Situația dificilă în care războiul Israelului și Americii contra Iranului a adus lumea