”, ideologia sovietică afirma că pe malul stâng al râului Nistru,  în Transnistria,  ”înflorea o parte a națiunii socialiste moldovenești”, pe când cealată parte a ”națiunii moldovenești”, din Basarabia, – ”gemea sub ocupația română burghezo-moșierească”. Inclusiv se afirma că ”în Basarabia ocupată, moșierii români erau nevoiți să se adreseze către țăranii moldoveni în limba moldovenească, și nu în cea română”.

Prin urmare, déjà în anii 20-ci ai secolului XX ideologii de la Kremlin au formulat pietrele de temelie ale moldovenismului stalinist, – ”moldovenii” și ”românii” sunt două popoare diferite, care vorbesc în limbi diferite. Iar pentru limba ”moldoveanească” era firesc utilizarea grafiei chirilice. În plus, ”moldovenii” din Basarabia se aflau sub jugul României.

În RASSM, pe durata existenței ei, au fost realizate mai multe experimente voluntariste, îndeosebi în domeniul lingvistic, în urma concurenței între ”autohtoniști” și ”latinizatori”. ”Autohtoniștii” au mers până la inventarea și impunerea  ”limbii moldovenești de origine slavă”. Pe când trecerea temporară ( la 3 februarie 1932) la grafia latină a fost determinată în special de idea că grafia latină va facilita comunicarea între reprezentanții ”proletariatului mondial” din diferite state în urma ”triumfului revoluției mondiale”.

Însă, dupa 6 ani, initiatorii trecerii la grafia latină au fost înlăturați în tradiția stalinistă, constatandu-se că această abordare facilitează accesul la cultura romana si, la 27 februarie 1938, în RASSM s-a revenit la grafia chirilică, cu nimicirea a tot ce a fost tipărit anterior în grafia latină.

În esență, pe durata existenței RASSM, locuitorii ei au fost supuși politicilor represive și arbitrare ale regimului Stalinist care aveau drept scop ”etnogeneza” a ”națiunii socialiste moldovenești” – în contrast cu tot ce se idendifica cu noțiunile de ”roman”, ”popor roman”, ”limba română”. Aceste politici, de creare a ”națiunii socialiste moldovenești”, ulterior au fost extinse și asupra populației din Basarabia după reanexarea ei în 1940.

• Apariția RSSM, predecesorii Republicii Moldova – hazard istoric

Soarta Basarabiei a fost decisă la 23 august 1939, prin semnarea înțelegerii între regimurile lui Hitler și Stalin, cunoscute în calitate de Pactul Molotov-Ribbentrop și protocoalele adiționale secrete.

Realizând aceste înțelegeri, în seara zilei de 26 iunie 1940, lui Gheorghe Davidescu – trimisului extraordinar şi ministru plenipotențiar al Regatului României la Moscova, i s-a înmânat un document, în care, printre altele, se declara: ”În 1918 România, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, a anexat forțat de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei – Basarabia – și prin aceasta a încălcat unitatea seculară a Basarabiei, populate preponderent de ucraineni, cu republica sovietică Ucraineană.”

Contextul internațional a fost unul dramatic pentru România, în situația când Hitler – aliatul lui Stalin la acel moment, a recomandat insitent României să accepte necondiționat prevederile ultimatului sovietic. Drept urmare, a avut loc reanexarea Basarabiei de către URSS.

Totodată, din conținutul ultimatumului din 26 iunie 1940 rezultă concluzia univocă – la acel moment regimul lui Stalin intenționa doar să se limiteze la re-anexarea Basarabiei, ceea ce ar fi însemnat ”restabilirea integrității teritoriale” a RASSM în componența Ucrainei sovietice (RSSU).  

Or, dacă statutul de RASSM în componența RSSU ar fi rămas neschimbat până la dispariția URSS, atunci, – în urma dispariției URSS,  actualul teritoriu al RM ar fi rămas cu statut de autonomie în componența Ucrainei independente, – fără nici un drept de a se declara ”stat independent”, și fără nici o șansă de a fi recunoscut în această calitate de comunitatea internațională.

Însă, deja la 2 august 1940, la Moscova, a fost adoptată Legea cu privire la constituirea RSS Moldovenești – cu statut de ”republică unională”. Sau, conform Constituției URSS, – deja în calitate de ”stat suveran” în componența URSS, și nu ”autonomie” în componența Ucrainei sovietice. Frontiera noii republici unionale au fost definită tot la Moscova, la 4 noiembrie 1940.  În total, în componența RSSM au fost incluse 64% din teritoriile anexate la 28 iunie 1940, și 6 din cele 14 raioane ale fostei RASSM de pe malul stâng al Nistrului.

Inclusiv, frontiera dintre RSSM și RSSU în zona de Sud a trecut prin arealul populat preponderent de etnicii bulgari și găgăuzi, ajunși în Basarabia în calitate de coloniști după 1812.  Majoritatea găgăuzilor a rămas în RSSM, iar a bulgarilor – în regiunea Odesa a RSSU.

Prin urmare, apariția RSSM a fost determinată de politicile expansioniste ale regimului totalitar din URSS, fără nici o aluzie la ”voința poporului”, și în condițiile când regimul stalinist, în scopul justificării acaparărilor teritoriale, și în conformitate cu ideologia aberantă de expansiune globală a ideologiei comuniste, promova idea de existență a unei entități artificiale – a ”națiunii socialiste moldovenești”, și a RSSM în calitate de ”statalitatea” ei.

Crearea RSSM a constituit doar un episod din practicile expansioniste mai vaste ale URSS. Așa, după agresiunea URSS împotriva Finlandei, declanșată la 30 noiembrie 1939 și urmată de anexarea unor teritorii, în scopul crearii mecanismului de pretenții teritoriale în raport cu Finlanda, care a opus rezistență dură și eficientă agresiunii URSS, la 31 martie 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la transformarea RASS Karele în RSS Karelo-Fină Unională – a dousprezecea republică unională la acel moment. Pentru ca la 16 iulie 1956 – după moartea lui Stalin, tot atât de arbitrar, RSS Karelo-Fină să redevină Republică Autonomă Karelă în componența RSS Federative Ruse și, respectiv, nu a devenit stat suveran și independent – cum s-a întâmplat în cazul RM în urma dispariției URSS.

Unul din conflicte cu caracter etnic vădit, care s-a declanșat în RSS Georgiană în faza destrămării URSS, era legat de statutul Abhaziei, care a trecut prin mai multe schimbări voluntariste în ierarhia internă din URSS.

În URSS s-a ajuns chiar la încercarea creării unei alternative ”socialiste” a proiectului sionist prin constiturea Regiunii Autonome Evreești cu limba oficială idiș, în contradicție cu limba ebraică – pe care comuniștii evrei din URSS o considerau limba religiei și a rabinilor, și nu limba muncitorilor – care era idișul.

Oricum, este evident că RM a apărut în urma unor procese, realizate de un regim politic totalitar, bazat pe ideologia comunistă, aberantă și inumană, și în cadrul tentativelor de expansiune globală a acestei ideologii. Respectiv, locuitorii teritoriile anexate erau tratați în calitate de material uman, opiniile căruia nu puteau avea nici o valoare. În special, se cere de ținut cont de faptul că regimul totalitar din URSS promova ideologia ”moldovenismului” de sorginte stalinistă pentru a justifica expansiunea teritorială în raport cu România și argumentarea apariției RSSM.

• Specificul politicilor promovate de regimul din URSS în raport cu populația din RSSM, sau – ”etnogeneza națiunii socialiste moldovenești”

În URSS toți locuitorii, indiferent de locul de trai, erau ”cetățeni sovietici” și, totodată, statul ducea evidența cetățenilor conform criteriului etnic, fixat în pașapoartele interne. ”Naționalitatea” era indicată în toate anchetele personale și era inclusă în chestionare când se desfășurau recensământele unionale.   Însă, după mai multe decenii de existență, în URSS au fost inițiate discuțiile pseudo-științifice privind apariția ”poporului sovietic unic” – ”o comunitate istorică nouă, socială și internaționalistă a oamenilor, care au teritoriul, economia, cultură cu conținut socialist, stat unional al întregului popor, – unice, și un scop comun – construirea comunismului” ( ”новая историческая, социальная и интернациональная общность людей, имеющих единую территорию, экономику, социалистическую по содержанию культуру, союзное общенародное государство и общую цель — построение коммунизма”).

Drept urmare, la Congresul XXIV al PCUS (30 martie – 9 aprilie 1971) oficial s-a anunțat despre apariția ”noii entități istorice a oamenilor – poporului sovietic”.

Însă, pe fundalul afirmațiilor privind apariția ”poporului sovietic unit”, în RSSM, centrul unional a continuat realizarea unui set de politici specifice anume pentru acest teritoriu, preluate în mare parte din RASSM, scopul cărora era justificarea acaparărilor teritoriale prin crearea și consolidarea aceleiași ”națiuni socialiste moldovenești”.

Ceea ce înseamnă că, la 2 august 1940, RSSM a fost constituită în calitate de ”statalitate socialistă”, și doar după aceasta, prin aplicarea instrumentariului unui regim politic totalitar, s-a purces la crearea ”națiunii socialiste”.  

În linii mari aceste politici s-au redus la următoarele:

• Exterminarea fizică a ”elementelor sociale străine” care nu au reușit să se refugieze în Romania în iunie 1940;

• Deportările repetate (1941-1949) în Siberia și Kazahstanul de Nord;

• Foametea artificială (după precedentul Holodomorului din RSSU) din 1946-1947, soldată cu circa 200 mii de morți și multiple cazuri de canibalism;

• Colectivizarea forțată a țăranilor cu exproprierea pământului;

• Schimbarea premeditată a componenței entice a populației;

• Instaurarea ”cortinei de fier” în raport cu România, în pofida faptului că și România făcea parte din ”lagărul socialist”;

• În Comitetul Securității de Stat (”KGB”) al RSSM funcționa Departamentul Nr.5 specializat în lupta cu ”naționalismul românesc”, iar ”KGB” insistent crea rețaua de informatori în interiorul segmentului de ”intelectuali suspecți”;

• În RSSM a fost instaurată cenzura ideologică dură pentru neadmiterea oricăror aluzii la similitudini identitare, lingvistice, culturale, istorice etc. cu România. Numai în RSSM era interzisă abonarea la ziarele și revistele din România și era interzisă (în rețeaua ”Drujba”) comencializarea cărților editate în România; 

• Sistemul educațional din RSSM era orientat spre îndoctrinarea generației în creștere în baza clișeelor ”moldovenismului” stalinist, pe când trecutul istoric al teritoriului RSSM era prezentat drept acte repetate de ”eliberare”, fie din partea Imperiului Rus, fie – de URSS. În manualele de limbă și literatură ”moldovenească”, inclusiv în operele publicate ale clasicilor literaturii ”moldovenești” erau eradicați termenii de ”roman”, ”românesc” etc.;

• Populația din RSSM era supusă politicii de inoculare a românofobiei la care s-au dovedit a fi deosebit de receptivi ”rusolingvii”- reprezentanții rusificați ai minorităților entice, cei veniți din restul teritoriului URSS și locuitorii din stânga Nistrului. Aflarea Basarabiei în componența României era prezentată de ideologia oficială drept ”ocupație”, și prezentată în culori exclusiv negative;

• Utilizarea Bisericii Ortodoxe Ruse în scopul justificării acaparărilor teritoriale și indoctrinării populației;

• Rusificarea forțată. Limba rusă domina absolut în toate sferele cu excepția unui segment ”etno-folcloric” și în zona rurală pentru comunicarea în familii. Sistemul educațional pentru minoritățile entice funcționa în limba rusă, iar nivelul de predare a ”limbii moldovenești” pentru alolingvi era pur formal și nu asigura însușirea ei nici la nivelul comunicării elementare;

• Locuitorii RSSM născuți în Basarabia erau tratați cu suspiciune și discriminați,- funcțiile cheie în ierarhia sovietică din RSSM fiind ocupate de originarii din stânga Nistrului și de persoane trimise de central unional din alte zone ale URSS. Principala persoană în ierarhia administrativ-comunistă era ”secretarul doi al Comitetului Central al PC al RSSM”, trimis direct de la Moscova;

• Orașele din RSSM au fost totalmente rusificate, iar 66% din ”moldoveni” (datele recensământului din 1989) locuiau în zona rurală – lipsiți de proprietate privată asupra pământului; concentarți în ”gosdpodării collective”; supuși politicilor de ”spălare a creierilor” etc.

În faza predecesoare dispariției URSS (1989), în RSSM locuiau circa 4,335 mln. de persoane, 35% din care erau calificați drept ”rusolingvi” – ceea ce însemna că, indiferent de limba lor maternă anunțată, această categorie de locuitori ai RSSM nu cunoștea limba ”moldovenească”, și era capabilă să comunice și să se informeze doar în limba rusă. Reprezentanții acestei categorii de ”rusolingvi” erau concentrați în centrele industriale, îndeosebi în stânga Nistrului, precum și printre minoritățile etnice rusificate.

În plus, în urma afluxului populației din restul URSS, din totalul de locuitori ai RSSM care se considerau ”ruși”, circa 48% erau născuți în afara RSSM. Din ”ucraineni” – 33%. Inclusiv, conform datelor statistice numai în 1988 au plecat din RSSM în Federaţia Rusă 34,5 mii de persoane, au sosit în RSSM din Rusia – 33,9 mii; au plecat în Ucraina 20,9 mii, au sosit – 20,8 mii.    

Drept urmare, în urma politicilor promovate de centrul unional, noțiunea de ”Patrie” pentru un segment important de locuitori din RSSM se identifica cu URSS – și nu cu RSSM, care era percepută de ei drept un element pur decorativ și geografic în componența URSS – și nicidecum în calitate de ”stat suveran”, așa cum se afirma în Constituția URSS.

În realitate, sub paravanul ”internaționalismului socialist”, în RSSM se promovată ideologia dominaței șovinismului velicorus în cadrul căreia ”moldovenii” erau tratați ca persoane de categoria a doua, iar ”limba moldovenească” era tratată cu dispreț, ca o limbă primitivă, subdezvolată etc.

Există motive pentru a considera că în urma politicilor promovate de regimul sovietic în RSSM, în mentalitatea colectivă a ”moldovenilor” a fost inoculat conformismul, morala dublă – condiție pentru supraviețuire într-un regim totalitar, precum și complexul de inferioritate în raport cu tot ce era legat de Moskova și de Rusia.

Consecințele  acestui fenomen s-au manifestat în evoluția procesului politic după obținerea independenței, în atitudinea față de actul de agresiune comis de Rusia în 1992, prezența militară ilegală a Rusiei în Republica Moldova, precum și în raport cu rolul Rusiei în blocarea soluționării conflictului Transnistrean.

În URSS ideologia comunistă impunea separarea societății în trei segmente – ”clasa muncitoare eroică”, ”țărănimea muncitoare” și ”intelectualitatea populară”. Respectiv, intelectualitatea era tratată cu suspiciune, și singura scuză pentru existența ei era proveniența ”populară” – din segmentul ”eroic” și cel ”muncitoresc” al poporului sovietic.

Aceste suspiciuni ale regimului s-au dovedit a fi justificate, deoarece în RSSM s-a păstrat un segment de locuitori (preponderent intelectuali), opiniile cărora privind trecutul istoric, identitatea lingvistică și cea etnică, culturală, legătura istorică cu România, erau în contradicție cu ideologia oficială. Mai mult, printre ei era popular ”idealul Unirii Basarabiei cu România”, conform precedentului din 27 martie 1918.

În plus, ”cortina de fier” între RSSM și România s-a dovedit a fi penetrabilă pentru undele electromagnetice – locuitorii din RSSM puteau asculta posturile radio din România sau, în unele zone ale RSSM,  – chiar era posibil de recepționat prin eter emisiunile TV din România. Or, acest factor contribuia la erodarea clișeelor dogmatizate ale ”moldovenismului socialist”.

Însă, în condițiile cenzurii dure și a fricii în fața aparatului represiv al regimului comunist, aceste opinii nu puteau să apară în spațiul public, pe când majoritatea populației accepta docil îndoctrinarea în conformitate cu politicile moldovenismului stalinist.  

Din expunerea sumară a proceselor politice, cărora a fost supusă populația din teritoriul RM în intervalul 1812-1991, rezultă:

a) RM a apărut în urma politicilor expansioniste promovate de Imperiul Rus, și de URSS în special, fără implicarea locuitorilor din teritoriul ei;

b) RSSM – predecesoarea juridică a RM, a constituit un proiect artificial, realizat de regimul totalitar din URSS în cadrul politicilor expansioniste, bazate pe ideologia revoluției mondiale proletare;

c) Populația RM la momentul inițierii politicii de ”Perestroika”, case s-a soldat cu dispariția URSS, constituia un masiv eterogen, compus de ”cetățeni sovietici”, uniți doar de ”propiska ” pe teritoriul RSSM;

d) În memoria colectivă a locuitorilor RSSM nu exista (spre deosebire de statele Baltice) precedentul de statalitate identificat cu teritoriul RM, pe când precedentul aflării Basarabiei în componența României (1922-1940) era prezentat de ideologia sovietică drept act de ocupație, cu inocularea ”românofobiei” în mentalitatea colectivă.

• Specificul Transnistriei în raport cu restul RSSM la momentul dispariției URSS

În 1989, în localitățile din stânga Nistrului și în mun. Bender (Transnistria) locuiau circa 750 mii de persoane. Spre deosebire de malul drept,  Transnistria era mult mai industrializată – la 12% din teritoriu și 17% din populație revenea circa 30% din potențialul industrial al RSSM. În Transnistria era deosebit de mare cota celora, care au ajuns în RSSM din alte părți ale URSS în conformitate cu politicile de rusificare și de schimbare premeditată a componenței etnice a populației, promovate de Kremlin. Așa, de exemplu, un oarecare Igori Smirnov (Игорь Николаевич Смирнов), care timp de peste două decenii a fost în fruntea regimului anticonstituțional ( ”rmn”), s-a născut pe 23 octombrie 1941 în Kamceatka, fiind trimis la Tiraspol de către PC al URSS, în calitate de director al întreprinderii ”de subordonare unională” – ”ELECTROMAȘINA”, în 1987. Populația ”rusolingvă” din regiune era preponderant concentrată în colectivele multiplelor întreprinderi de subordonare unională.  

În plus, Transnistria, în raport cu malul drept,  era mult mai militarizată, deoarece acolo erau amplasate Statul Major și majoritatea unităților militare ale Armatei a 14-a de pe teritoriul RSSM în ansamblu. Printre ofițerii din din aceste unități militare era populară opțiunea de a rămâne cu traiul în localitățile din stânga Nistrului după retragerea în rezervă. Respectiv, și acest segment de locuitori din Transnistria se identifica cu URSS, și nu cu RSSM ”suverană”.

În general, pe malul stâng (fără mun.Bender) ”moldovenii” constituiau 39,9%; ucrainenii – 28,3%; rușii – 25,4% etc. Pe când  în or. Tiraspol, în 1989 doar 17,7 % din locuitori se considerau ”moldoveni”. Însă, aceaste date nu reflectau gradul de ”sovietizare” a populației. Pe când evenimentele ulterioare au demonstrat, că gradul de ”sovietizare” și de afectare de ”românofobie” și printre ”moldovenii” din stânga Nistrului era unul dominant.

În plus, centrul unional exercita controlul real asupra Transnistriei prin întreprinderile din complexul militar-industrial al URSS, – cu subordonarea directă Moscovei. Ceea ce însemna că controlul din partea Moscovei în regiune era unul dominant în raport cu ”structurile de stat” simbolice ale RSSM.

• Diferența dintre  reacțiile locuitorilor din diferite zone ale RSSM la procesul de democratizare și perspectiva dispariției URSS.

În intervalul de timp 1988-1992 populația din RSSM a trecut prin două șocuri emoționale provocate de evenimente politice. Primul, din 1988-1989, era legat de ”problema lingvistică”. Celălalt – de transformarea RSSM într-un stat independent în urma dispariției URSS.

Așa, în 1988, în RSSM au demarat procesele care s-au încununat cu adoptarea, la 31 august-1 septembrie 1989, a legislației lingvistice.  Startul discuțiilor publice a fost dat de ”Scrisoarea celor 66” – o scrisoare deschisă publicată pe 17 septembrie 1988, semnată de 66 de personalități din diverse domenii, prin care se solicita Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești (a) recunoașterea limbii române  ca limbă de stat în RSSM și (b) revenirea la grafia latină.

Această solicitare, fiind un act de curaj civic, a constituit o lovitură grea pentru întreaga construcție a ”națiunii socialiste moldovenești”, și un șoc pentru purtătorii mentalității  ”internaționalismului socialist” și a ”moldovenismului” în versiunea lui stalinistă. In paralel, în condițiile pluralismului de opinii permis, pe măsură ce societatea se debărasa de frică, în spațiul public a fost lansată și idea de ”Unire a Basarabiei cu România”.

Drept urmare, într-o societate lipsită de orice experiență de democrație și a dialogului, cu clișee ideologizate primitive inoculate privind trecutul istoric, cu mentalitatea mutilată de regimul totalitar sovietic, au erupt procesele care au developat antagonizarea internă profundă.

Totodată, a devenit evident că aceste stări de spirite nu erau distribuite uniform pe teritoriul RSSM. Așa, organizația republicană a Partidului Comunist a pierdut controlul asupra situației în localitățile din stânga Nistrului. La întreprinderile industriale din stânga Nistrului au început să apară structuri paralele ale puterii, cum ar fi ”OSTK” – Consiliul Unificat al Colectivelor Muncitorești («Объединенный Совет Трудовых Коллективов») care, sub paravanul ”internaționalismului socialist”, promova politica șovinismului velicorus agresiv, și de negare a procesului de democratizare – întârziat și sinuos, ce se identifica cu procesele politice de la Chișinău.

Acest ”OSTK”, coordonându-și activitatea cu centrul unional, a organizat în septembrie-octombrie 1989, greve ”anti-limbă”, cerând ca limba rusă să fie ”a doua limbă de stat” – ceea ce ar fi însemnat că ”rusolingvii” în continuare puteau să sfideze limba oficială a RSSM. Greve cu același mesaj au fost organizate și în zona de Sud a RSSM, precum și la unele ”întreprinderi de subordonare unională” din alte localități.

În societate a erupt interesul față de informația necenzurată de PCUS – pentru presa scrisă în special.  Însă, și în spațiul mediatic a apărut o polarizare profundă ”între maluri”.

Așa, de exemplu, tirajul ziarului ”Literatura și arta” – edidat de Uniunea Scriitorilor, în 1989 a crescut de la 7 mii până la 169 de mii de exemplare.  Pe când în stânga Nistrului s-a format un spațiu informațional regional în limba rusă, în care circulau zvonurile și fobiile locale, alimentate, de regulă, de presa și TV din centrul unional.

În general, locuitorii RSSM s-au separat în două comunități lingvistice, în ”românofoni” – care cunoșteau și limba rusă, și ”rusofoni”. Aceste comunități se alimentau cu argumente diferite, din surse informaționale diferite, apelau la versiuni incompatibile a aceluiași trecut istoric,  și, drept urmare,  în opinile lor dominau și ”adevăruri” incompatibile. Această polarizare se alimenta inclusiv de manifestările de naționalism stradal primitiv, care – cu sens opus, aveau loc în diferite zone ale RSSM.

Dacă pe malul drept al Nistrului, la Chișinău în special, se desfășurau procesele de democratizare, emancipare națională etc., fie și cu deficiențele proprie depășirii mentalității colective de ”Homo Sovieticus”, apoi în centrele industriale din stânga Nistrului aceste procese erau interpretate și percepute prin prisma propagandei promovate prin mass media de la Moscova – ”încălcarea drepturilor rusolingvilor”, ”pași spre unirea RM cu România” etc.

În RSSM, în 1988, în contextul proceselor de democratizare în URSS și cu permisiunea organizației locale a PC, au apărut ”organizațiile obștești” – Frontul Popular din Moldova (FPM); Mișcarea Internaționalistă Unitatea-Edinstvo; ”Gagauz Halkî” și ”Vozrojdenie”.

Aceste organizații, în linii mari, reflecta divizarea etno-politică internă a ”națiunii socialiste moldovenești”, iar influența lor tot era foarte diferită în diferite zone ale RSSM.

FPM se identifica cu vorbitorii de limbă română și cu ”mișcarea de eliberare națională”; Mișcarea Unitatea-Edinstvo vorbea în numele ”rusolingvilor” preponderent din zona urbană. Pe când ”Gagauz Halkî” (”Poporul găgăuz”) și ”Vozrojdenie” (”Renașterea”) se identificau cu etnicii găgăuzi și bulgari din zona de sud a RSSM și, cu excepția factorului etno-regional, se poziționau aproape identic ca și Mișcarea Internaționalistă Unitatea-Edinstvo.

Pe când în Transnistria dominau viziunile radical-șovine și xenofobe mult mai dure, identificate cu ”OSTK”. Inclusiv în regiune au reapărut organizațiile de ”kazaci” care se identificau cu structurile din Imperiul Rus, ”monarhiștii” care promovau ideologia restabilirii Imperiului Rus etc.  

Chiar și în asemenea condiții, la Tiraspol s-a constituit şi filiala Frontului Popular din Moldova în frunte cu dl Ilie Ilaşcu (deţinut politic la Tiraspol din 1992, condamnat la moarte de instanţa judiciară anticonstituţională). Însă, membrii acestei formaţiuni politice de la bun început au fost nevoiţi să activeze în condiţii de semi-ilegalitate, într-o atmosferă de ostilitate din partea administraţiei locale şi OSTK.

Pe malul stâng al Nistrului s-au constituit şi alte organizaţii obşteşti, membri cărora încercau să se opună manifestărilor de separatism ( “Integritatea”, de exemplu). Însă, activitatea lor a devenit imposibilă în atmosferă de psihoză colectivă și xenofobie din Transnistria.

Totuși, faza emoțională legată de adoptarea legislației lingvistice la 31 august-1 septembrie 1989, în linii mari, a fost depășită. La întreprinderile industriale din stânga Nistrului chiar au apărut precedente de creare a cercurilor de studiere a limbii ”moldovenești”. Explicația era simplă – la acel moment perspectiva dispariției URSS încă nu părea una posibilă. Pe când valul cu adoptarea legilor privind ”limbile de stat” a trecut prin mai multe republici unionale, și RSSM nu constituia o excepție în acest sens.

Ulterior, în repetate rânduri s-a încercat de a promova idea cum că conflictul Transnistrean a fost provocat de ”adoptarea legislației lingvistive discriminatorii”. Cu adevărat, ”problema lingvistică” a developat existența clivajelor etno-lingvistice profunde în interiorul RSSM. Însă, nu este corect de afirmat că ”conflitul Transnistrean” în forma lui violentă, cu manifestări antistatale dirijate de la Kremlin, inclusiv agresiunea militară fățișă a Rusiei, au fost provocate de ”adoptarea legislației lingvistice discriminatorii” etc. Asemenea afirmații au drept scop denaturarea esenței conflictului cu retușarea rolului și intereselor reale a URSS/Rusiei.

• Tranziția de la RSSM la RM

La 25 februarie-10 martie 1990, au avut loc primele alegeri democratice, în două runde, în Sovietul Suprem al RSSM. Pentru prima dată în RSSM s-a permis concurența între mai mulți candidați într-o circumscripție pentru mandatul de deputat, teritoriul RSSM fiind împărțit în 380 circumscripții uninominale.

Este foarte important de menționat, că alegerile s-au desfășurat pe întreg teritoriu al RSSM, – 64 de deputați fiind aleși în circumscripțiile din stânga Nistrului. Inclusiv, în circumscripția electorală nr.125 în calitate de deputat al poporului a fost ales acelaș Igori Smirnov. Prin urmare, acel Soviet Suprem al RSSM era perfect reprezentativ pentru întreaga populație și întreg teritoriu al RSSM, fiind ales deja după adoptarea legislației lingvistice. În  total, în componența lui au fost aleși 371 de deputați.

La începutul activității acelui Soviet Suprem (din 23 mai 1991 – Parlament) în el domina atmosfera de entusiasm, iar majoritatea deciziilor  se adoptau cu majoritatea dominantă de voturi ale deputaților, aleși în circumscripțiile de pe ambele maluri ale Nistrului.

Așa, de exemplu, primul Guvern în frunte cu Mircea Druc – delegat în aceasta funcție de Frontul Popular din Moldova, a fost votat aproape unanim, cu o singură abținere din partea deputatului Valentin Krîlov, locuitor al Chișinăului și fost militar sovietic.

Spre deosebire de republicile Baltice, RM nu-și declara intenția univocă de a pleca din componența URSS. În realitate, conducerea RM de pe atunci, în procesul de preluare a competențelor de la centrul unional, a ales calea prudentă de a profita de precedentele create de alte republici unionale. Așa, de rând cu celelalte republici unionale, în cadrul procesului întitulat ”parada suveranităților”, la care a participat și Federația Rusă (Declarația suveranității a Rusiei a fost adoptată la 12 iunie 1990),  Sovietul Suprem, la 23 iunie 1990, a adoptat Declarația suveranității.

Pe de o parte, acel document proclama prioritatea legislației republicane asupra celei unionale. Însă, Declarația suveranității nu respingea participarea RSSM la semnarea noului Tratat Unional: ” Prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi ca poziţie a R.S.S. Moldova pentru pregătirea şi încheierea Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor suverane”.

În pofida acestui comportament ”cumpătat” al RSSM, centrul unional, înainte de alegerile în Sovietul Suprem, a demarat unele acțiuni cu bătaie politică lungă în stânga Nistrului. Așa, în unele localități din stânga Nistrului au început să fie organizate ”referendumuri” în susținerea ideii de creare a ”republicii sovietice socialiste nistrene în componența RSSM” (3 decembrie 1989 – Rîbnița; 28 ianuarie 1990 – Tiraspol) etc.  

La 2 iunie 1990 deputații din localitățile din stânga Nistrului și mun.Bender s-au întrunit la primul ”congres al deputaților de toate nivelele”. Acel ”congres” a recomandat desfășurarea referendumuri locale cu privire la crearea ”Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în componența RSSM”. Mesajul era univoc – conservarea realităților sovietice și șovine în stânga Nistrului, și crearea unei structuri anticonstituționale, ghidate de la Moscova, prin care putea fi șantajată puterea centrală de la Chișinău.

Pe acest fundal, după adoptarea Declarației suveranității, la indicația centrului unional, în RSSM au fost inițiate două proiecte separatiste – la 19 august 1990 la Comrat, și la 2 septembrie 1990 la Tiraspol, ”congresele deputaților de toate nivelele” au proclamat crearea pe teritoriul RSSM a încă două ”republici în componența URSS”. La Comrat – ”republica sovietică socialistă găgăuză în componența URSS”; la Tiraspol – ”republica sovietică socialistă moldovenescă nistreană în componența URSS„.  

Mesajul politic al acestor două proiecte inițiate de la Kremlin era evident – RSSM urma să rămână sub controlul Moscovei. În caz contrar – să rămână fără aceste teritorii.

În calitate de indice al haosului ce domina în URSS per ansamblu se poate de menționat conflictul între prevederile Constituției URSS și acțiunile centrului unional care lupta pentru păstrarea URSS. Așa, Art.78 din Constituția URSS proclama că ”teritoriul republicii unionale nu poate fi schimbat fără acordul ei”. Ceea ce însemna, că ambele proiecte separatiste (de la Comrat și Tiraspol) erau a priori anticonstituționale.  

În pofida acestor norme din Constituția URSS, Anatolii Lukianov, Președintele Sovietului Suprem al URSS, în cadrul unei întrevederi cu un grup de deputați ai poporului din Sovietul Suprem al URSS – aleși din partea RSSM, le-a declarat franc: ”Dacă semnați noul Tratat al Uniunii, veți avea o republică. Altfel, veți avea trei!” 

Concluzia e univocă – agravarea sitiației în zona Sud a RM – în localitățile  populate preponderent de etnicii găgăuzi, și în Transnistria, cu trecerea la acțiuni antistatale bazate pe violență, au fost determinate de intenția centrului unional de a impune RM să semneze noul Tratat unional.

Însă, tentativa lui Mihail Gorbaciov, ales la 15 martie 1990 de către Congresul deputaților din URSS, în calitate de Președinte al URSS, de a salva statul unional prin semnarea de către republicile unionale a unui Tratat unional nou (”procesul de la Novo Ogariovo”) a eșuat.

Prima fază a semnării urma să aibă loc pe 20 august 1991. Însă, în noaptea spre 19 august Mihail Gorbaciov a fost izolat de colaboratorii ”KGB” la vila din Foros (Crimea) și a fost anunțată constituirea Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență al URSS (ГКЧП). Inițiatorii acelui puci se opuneau transformării URRS întro Uniune de state suverane. Această tentativă de conservare a trecutului sovietic a eșuat, iar eșecul ei a impulsionat atât procesul de destrămare a URSS, precum și a pus capăt eforturilor lui Mihail Gorbaciov de a salva URSS prin transformarea ei într-o uniune de state independente.

În asemenea circumstanțe, la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a RM.

Totodată, derularea ulterioară a evenimentelor a demonstrat că dispariția juridică a URSS nu a însemnat sfârșitul politicilor centrelor de putere de la Kremlin în raport cu RM. Drept urmare, proiectul ”republicii moldovenști sovietice socialiste nistrene în componența URSS” nu a dispărut în pofida dispariției juridice a URSS.

Tranziția de la RSSM- în componența URSS, la RM, recunoscută de comunitatea internațională, în limitele frontierelor stabilite în URSS, în calitate de stat suveran și independent, a demonstrat următoarele:

a) ”Națiunea socialistă moldovenească”, fiind un proiect ideologic și artificial, nu era capabilă să se consolideze în baza proiectului de edificare a unui stat în afara URSS, în pofida faptului că RSSM dispunea de statutul formal de ”stat suveran” în componența URSS;

b) În interiorul ”națiunii socialiste moldovenești” existau segmente cu viziuni incompatibile, pe când populația din Transnistria a fost folosită de centrul unional în calitate de instrument pentru provocarea separatismului în scopul menținerii controlului din partea Moscovei asupra întregii RSSM/RM; 

c) RM este un stat circumstanțial, apăriția căruia s-a datorat factorilor externi, și care nu a avut drept temelie voința consolidată a populației de pe teritoriul lui.

• Modalitatea de creare a ”republicii moldovenești nistrene” (”rmn”)

Este greșit de considerat că proiectul separatist în unele localități din stânga Nistrului și mun. Bender (Transnistria) a fost susținut unanim de locuitorii din regiune, iar regimul separatist s-a afirmat prin mijloace exclusiv pașnice și democratice.

Inițial, în Transnistria a început să se impună atmosfera de frică, panică și psihoză colectivă, intoleranță și xenofobie (românofobie, în special). În orașele din stânga Nistrului se organizau mitinguri și referendumuri ilegale privind nerecunoașterea drapelului RM adoptat la 27 aprilie 1990 (din motivul că semăna cu cel românesc). Consecvent era creat ”chipul dușmanului” pornind de la tot ce se desfășura la Chișinău.

Inclusiv, deputații aleși în circumscripțiile din stânga Nistrului, care continuau să activeze în Sovietul Suprem de la Chișinău – majoritatea din ei erau persoane raționale, și nu se identificau cu spiritele dominante din  focarele de sovinism velicorus din Transnistria, – erau supuși hărțuielor psihologice, tratați în calitate de ”trădători” și chiar intimidați cu răfuiala fizică la întoarcere de la ședințele Parlamentului în localitățile lor. În ultima instanță, majoritatea din ei au fost impuși să renunțe la participarea în activitatea Sovietului Suprem de la Chișinău, și ei au fost anihilați în calitate de factor politic moderator și reprezentativ pentru locuitorii din Transnistria.

În stânga Nistrului a fost pusă la cale o campanie agresivă, prin constrângeri și intimidări, de ”trecere sub jurisdicția” regimului separatist a instituțiilor publice. Au avut loc cazuri de reținere ilegală și de torturare a celora care încercau să se opună. Ulterior s-a ajuns la ocuparea prin forța a diferitor instituții și concedierea angajaților care refuzau să se subordoneze regimului separatist.

Gradul de xenofobie atins în unele localități din stânga Nistrului a determinat evacuarea Universității de Stat din Tiraspol. Trecerea acestei instituţii de învăţământ superior la predarea obiectelor în limba română în baza grafiei latine imediat a transformat-o într-o ţintă de atacuri masive din partea OSTK şi administraţiei locale. La 26 iunie 1992 această instituţie (corpul didactic şi administraţia – 170 de persoane; studenţi – circa 1500;) a fost forţată să se evacueze de la Tiraspol la Chişinău.  Aceiaşi soartă a avut şi Colegiul de medicină din or. Bender.

Un exemplu elocvent în acest sens constituia situaţia din raionul Dubăsari. În 1989 populaţia rurală a raionului număra 42 600 de locuitori, dintre care 37 875 se considerau moldoveni. Majoritatea absolută a populaţiei raionului şi executivul raionului Dubăsari  susţineau procesul de suvereanizare a RM şi de democratizare a societăţii. Pe când în centrul raional – în orăşelul Dubăsari, situaţia era diametral opusă – o parte din populaţie, fiind influenţată de OSTK şi administraţia oraşului,  avea o atitudine extrem de ostilă şi agresivă faţă de schimbările politice din Moldova. Această stare de spirite a creat o atmosferă propice confruntărilor violente în oraş,  care cu timpul au degradat în conflict direct cu puterea centrală a statului, urmat de confruntări violente cu jertfe omenești.

La 2 noiembrie 1990, după ocuparea sediilor procuraturii, judecătoriei și a executivului raional, asedierea secției de poliție, puterea centrală de la Chișinău a încercat să restabilească ordinea publică prin utilizarea poliției. În urma ciocnirilor la podul peste Nistru au decedat  trei persoane, iar orașul Dubăsari a rămas sub controlul forțelor separatiste.

Precedentul pierderii de vieți omenești în acest conflict a contribuit la isterizarea situației în stânga Nistrului, și la ieșirea factorului violenței în prim plan.

În stânga Nistrului, pe lângă întreprinderile industriale, au început să fie create ”detașamentele teritoriale de autoapărare”. A devenit larg răspândită practica când  ofițerii din unitățile militare ale Armatei a 14-a treceau formal în rezervă, formal se angajau la aceste întreprinderi, iar în realitate se poziționau în fruntea acestor detașamente. Era evident că asemenea practici nu puteau fi realizate fără coordonare cu centrele puterii de la Moscova.

”Comitetul de grevă al femeilor” asedia depozitele de muniții și armament și, sub acoperirea acestor ”asedieri”, cu armamentul și munițiile de la depozitele Armatei a 14-a au fost dotate unitățile paramilitare din stânga Nistrului.

În condițiile imaginii conflictului create de mass media de la Moscova în restul teritoriului din URSS, Transnistria a devenit centrul de atracție pentru persoane cu experiența de luptă în Afganistan, dar și cu dezabilități psihice evidente (”renumitul” Iurii Kostenko, de exemplu).  

În Transnistria au apărut ”kazacii” de pe Rostov-pe-Don; detașamente de naționaliști ucraieni, reprezentanții lumii interlope, eliberați din penitenciarele din Rusia și trimiși să lupte împotriva RM etc.

În asemenea condiții, circa 25 mii de locuitori din stânga Nistrului, preponderant vorbitori de limbă română (moldoveni), pentru a evita răfuiala pe criterii politice și etnice, au devenit persoane intern strămutate, refugiindu-se pe malul drept al Nistrului – ceea ce înseamnă că în stânga Nistrului regimul separatist a realizat politici de epurări entice.

În situația când perspectiva dispariției URSS era percepută în unele regiuni ale RSSM în calitate de pas intermediar spre unirea inevitabilă cu România (îndeosebi după căderea regimului Ceaușescu), centrul unional, prin mass media controlate și rețeua de agenți de influență, a reușit să provoace în centrele industriale din Transnistria starea de psihoză colectivă, îmbinată cu așteptări apocaliptice. Mamele din Transnistria erau gata să-și trimată feciorii la luptă (și moarte) – ”numai să nu să se trezească a doua zi în alt stat!” (în România). Noțiunea de ”roman” în societatea isterizată echivala cu ”fascism”. În această atmosferă, s-a reușit consolidarea temporară a populației  în baza lozincii ”Republica mea o să mă apere!” («Моя республика меня защитит!»)

Violența a servit în calitate de instrument principal pentru distrugerea fragilelor stucturi de stat ale RM, de lichidare a oricăror forme de opoziție în raport cu proiectul separatist, și de asigurare a ”susținerii unanime” proprie unui regim totalitar a proiectului întitulat ”republica moldovenească nistreană în componența URSS”.

Evenimentele din faza dispariției URSS au demonstrat că ”națiunea socialistă moldovenească” concepută de regimul stalinist din URSS, nu putea servi drept temelie consolidată pentru statalitatea RM. Mai mult, central unional, profitând de consecințele politicilor realizate în RSSM în intervalul de timp 1940-1990, a reușit să provoace separatismul violent în unele localități din stânga Nistrului și în mun. Bender. Nu factorul etnic, ci concentrația ”cetățenilor sovietici” în aceste regiuni ale RM, manipulați de centrul unional,  a permis Rusiei realizarea proiectului antistatal  separatist.

• ”Războiul de pe Nistru” și rolul Rusiei în conflictul Transnistrean

La 1 martie 1992, în ajunul obținerii statutul de țară membră a ONU de către Republica Moldova, kazacii și ”gardiștii”, înarmați din arsenalele Armatei a 14-a, au ocupat cu forța secția raională a poliției din Dubăsari, luându-i în calitate de ostatici pe 34 de polițiști. După aceasta a urmat escaladarea actelor de violență cu implicarea fățișă a unităților militare din Armata a 14-a.

Conducerea RM a întreprins un șir de acțiuni, atât în plan intern, precum și în plan internațional, pentru stoparea escaladării conflictului și realizarea unor soluții pașnice.

Însă, chiar și în condițiile eroziunii URSS, Federația Rusă consecvent își consolida pozițiile în stânga Nistrului.  Pe de o parte, în urma dispariției juridice a URSS, unitățile militare ale fostei Armate a 14-a, dislocate pe malul drept al Nistrului, au fost evacuate în Rusia, laolaltă cu armamentul performant. Însă, – nu din stânga Nistrului.

Inițial, la 3 septembrie 1991, dl Mircea Snegur a semnat Decretul nr.194 ”Cu privire la retragerea trupelor Armatei Sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova”. Însă, la 01 aprilie 1992, Boris Elțin, Președintele Rusiei, a semnat Decretul nr.320 ”Cu privire la trecerea sub jurisdicția Federației Ruse a unităților militare fostei URSS, aflate pe teritoriul Republicii Moldova”. Prin acest Decret Rusia și-a asumat  responsabilitatea pentru acțiunile ulterioare ale acestor unități militare pe teritoriul suveran al RM.

Conducerea RM a întrepins un șir de acțiuni urmărind scopul obținerii asistenței în plan internațional pentru normalizarea situației. Așa, la 6 și 17 aprilie 1992, la Chișinău, au avut loc reuniunile cvadripartide ale miniștrilor afacerilor externe al Republicii Moldova, României, Ucrainei și a Rusiei.

La 6 aprile a fost adoptată Declarația cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului. În cadrul celei de a doua reuniuni a fost adoptat Statutul Comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului, stabilindu-se un numar de 400 de observatory (inclusive din partea României), care urmau să supravegheze linia ce separa poliția moldovenească de forțele antistatale, pe o lungime de 262 km. S-a decis dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă. Încetarea focului urma să fie atinsă la Bender cu începere din 20 aprilie.

La 16 iunie 1992, cu participarea majorității deputaților aleși în circumscripțiile din stânga Nistrului, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Hotărîrea nr.1062/1992 ”Privind  principiile de bază pentru reglementarea pașnică a conflictului armat, instaurarea păcii și înțelegerii în raioanele de est al Republicii Moldova”. Acea Hotărîre crea cadrul juridic pentru procesul de soluționare a conflictului.

Din cele expuse rezultă că conducerea RM a depus eforturi consecvente în direcția reglementării pașnice a conflictului, inclusiv s-a reușit crearea precondițiilor fragile pentru atingerea acestui scop. Însă, situația în stânga Nistrului déjà era sub controlul total al forțelor separatiste, ghidate și susținute de la Moscova, iar eforturile puterii centrale de la Chișinău de a soluționa conflictul pe cale pașnică au fost sfidate.

În realitate, eforturile realizate în plan internațional de rezolvare pe cale pașnică a conflictului au fost torpilate  de acțiunile subversive din partea Rusiei, care promova o politică duplicitară – era evident că acțiunile Rusiei în stânga Nistrului se desfășurau sfidând poziționarea ”corectă” a MAExt a Rusiei la întrunirile cvadripartide în frunte cu Andrei Kozîrev.

A urmat provocarea din 19 iunie 1992, când la Bender a fost atacat sediul poliției. Conducerea RM a intervenit pentru deblocarea situației. Însă, situația a escaladat, până la implicarea frontala în lupte împotriva RM  a unităților militare subordinate Rusiei. Prin aceasta, Federația Rusă a comis un act fățiș de agresiune militară împotriva Republicii Moldova.

O analiză juridică detaliată a acestor evenimente poate fi găsită în Decizia CEDO din 8 iulie 2004 ”Cazul Ilașcu și alții v. Moldova și Rusia”.

În realitate, Republica Moldova a suferit o înfrângere politico-militară în fața frontului comun al Rusiei și a regimului separatist – inspirat, creat și susținut de la Moscova. Inclusiv, a fost eliminată România atât din procesul de negocieri, precum și din mecanismul de observatori militari.

Rezultatele acestei înfrângeri au fost fixate la 21 iulie 1992, când, la Moscova, a fost semnat, la nivelul șefilor de stat din partea Republicii Moldova și a Federației Ruse, ,,Acordul cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

Acest Acord, conține 8 articole, instituie perimetrul Zonei de Securitate și Comisia Unificată de Control (CUC) în format trilateral (reprezentanții Chișinăului, Tiraspolului și ai FR), mun. Bender este declarat raion cu regim sporit de securitate, componentele ex-armatei a 14-a a Forțelor Militare ale FR se obligă să respecte neutralitatea pe teritoriul RM, stipulează că aspectele ce țin de statutul armatei menționate, modul și termenii de retragere etapizată se vor determina în cadrul negocierilor dintre FR și RM.

Este important de menționat că acest Acord legitimizează existența unităților paramilitare ale regimului de la Tiraspol. Inclusiv a fost impus mecanismul de consens pentru adoptarea deciziilor în cadrul CUC. Ceea ce înseamnă că reprezentanții RM în CUC se confruntă cu poziția comună a reprezentanților Rusiei și a regimului de la Tiraspol.

Totodată, unele prevederi ale acestui Acord (Art.5; obligațiunea de a asigura circulația liberă a persoanelor, mărfurilor și serviciilor;) din start sunt sfidate de reprezentanții regimul separatist, iar pretinsa operațiune de menținere a păcii a devenit un instrument de divizare artificială a populației de pe ambele maluri ale Nistrului și de conservare a conflictului.

Ulterior, Rusia în repetate rânduri a respins orice idee privind schimbarea formatului ”operațiunii de menținere a păcii”, invocând argumentul fals cum că pentru această este necesară atingerea soluționării politice a conflictului.

Se cere de menționat că Acordul din 21 iulie 1992 nu a trecut prin procedura de ratificare în Parlamentul RM (ne mai vorbind de Duma de Stat al Rusiei) și, drept urmare, el nu întrunește condițiile unui tratat international cu angajamente univoce din partea RM.

Totodată, în perceperea conflictului este ignorat faptul că în unele localități din stânga Nistrului  (raionul Dubăsari)  locuitorii au opus rezistența regimului separatist, și drept urmare aceste localități au rămas sub jurisdicția RM.

Inclusiv, în pofida politicilor discriminatorii din partea regimului din ”rmn”, în stânga Nistrului, inclusiv în mun. Tiraspol, activează șapte școli cu predare în limba română, subordinate Ministerului Educației RM.

Se cere de menționat, că, în condițiile degradării situației în centrele industriale din stânga Nistrului, din partea noii conduceri a RM nu a fost conștientizată necesitatea și, respectiv, în intervalul de timp 1990-1992, au lipsit politicile de inițiere și menținere a dialogului direct ”între maluri”.

Rămâne deschisă întrebarea în ce măsură asemenea politici, în caz de realizare, ar fi schimbat evoluția evenimentelor. Unele precedente disparate ce au avut loc au demonstrat că și în stânga Nistrului erau persoane receptive la mesaje și explicații raționale privind esența proceselor politice de la Chișinău și, în special, privind situația reală cu ”drepturile rusolingvilor”, laolaltă cu ”pericolul” unirii RM cu România.

Însă, acelea puține precedente pozitive de dialog ce au avut loc nu puteau schimba tabloul general – crearea ”chipului dușmanului” din tot ce se întâmpla la Chișinău și mobilizarea  populației în baza psihozei colective în jurul lozincelor anti-statale.  Orice abatere de la ideologia – ”republica mea o să mă apere!”, era tratată drept trădare, cu riscuri reale pentru securitatea personală a ”disidenților”.

• De ce conflictul Transnistrean nu este soluționat

Fenomenul întitulat ”conflict Transnistrean” există timp de peste trei decenii, și este evident că pe durata acestui interval de timp stările de spirit pe ambele maluri ale Nistrului, inclusiv contextul internațional, au trecut prin schimbări profunde.

În primul rând, evoluția evenimentelor de după stoparea conflictului a demonstarat cu prisosință că toate fobiile, prin exploatarea cărora centrul unuonal a reușit mobilizarea temporară a locuitorilor din Transnistria în jurul proiectului separatist, s-au dovedit a fi false.

Or, înțelegerea esenței schimbărilor ce au avut loc pe ambele maluri ale Nistrului este importantă atât pentru a găsi răspunsul la întrebarea – de ce conflictului nu este soluționat (în 2025), precum și pentru elaborarea unor politici realizabile, cu un rezultat previzibil și univoc, pentru soluționarea lui.

Fazele conflictului:

1. Concreșterea criminal-economică;

În condițiile haosului provocat de dispariția URSS și a unui regim neresunoscut din ”rmn”, în regiune s-a creat un vid al puterii și, pe acest fundal, a avut loc erupția criminalității organizate. Un șir de persoane din lumea interlopă și din bussinesul local  au fost ucise în lupte pentru controlul asupra domeniilor mai profitabile.

Inclusiv, în condițiile când regulile nescrise ale criminalității organizate din fosta URSS s-au păstrat pe ambele maluri ale Nistrului, acest fenomen ”a unit malurile” – au existat mai multe precedente de cârdășie criminală (executarea ”comenzilor” pe celălalt mal) între diferite grupări criminale de pe ambele maluri ale Nistrului.

Deja în 1993, la Tiraspol, a fost creată compania ”Sheriff”, fondatorii căreia din start erau în relații ”speciale” cu Igor Smirnov. După aceasta au urmat un șir de exterminări ale ”concurenților” din domeniile cele mai profitabile (contrabanda cu țigări, alcool, produse petroliere etc.). Inclusiv, compania ”Sheriff” (devenită ”holding”) în repetate rânduri obținea statutul de ”importator special” în aceleași domenii, ceea ce-i consolidat statutul de monopolist, în condițiile când puterea centrală de la Chișinău nu exercita controlul asupra 453 de km. de frontieră moldo-ucrainenană, dar nici nu încerca  să stopeze fluxul de contrabandă.

Drept urmare holdingul ”Sheriff” nu numai a devenit monopolist în contrabanda tarnsfrontalieră în proporții deosebit de mari, dar și a preluat controlul asupra pretinselor ”structuri de stat” din stânga Nistrului. Se consideră că ”Sheriff” exercită controlul asupra unei părți a ”structurilor de forță” din regiune (”ministerul de interne” în primul rând). Anume ”Sheriff” decide asupra componenței ”sovietului suprem” (inclusiv în urma ”alegerilor” din 30 noiembrie 2025).

Actualul ”Lider” de la Tiraspol – Vadim Krasnoseliskii tot este o marionetă a ”Sheriff”-ului. Însă, în comportamentul său acest ”președinte”, ca și holdingul ”Sheriff” din spatele lui, sunt nevoiți, în condițiile prezenței strcturilor represive ale Rusiei în regiune, să țină cont și de interesele ei – ”ministerul de externe”, ”ministerul securității de stat”, ”armata”, fiind subordonate direct Kremlinului.

Inițial (1993-2011) stâpănii ”Sheriff”-ului activau în cârdășie cu ”președintele” Igori Smirnov. Însă, în 2011, Igori Smirnov, care la acel moment timp de peste douăzeci de ani s-a aflat în fruntea regimului din ”rmn”, a nimerit în dizgrație la cei de la Kremlin. Profitând de aceasta, ”Sheriff” a încercat să-și promoveze marioneta sa (Anatolii Kaminskii) în funcția de ”președinte”, dar a pierdut lamentabil – în turul doi al alegerilor ilegale, la 25 decembrie 2011, o victorie zdrobitoare (73,88%) a obținut Evghenii Șevciuk, care era într-un conflict cu Igori Smirnov, și cu acei de la ”Sheriff” cu începere din 2009.

Rivalitatea dintre Evgheii Șeviuk (2011-2016) nu se baza pe motive ideologice, ci mai degrabă pe motive personale și de grup. Șevciuk încerca să preia controlul asupra fluxului de contrabandă, – în detrimentul celora de la ”Sheriff”. Inclusiv, a încercat să anuleze termenul de prescriție pentru crime deosebit de grave – cu aluzie la crimele care se atribuiau ”Sheriff”-ului. Pe internet au fost lansate articole și filme în care se descriau uciderile la comandă, atribuite celora de la ”Sheriff”. În urma acestei rivalități, în februarie 2011, a fugit la Moscova mult temutul Vadim Antiufeev – timp de decenii identificat cu aparatul represiv din ”rmn” reprezentat de ”ministerul securității de stat”.

Holdingul ”Sheriff” și-a restabilit pozițiile după înfrâgerea lui Evghenii Șevciuk. Este semnificativ faptul că, după pierderea alegerilor, Evghenii Șevciuk, la 28 iunie 2017, s-a refugiat pe malul drept al Nistrului, și un interval de timp se afla la Chișinău. Pe când sursele de a Moscova afirmau că Evghenii Șevciuk, în urma ”președinției” sale, s-a ales cu cel puțin 150 milioane de Euro de bani furați.

A urmat răfuiala criminală din partea holdingului ”Sheriff” – profitând de controlul asupra pretinselor ”structuri de stat”, circa 60 de persoane din anturajul lui Evghenii Șevciuk, utilizând ”justiția” locală, au fost întemnițate sub diferite pretexte inventate în închisorile din Transnistria. Inclusiv, la 22 mai 2019, în regiunea Odesa a fost ucis Seghei Bebzbabcenko – persoana apropiată lui Șevciuk. Persoanele care se află în opoziție tacită față de regimul din Transnistria consideră că în spatele acestei crime se află același ”Sheriff”.

Regimul din ”rmn” nu admite nici un fel de manifestări de opoziție, fie și de sorginte ”transnistreană”. La 17 iulie 2023, în casa sa din Suclea (din stânga Nistrului), a fost torturat și ucis Oleg Horjan – persoana care a fost și ”deputat” în ”sovietul suprem”, și lider al ”partidului comunist” regional, dar care a încercat să-și asume rolul de opoziție politică față de regimul din ”rmn” – drept urmare a fost ”condamnat” și întemnițat în baza unor acuzații false. A ieșit din detenței la 6 decembrie 2022, după ce a fost exterminat de regim.

Prin urmare, sub paravanul existenței a ”rmn” și ideologiei de ”avanpost al Rusiei”, în unele localități din stânga Nistrului și mun. Bender s-a consolidat un regim autoritar și criminal, în sutiația când locuitoriii regiunii sunt ostatici ai acestui regim, trăind în atmosfera de frică și supunere docilă. Este important de conștientizat faptul că pretinșii ”lideri” ai regimului sub nici o formă nu-i reprezintă pe locuitorii de pe teritoriul controlat de Rusia și de ”Sheriff”.

În plus, ținând cont de factorul geografic, este evident că fluxul de contrabandă în proporții deosebit de mari sub acoperirea ”conflictului înghețat” a devenit posibil numai cu complicitatea guvernanților corulpți din RM și Ucraina.

Chiar și ținând cont de principiul prezumției nevinovăției, arăta absolut anormal situația, când, la 21.10.2008, Președintele Vladimir Voronin a semnat Decretul privind numirea domnului Valentin MEJINSCHI în funcţia de viceprimministru în Guvernul RM, în stituația când fratele lui – Andrei MEJINSCHI, activa în cadrul regimului anticonstituțional din ”rmn”.

Ulterior, guvernările de la Chișinău au realizat un set de cedări unilaterale care au asigurat, pe lângă livrările de gaz gratuit din Rusia,  supraviețuirea economică a regimului din ”rmn”.

Au fost create diferite ”scheme” în sectorul energetic cu implicarea factorilor de decizie corupți de la Chișinău, și cu impact negativ grav asupra securității energetice a RM.

Important este că șirul de cedări unilaterale din partea guvernărilor de la Chișinău nu au fost însoțite de condiționalități în direcția reîntregirii RM sau, cel puțin, de respectare ale drepturilor fundamentale ale persoanelor cu cetățenia RM, care se află sub controlul acestui regim.

În realitate, sub acoperirea paravanului de ”conflict înghețat”, regimul din ”rmn” a devenit un element cheie în rețeaua de contrabandă transfrontalieră în proporții deosebit de mari, cu implicarea factorilor de decizie corupți din RM, Ucraina și Rusia. Ceea ce îmseamnă că această rețea, compusă inclusiv de politicienii și funcționarii corupți de la Chișinău, era cointeresată în conservarea conflictului, și nu în rezolvarea lui.

Concreșterea criminal-economică ”între maluri” s-a manifestat nu numai în scheme de activități economice ilicite. Așa, în condițiile ”statului captiv”, reprezentanții structurilor de forță a RM au fost implicați în răpirea cetățenilor RM – la comanda ”Sheriffu”-ului.

În plus, în situația când RM este ținta ”războiului hibrid” declanșat de Rusia, există precedente de implicare a regimului din ”rmn” în procesele politice din RM. Așa, în mass-media au apărut afirmațiile însoțite de materiale video, cum, la 24 februarie 2019, în ziua alegerilor parlamentare din RM, circa 36 mii de persoane din stânga Nistrului – cu cetățenia RM, au fost transportate organizat la secțiile de votare pe malul drept, fiecare fiind remunerat cu echivalentrul a 20 dolari SUA și cu indicații pentru care concurent electoral anume să voteze. Administrația de la Kremlin a fost surprinsă de această ”colaborare”, în situația când ”parteneriatul” criminal între maluri nu a fost sancționat direct de la Kremlin.

2. Convergența ideologică;

După stoparea fazei acute a conflictului în 1992, în RM a avut loc revanșa politică a partidelor ”de stânga”, care a durat mai mult de două decenii.   În realitate, inițativa politică în procesele politice din RM a fost preluată de foștii membri ai PCUS sub acoperirea diferitor proiecte politice.

La aceasta a contribuit și abordarea problemei cetățeniei noului stat. Continuitatea RM în raport cu trecutul sovietic și-a jucat rolul și la momentul adoptării, la 5 iunie 1991, a Legii  cu privire la cetățenia Republicii Moldova. Spre deosebire de statele Baltice, pe teritoriul RM nu existase un precedent de statalitate înainte de 2 august 1940, când a fost constituită RSSM. Și, dacă în statele Baltice cetățenia a fost redobândită doar de acei, care au locuit pe teritoriul lor înainte de ocupația sovietcă în 1940 și de urmașii lor, – în cazul RSSM s-a mers pe varianta ”zero”. Și pentru a deveni cetățean al RM era suficient să ai ” loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova  și loc permanent de muncă, sau o altă sursă legală de existență”.

N.B! Și la momentul intrării în vigoare a Codului Funciar (25.XII.1991) cu mecanismul trecerii la proprietatea privată asupra pământului, a prevalat pornirea de la trecutul sovietic, –  din start a fost respinsă idea de restituire a drepturilor de proprietate asupra pământului, existent până la 28 iunie 1940, și s-a mers pe cale de împroprietărire a ”colhoznicilor”.

În urma acestei abordări au devenit cetățeni ai noului stat inclusiv persoanele care, ajungând în RSSM în urma politicilor centrului unional, erau afectate de nostalgia după trecutul sovietic, și pentru care Rusia, în pofida actului de agresiune comis împotriva RM, rămânea un pol de atracție.  Ce e drept, procesele politice ulterioare au demonstrat că aceste stări de spirite timp de decenii au dominat în societatea moldovenească per ansamblu.

Deja la 27 februarie 1994, când în RM au avut loc primele alegeri parlamentare cu înaintarea candidaților pe liste de partide și blocuri, cetățenii noului stat au votat masiv ”pentru trecut” – reprezentanții fostului Partid Comunist (Partidul Democrat Agrar și Mișcarea internaționalistă ”Unitatea-Edinstvo”) au obținut o majoritate dominantă (56 și 28 de mandate – în total 84 din 104 de deputați). Pe când formațiunile politice/concurenții electorali care se identificau cu ”renașterea națională” la acele alegeri au suferit un eșec categoric – 20 de mandate în total  (Parlamentul ales în februarie 1994 era compus din 104 deputați).

Drept indice a atitudinii ”agrarienilor” față de conflict poate servi faptul că deja în 1995, un grup de ”oficiali” de la Tiraspol (Igori Smirnov – ”președinte”; Valerii Lițkai – ”ministrul de externe”; Victor Sinev – ”prim-ministru” etc.) au primit, în incinta MAExt. a RM, pașapoarte de serviciu de cetățeni ai RM, obținând prin aceasta posibilitatea de a circula liber în țările lumii.

Iar la 7 februarie 1996 a fost semnată ”Decizia protocolară privind soluționarea problemelor apărute în domeniul funcționării serviciilor vamale ale Republicii Moldova și Transnistriei” – în pofida faptului că regimul din ”rmn” a sfidat propriul angajament privind lichidarea posturilor vamale de-a lungul malului stâng al Nistrului, lui i s-a oferit posibilitatea de a folosi ștampila vamală cu inscripția ”Republica Moldova. Vama Tiraspol”. Or, acestă ștampilă vamală a permis atât legalizarea regimului în spațiul ex-sovietic, precum și legalizarea fluxului de mărfuri de contrabandă.

Au urmat alegerile prezidențiale din 1996 când, la 3 decembrie 1996, în turul doi în fruntea statului s-a plasat Piotr Lucinschi – persoana ajunsă în anii 80-ci în topul nomenclaturii comuniste din URSS. Anume Piotr Lucinschi, care, în opinia apropiaților săi, era ”în relații de prietenie strânsă” cu Evghenii Primakov, a semnat, la 8 mai 1997, la Moscova,  ”Memodandumul privind normalizarea relațiilor dintre RM și Transnistria”.

Se consideră, că Mircea Snegur, primul Președinte al RM – predecesorul lui Piotr Lucinschi, a refuzat să semneze acest document, cunoscut și sub denumirea de ”Memorandum Primakov”. Iar Pentru Lucinschi, după câștigarea alegerilor prezidențiale –  l-a semnat, în pofida faptului că acel ”Memorandum” prevedea lichidarea RM ca stat și crearea, în schimb, a unei confederații contractuale (”stat comun”), cu Rusia și Ucraina în calitate de ”garanți”.

În continuarea acestor politici, l0 21 octombrie 1998, Guvernul RM unilateral a creat întreprinderea ”Moldova Gaz”. Însă, calitatea acestei Hotărâri de Guvern a condamnat RM la șantaj energetic din partea Federației Ruse și, totodată, a permis Rusiei să asigure supraviețuirea regimului din ”rmn” prin livrări gratuite de gaz natural – cu ”îndătorarea” RM pentru aceste livrări. E semnificativ că prevederea din acea HG, privind desfășurarea unui audit internațional în scopul stabilirii cotelor definitive ale acționarilor, nici nu s-a încercat de a fi realizată.

Inclusiv, guvernările de la Chișinău timp de decenii nu au întreprins nimic pentru a scăpa de șantajul energetic în urma dependenței de livrările a energiei electrice de la Centrala Termoelectrică de la Cuciurgan – drept urmare, consumătorii de pe malul drept al Nistrului, achitând consumul energiei electrice la tarife netransparente, contribuiau la bugetul ”rmn”. Iar în 2004-2005, Centrala Termoelectrica de la Cuciurgan a fost trecută prin procese de ”privatizări”, evident ilegale, fiind declarată drept proprietate a companiei rusești ”INTER RAO”.

Motivele unui asemenea comportament a celora de la Chișinău în domeniul energetic erau simple și univoce – corupția și subordonarea docilă intereselor Rusiei.

”Liderii” de la Tiraspol, cu politicile lor de transformare a ”republicii moldovenești nistrene” (”rmn”) în ”avanpost al Rusiei”,  au rămas derutați când, în urma alegerilor parlamentare din 25 februarie 2001, PCRM în frunte cu Vladimir Voronin și cu promisiunea electorală ”de a examina aderarea RM la statul unional Rusia-Bielorusia”, a obținut o victorie zdrobitoare (71 de mandate din 101).

Inclusiv, același Vladimir Voronin, în calitate de Președinte al RM, la 16 mai 2001, la Tiraspol, a semnat cinci documente cu cedări inimaginabile și evident anti-constituționale în raport cu regimul din ”rmn”. Pe lângă recunoașterea a actelor emise de regimul din ”rmn”, în protocolul semnat de Vladimir Voronin se conținea angajamentul examinării ”plății recompensei pentru evenimentele din 1992” – ceea ce însemna că Vladimir Voronin, ajuns în funcția de Președinte al RM, perceptea evenimentele din 1992 drept un act de agresiune a RM împotriva ”rmn”.

Ulterior, Vladimir Voronin a întreprins un șir de acțiuni din start sortite eșecului, anunțând scopul ”soluționării conflictului”. Însă, ele toate au eșuat în urma incompetenței personale a lui Vladimir Voronin și, în special, a incapacității lui de a percepe problema în afara paradigmei impuse de Rusia.

După eșecul evident al încercărilor impulsive din partea lui Vladimir Voronin de a ”rezolva conflictul”, el, fiind incapabil să conștientizeze interesele Rusiei, s-a adresat după asistență către Vladimir Putin. Și în urma diplomației de navetă între Chișinău și Tiraspol al lui Dmitrii Kozak – trimisul special și persoana de încredere a lui Vladimir Putin, a apărut documentul cunoscut în calitate de ”Memorandumul Kozak”.  

Însă, în urma presiunii dure din exterior, a urmat refuzul scandalos din partea lui Vladimir Voronin de a semna în prezența lui Vladimir Putin, la 25 noiembrie 2003, ”Memorandumul Kozak”.

În asemenea condiții, temându-se de eventuala răzbunare din partea lui Putin, Vladimir Voronin pentru un interval de timp s-a declarat ”comunist pro-european”.

Devierea temporară de la ”convergența ideologică” cu regimul din ”rmn”

Aproape concomitent cu ”europeinizarea” lui Vladimir Voronin, și Ucraina vecină a trecut prin ”revoluția orange”. Drept urmare, în calitate de Președinte al Ucrainei a fost ales Victor Iușcenko – rivalul lui Victor Ianucovici, favoritul Kremlinului. Respectiv, a apărut o coincidență temporară, – la Chișinău, și la Kiev erau aleși președinți nedoriți de Kremlin.

Victor Iușcencko, percepând ”conflictul Transnistrean” drept instrument al Rusiei, și încercând să se poziționeze în calitate de lider regional, a prezentat, la 22 aprilie 2005, în faţa şefilor de stat sau de guvern din ţările membre GUUAM, documentul cunoscut în calitate de ”Planul Iușcenko”.

Acel Plan propunea niște pași a priori irealizabile, ne mai vorbind de principiile generale eronate puse la baza lui. Totul s-a redus la votarea în Parlamentul RM a Hotărârii privind ”Demilitarizarea” și ”Democratizarea” regiunii, și a Legii privind principiile generale ale statutului juridic pentru unele localități din stânga Nistrului și mun. Bender.

În rest, ”Planul Iușcenko” nu a avut nici un impact asupra soluționării conflictului, și doar a demonstrat că conjuncturismul politic al lui Vladimir Voronin nu a avut nici un temei bazat pe competență.

Singura acțiune cu impact real asupra situației a fost realizată în urma adresării comune, la 3 septembrie 2005,  a lui Vladimir Voronin și Victor Iușcenko către Comisia Europeană (José Manuel Barroso), privind asistența la frontieră. Iar din partea OSCE s-a solicitat monitorizarea internațională a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

În urma apariției Misiunii UE de Asistență la Frontiera Moldo-Ucraineană (www.eubam.org) toți agenții economici din ”rmn” au fost obligați să se înregistreze la Camera de Industrie și Comerț a RM în calitate de agenți economci ai RM. Însă, conducerile de la Chișinău timp de decenii nu au profitat de această pârghie de control pentru promovarea politicii de soluționarea conflictului.

Situația privind atitudinea guvernanților de la Chișinău în raport cu problema Transnistriei nu s-a schimbat nici în urma constituirii ”Alianțelor pentru Integrarea Europeană” (AIE-I; AIE-II) în urma alegerilor parlamentare din 2009-2010 – disensiunile interne, corupția – inlusiv în cârdășie cu cei din Transnistria, au determinat continuarea politicilor de mimare a eforturilor de ”soluționare a conflictului” și din partea politicienilor ”pro-europeni”. Ulterior, RM a trecut prin ”furtul miliardului” și faza ”statului captiv” cu ignorarea totală a problemei de conflict nesoluționat.

La 13 octombrie 2016, Igor Dodon a devenit Președintele RM și, cu toate că nu făcea parte din generația sovieticăa nomenclaturii comuniste, din start s-a poziționat drept agent docil de influență a Rusiei, și în repetate rânduri s-a manifestat în calitate de executant al indicațiilor de la Kremlin.

Din cele enumerate rezultă că, în itervalul de timp 1992-2021, în RM nu a existat nici o guvernare, care nu ar fi aservit interesele Rusiei, care nu ar fi fost implicată în scheme de îmbogățire ilicită sub acoperirea ”conflictului înghețat”, și care ar fi întrunit voința politică și competența necesare pentru soluționarea conflictului Transnistrean.

După stoparea fazei ”fierbinți” a conflictului, în condițiile șocului social-economic determinat de reforme neunivoce și de corupție, fenomenul ”conflictului Transnistrean” a ajuns la periferia opiniei publice din RM. Drept urmare, societatea tratează cu indiferență atât faptul existenței acestui conflict nesoluționat, precum și consecințele lui – trupele de ocupație a Rusiei; încălcările masive și brutale ale drepturilor fundamentale ale omului etc. Toate sondajele sociologice realizate cu începere din anul 2000 au demonstarat că societatea moldovenească tratează cu indiferență existenșa conflictului cu toate componentele lui – de la prezența trupelor de ocupație a Rusiei și până la încălcarea brutală, sistematică și masivă a drepturilor fundamentale ale omului în regiune.

În pofida faptului că comunitatea de experți din RM în repetate rânduri a atras atenția la consecințele extrem de grave ale activităților economice ilegale, realizate dub acoperirea ”conflictului Transnistrean”, asupra nivelului de trai în RM, acestea mesaje nu au schimbat starea de indiferență totală din societate.

Inclusiv, profitând de indiferența societății, politicenii de la Chișinău timp de decenii au mimat preocuparea de rezolvarea problemei conflictului Transnistrean.

3. Faza de incertitudine

Câștigul răsunător al alegerilor prezidențiale de către Maia Sandu la 15 noiembrie 2020 în concurență cu Igor Dodon, urmat de obținerea majorității convingătoare (63 mandate din 101) de Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) în urma alegerilor parlamentare anticipate din 11 iulie 2021, au schimbat radical contextul politic  de existență a ”conflictului Transnistrean” – noua guvernare nu putea fi suspectată de implicare în schemele de corupție în complicitate cu cei din ”rmn”, și nici de subordonare docilă la interesele Rusiei.

Însă, guvernarea ”PAS” chiar de la început s-a confruntat cu un șir de crize (”COVID-19”), urmate de șocul provocat de agresiunea frontală a Rusiei împotriva Ucrainei. Pe lângă valul de refugiați din Ucraina, RM era absolut neprotejată în fața eventualei ocupații din partea Rusiei în cazul colapsului politico-militar al Ucrainei. Ceea ce însemna că RM era obligată să țină cont de existența instrumentelor de control din partea Rusiei asupra Transnistriei.

Inclusiv, guvernarea ”PAS”, moștenind structuri de stat corupte și nefuncționale din faza ”statului captiv”, a fost obligată să se concentreze asupra reformelor interne dificile. Doar după depășirea celei mai dificile faze de reforme interne, pe măsură ce justiția moldovenească progresa în direcția investigării și adoptării deciziilor definitive i irevocabile în privința crimelor comise în faza ”statului captiv”, au început să fie investigate dosarele legate și de contrabanda prin Transnistria. Totuși, încă nu există informația cu privire la existența unei viziuni comprehensive asupra modului și perspectivelor de soluționare a conflictului în condițiile incertitudinilor legate de agresiunea continuă a Rusiei împotriva Ucrainei.

Dar și regimul din ”rmn”, bazat pe interese economice criminale, a ales comportamentul de evitare a oricăror acutizări ai situației. În special, după ce Ucraina, la 28 februiarie 2022, a anunțat închiderea porțiunii transnistrene a frontierei moldo-ucrainene (453 km) și a devenit evident că Ucraina nu va tolera nici o provocare în interesul Rusiei din partea regimului din ”rmn” sau din partea Rusiei, prin utilizarea GOTR în special.

În plus, în RM a început să fie conștientizat faptul   că realizarea procesului de reîntregire a RM necesită resurse financiare importante, în situația când RM se confruntă cu probleme de ordin social-ecomic sistemice și grave.  

Totodată, politicienii ”pro-europeni” din RM conștientizează riscurile legate de perspectiva desfășurării alegerilor generale din RM pe întreg teritoriul ”statului reîntregit” – e lesne de presupus că consecințele politicii de ”spălare a creierilor” au un impact negativ și masiv asupra mentalității posesorilor de cetățenia RM din stânga Nistrului.

Or, participarea la scrutine naționale a circa 250 de mii de persoane, majoritatea cărora ar putea fi ghidată și manipulată de la Moscova, implică un risc real pentru procesul politic din RM. De aici rezultă necesitatea unei faze de tranziție dirijate pentru evitarea amenințărilor la adresa securității naționale a RM, pe durata căreia ar fi fost realizată integrarea locuitorilor din stânga Nistrului în spațiul valoric al RM.

Există opinii sceptice privind potențialul militar al GOTR amplasate ilegal în stânga Nistrului. Însă, prezența militară a Rusiei în regiune constituie un impediment grav în realizarea politicilor de reîntegrare a RM, în situația când regimul din Rusia este unul revanșard și agresiv, iar RM este totalmente neprotejată în fața eventualei agresiuni din partea Rusiei. Cel puțin, chiar în lipsa frontierei comune cu Rusia, nu poate fi ignorat precedentul Georgiei, când, în 2008, Rusia s-a folosit de prezența ”pacificatorilor” pentru declanșarea unei agresiuni frontale împotriva Georgiei.

Respectiv, acești factori, chiar în condițiile parteneriatului strategic cu Ucraina, temperează  spiritele privind intențiile de realizare a scenariilor populiste de reîntregire a RM.

Stările de spirite din ”rmn” (2025)

Federația Rusă timp de decenii promova politica de distribuire a cetățeniei Rusiei în ”rmn”. La Tiraspol funcționa secția consulară a Ambasadei Rusiei etc. Inclusiv, alegerile în Duma de Stat, sau cele prezidențiale, din Rusia, sfidând suveranitatea RM, se desfășurau în ”rmn” ca și pe teritoriul Federației Ruse. Migrația populației din ”rmn” spre Rusia, pe lângă adaosurile la pensiile locale ”din partea lui Putin”, tot favorizau obținerea cetățeniei Rusiei în ”rmn”. Scopul acestor politici era clar – ca Federația Rusă să invoce ”argumentul” cum că majoritatea locuitorilor din ”rmn” – sunt cetățeni ruși. Respectiv: ”Transnistria – pământ rusesc!”

Situația în Transnistria a început să se schimbe pe măsura orientării RM spre UE. Defoltul din 1998, prin care a trecut Rusia, a redus drastic atractivitatea ei inclusiv pentru locuitorii din Transnistria. La 28 aprilie 2014, cetățenii RM,  posesori ai pașapoartelor biometrice, au obținut posibilitatea de a circula fără vize în țările din Zona Schengen. Acest factor a sporit brusc popularitatea cetățeniei RM printre locuitorii din stânga Nistrului. La moment (2025) majoritatea absolută a populației active din ”rmn” deține cetățenia RM. Inclusiv, există informație neoficială cum că în localitatea Parcani din stânga Nistrului – cea mai mare localitate populată de etnici bulgari în afara Bulgariei, constant crește numărul persoanelor cu cetățenia Bulgariei (și a UE, respectiv).

Pe durata ”conflictului înghețat”, mii de tineri din Transnistria și-au continuat studiile în universitățile din Chișinău, Bălți etc. Iar în condițiile crizei social-economice profunde din ultimii ani, peste douăzeci de mii de locuitori din Transnistria muncesc pe malul drept. Inclusiv, ea amploare procesul de trecere a locuitorilor din ”rmn” la sistemul de pensionare a RM și la sistemul de asigurare medicală a RM.

Însă, în estimarea acestui fenomen se cere de ținut cont că cetățenia RM a fost oferită inclusiv persoanelor care se identifică cu activitatea regimului anticonstituțional din ”rmn”, inclusiv cu politicile de încălcare brutală și sitematică a drepturilor fundamentale ale omului. Așa, din cei 33 de ”deputați în Sovietul Suprem” – organ completat cu marionete  docile ale regimului – circa 30 de persoane dețin cetățenia RM. Prin Decret prezidențial, semnat de Igor Dodon, cetățenia RM a obținut și arhiepiscopul Savva care promovează ideologia ”Russki Mir” în Transnistria, aservind regimul anticonstituțional.  

Regimul din ”rmn” consecvent promovează politicile de ”spălare a creierilor” și de crearea ”chipului dușmanului” din RM în pofida faptului că ele sunt în disonanță evidentă cu realitatea. La Tiraspol cu începere din 2017, activează ”scoala  de suvoroviști” prin care se promovează politica de îndoctrinare a copiilor cu valorile ”Russkii Mir”. Pe când toți tinerii, inclusiv cei cu cetățenia RM, timp de decenii, sunt înrolați forțat în ”armata” regimului. În Transnistria există școli cu predare ”în limba moldovenească, cu grafie chirilică”. Cert este că elevii, trecuți prin asemenea ”studii”, cu inocularea clișeelor primitive ale ”moldovenismului” stalinist în versiunea transnistreană, sunt absolut necompetitivi în plan social după absolvire.

În ”rmn” funcționează organul represiv – ”ministerul securității de stat”, care este direct subordonat Moscovei și care anihilează orice tentative de opoziție față de ”ideologia oficială” a regimului. Drept urmare, locuitorii din ”rmn” sunt obligați să supraviețuiască într-o atmosferă de frică și ”unanimitate” falsă, proprie regimurilor autoritare.  

Drept urmare a acestor politici, în Transnistria a demarat exodul populației, în proporții mult mai masive decât în restul teritoriului RM. Se consideră că în prezent (2025) în ”rmn” locuiesc nu mai mult de 400 mii de locuitori, dintre care circa 140 de mii sunt pensionari.

Se poate de constatat că locuitorii din ”rmn” au devenit ostatici ai acestui regim anticonstituțional, autoritar și criminal. Pe când ”conflictul Transnistrean” nu este unul intern, interetnic sau interconfessional. Respectiv, populația din stânga Nistrului nu dispune de nici un specific colectiv, care ar fi justificat necesitatea atribuirii acestei regiuni a vreo unui ”statut juridic special” în urma soluționării conflictului.

• Scopul urmărit de Rusia prin intermediul ”soluționării conflictului Transnistrean”

Federația Rusă, sub pretextul soluționării conflictului, din start a urmărit scopul preluării controlului asupra întregii RM. Chiar și în 2025, în condițiile incertitudinii totale privind viitorul Ucrainei și posibila formulă a păcii, este premătur de considerat că Rusia a renunțat la planurile sale în raport cu RM.

Documentul întitulat ”Memorandumul Kozak”, ce urma să fie semnat la 25 noiembrie 2003, la Chișinău, de către Președintele Vladimir Voronin și ”liderul” de la Tiraspol Igori Smirnov, în prezența lui Vladimir Putin, reflectă pe deplin viziunea și interesele Rusiei în raport cu RM – RM urma să devină un pseudostat ”federativ” nefuncțional, fiind ghidat de la Kremlin, și cu prezența militară rusească garantată cel puțin pentru 15 ani.

ESTE IMPORTANT DE CONȘTIENTIZAT CĂ RUSIA A ÎCERCAT SĂ IMPUNĂ ȘI UCRAINEI ACELEAȘI MECANISME DE CONTROL EXTERN, CA ȘI ÎN ”MEMORANDUMUL KOZAK”. DOCUMENTUL RESPECTIV, ÎNTITULAT ”ЗАЯВЛЕНИЕ № 570 О ГРУППЕ ПОДДЕРЖКИ ДЛЯ УКРАИНЫ” (”DECLARAȚIA NR.570 PRIVIND GRUPUL DE SUSȚINERE PENTRU UCRAINA”), PUBLICAT LA 17 MARTIE 2014, DEMONSTREAZĂ UNIVOC PLANURILE RUSIEI DE A TRANSFORMA UCRAINA ÎNTR-UN TERITORIU CONTROLAT DE LA KREMLIN PRIN ”TRANSNISTRIZAREA” EI.  

Federația Rusă, profitând de slăbiciunea RM și de multiplii săi agenți de influență în structurile de stat ale RM, a reușit să impună mecanisme care îi permit să controleze situația în cadrul ”procesului de negocieri”.

Și mai grav este că Rusia a impus, iar ceilalți actori interni și externi au acceptat, un set de clișee în perceperea problemei, fără depășirea cărora RM nu are nici o șansă să devină un stat suveran, funcțional, în limitele frontierelor recunoscute de comunitatea internațională.

Aceste clișee eronate, în linii mari, se reduc la următoarele:

a) Conflictul Transnistrean este unul ”INTERN”, în care populația de pe ambele maluri ale Nitsrului sunt ”PĂRȚI” în conflict; 

b) ”Liderii” de la Tiraspol îi reprezintă pe locuitorii din Transnistria în cadrul ”procesului de negocieri”, pe când ”rmn” este acceptată în calitate de Stat de Facto – cu ”structuri de stat”; ”alegeri”; ”justiție” etc.;

c) Conflictul poate fi soluționat numai prin negocieri între ”PĂRȚI”, iar Rusia ( stat agresor), Ucraina și OSCE,  sunt acceptați în calitate de ”mediatori” între ”PĂRȚI” în conflict, în cadrul ”procesului de negocieri”;

d) În urma soluționării conflictului, în viziunea Rusiei, regimul din ”rmn” urmează să obțină un ”statut juridic special garantat cu certitudine”(!) – în spatele acestei formule se ascunde intenția Rusiei a impune, sub pretextul soluționării conflictului, lichidarea RM ca stat, și crearea în schimb a unui ”stat comun” – confederație contractuală între doi subiecți egali, cu Rusia în calitate de ”garant”;

e) ”PĂRȚILE” în conflict urmează să fie despărțite de ”PACIFICATORI”, în condițiile când Rusia a impus ”formatul unic al operațiunii de menținere a păcii”- contrar tuturor standardelor internaționale, și care se încadrează în schema eronată de percepere a conflictului impusă de Rusia;

f) Rusia refuză să discute înlocuirea formatului de ”PACIFICATORI”, impus de ea în urma agresiunii din 1992, cu o misiune civilă de observatori sub mandat international, invocând argumentul fals, cum că aceasta poate fi realizat doar după soluționarea politică a conflictului (în viersiunea dorită de Rusia). În realitate, ”PACIFICATORII” constituie un instrument pentru conservarea situației, controlat de Rusia;

g) Rusia, invocând argumentul fals privind necesitatea protecției depozitelor de muniții de la Colbasna,  încalcă propriile angajamente internaționale de evacuare a prezenței sale militare de pe teritoriul RM;

h) Timp de decenii Rusia fățiș promova politica de distribuire a cetățeniei ruse în regiune. Inclusiv, în repetate rânduri, în cadrul diferitor scrutine (alegeri  în Duma de Stat; prezidențiale), Rusia deschidea în Transnistria secții de votare ca pe teritoriul Rusiei. Scopul acestor politici era simplu – de a promova idea că ”rmn” este ”pământ rusesc”, populat de cetățeni ruși etc.

i) La insistența Rusiei, timp de peste douăzeci de ani a existat formatul ”5+2” – ”Consfătuirea permanentă pe chestiuni politice în cadrul procesului de negocieri pentru reglementarea trannistreană” – un mecanism totalmente controlat de Rusia, care garanta, că nimic nu poate să se întâmple contrar voinței Rusiei.

Se cere de menționat că chiar și Mandatul Misiunii OSCE, acceptat de RM din februarie 1993, presupune că ”Misiunea va ajuta părțile implicate în conflict să inițieze un dialog politic și să inițieze negocieri privind o soluționare politică durabilă” ( ”The Mission will assist the parties to the conflict in opening a political dialogue and entering into negotiations on a lasting political settlement”).

Pe când soluționarea conflictului neapărat presupune: ”împreună cu o înțelegere privind statutul juridic special pentru regiunea Transnistreană” (” along with an understanding about a special status for the Trans-Dniester region” ) – ceea ce înseamnă că mandatul acestei structuri internaționale, acceptat de RM,  reflectă atât viziunea, precum și interesele Rusiei.

• Precondițiile soluționării conflictului

Perspectiva aderării RM la UE obligă atât clasa politică, precum și societatea să-și schimbe atitudinea față de acest ”conflict înghețat”. Pe când soluționarea ”conflictului Transnistrean” nu poate fi atinsă fără renunțarea la clișeele și mecanismele de control asupra situației impuse de Federația Rusă.

În linii mari, perceperea acestei probleme urmează să se băzeze pe următoarele abordări:

a) Fenomenul cunoscut sub denumirea de ”conflict Transnistrean” este un conflict între proiectul de edificare a statului Republica Moldova, în limitele frontierelor recunoscute de comunitatea internațională (a fostei RSSM), și interesele neoimperiale ale Federației Ruse, care, sub pretextul soluționării conflictului tot de ea provocat, urmărește scopul de transformare a RM într-un pseudo-stat controlat și dirijat de la Kremlin (conform modelului ”Memorandumul Kozak);

b) Locuitorii din ”rmn”, în majoritatea lor dominantă, nu sunt ”Parte” în conflict. Ei sunt ostatici ai regimului autoritar, ilegal și criminal, instaurat cu complicitatea Federației Ruse;

c) ”Liderii” de la Tiraspol nu îi reprezintă  pe locuitorii din ”rmn” – ei sunt executanți docili ai indicațiilor din partea Rusiei, fiind totodată și protectori ai intereselor rețelei internaționale de crimă organizată, specializată în contrabandă în proporții deosebit de mari, realizate sun acoperirea ”conflictului înghețat”. Prin urmare, orice ”negocieri” cu acești ”lideri” (fie și în formatul (1+1)) sunt lipsite de sens ;

a) Nici o soluție viabilă a ”conflictului Transnistrean” nu poate fi atinsă în cadrul ”procesului de negocieri”, impus de Rusia. Federația Rusă nu poate fi acceptată în procesul de restabilire necondiționată,  pașnică și comprehensivă a integrității teritoriale a RM, și nu poate decide asupra organizării post conflict a statului RM;

b) Constituția RM garantează tuturor locuitorilor din stânga Nistrului loiali RM respectarea drepturilor fundamentale,  în afara de orice ”statut juridic special” pentru regiune. Totodată, adoptarea Legii lustrației va fi necesară pentru asigurarea securității naționale a RM, și pentru anihilarea oricăror tentative din partea Rusiei de utilizare a locuitorilor Transnistriei în calitate de instrument antistatal;

c) Politicile de reintegrare urmează să fie aplicate în raport cu locuitorii din unele localități din stânga râului Nistru și mun. Bender, loiali RM, în scopul integrării lor organice, dirijate și ireversibile în spațiul constitutional, valoric, lingvistic al RM. Aceste politici sectoriale urmează să țină cont atât de interesele lor individuale rezonabile, precum și de consecințele politicilor de ”spălare a creierilor”, realizate timp de decenii în regiune;

d) Demilitarizarea pașnică, totală și necondiționată a regiunii, inclusiv demontarea formatului ”unic” al operațiunii de menținere a păcii impus de Rusia – țară-agresor,  constituie condiția cheie de restabilire pașnică a integrității teritoriale a RM. Programul de demilitarizare urmează să includă perspective de integrare în societate pentru acei locuitori din regiune, care au fost înrolați în ”structurile de forță”, dar nu au executat ordine criminale;

Prin urmare, finalizarea procesului de edificare a statului RM, în limitele frontierelor recunoscute de comunitatea internațională, presupune voință politică și competența, necesare pentru eliberarea de sub clișeele și mecanismele de control asupra situației impuse de Rusia; necesită  abordări bazate pe cunoașterea corectă a esenței problemei; necesită conștientizarea necesității realizării unor politici (de lungă durată) de transformare irevesibilă pe întreg teritoriul RM a reprezentanților ”națiunii socialiste moldovenești” într-o comunitate de cetățeni ai RM, înzestrați cu gândirea critică și sentimentul de identificare cu RM, în pofida celorlalte criterii.

a) La moment, (finele anului 2005) există o discrepanță gravă, pe de o parte, între poziția univocă a statului RM în raport cu agresiunea regimului Putin împotriva Ucrainei etc., și multitudinea de documente oficiale, cu semnăturile oficialilor RM, care au fost semnate, ”în cadrul procesului de negocieri” cu începere din 21 iulie 1992, și care nu sunt abrogate până-n prezent. Or, perpetuarea acestei stări confuze pune sub semnul întrebării capacitatea statului RM de a elabora și aplica setul de politici coerente, care ar fi anihilat intențiile Rusiei de ași menține controlul asupra RM sub orice formă și care, în ultima instanță, ar fi adus la ”soluționarea conflictului Transnistrean”.

b) Este inadmisibilă poziția oficială a RM (iluzia) cum că ”demilitarizarea” regiunii Transnistrene – e vorba de evacuarea oficială a GOTR de pe teritoriul RM,   poate fi atinsă ”în cadrul procesului de negocieri cu Rusia”. Or, existența unei asemenea ” poziții oficiale” denotă faptul că atât societatea, precum și cla sa politică din RM încă nu au depășit complexele și clișeele mentale, moștenite din trecutul sovietic.

Anihilarea oricărei posibilități de influență din partea Rusiei, precum și victoria politică şi morală asupra regimului din „rmn” cu atragerea locuitorilor din stânga Nistrului în procesul de reîntregire a RM, sunt condiţiile reuşitei proiectului de edificare a statalităţii Republicii Moldova în limitele frontierelor fostei RSS Moldoveneşti, precum şi a viabilităţii statului reîntregit. 

 Tabel comparativ – RM și statele Baltice

	Parametru	Statele Baltice	RSSM(RASSM/Transnistria)
1	Precedentul de statalitateînainte de 1940	DA	NU
2	Atitudinea față de actulanexării din 1940 din partea comunitățiiinternaționale	Nerecunoaștere	Acceptarea/recunoașterea
3	Evacuareanecondiționată a unutăților militare ale fostei Armate Sovieticedupă dispariția uridică a URSS	DA	NU
4	Existența diasporeiinfluente în lumeademocratică	DA	NU
5	Impunerea unei identitățietnice artificiale	NU	DA
6	Impunerea unei limbi artificiale	NU	DA
7	Inocularea premeditată a xenofobiei înmentalitatea colectivă	NU	DA
8	Opunerea rezistențeipoliticii de rusificare din partea băștinașilor	DA	NU
9	Existența spiritului de opoziție colectivă înraport cu ideologiacomunistă	DA	NU
10	Perceperea dominantă însocietate a evenimentelordin 1940	Ocupație	Eliberare/confuzie
11	Criteriul de atribuire a cetățeniei după dispariția URSS	Doar pentru cei care au locuit înainte de ocupație în 1940 și urmașii lor	Varianta ”Zero” – cea sovietică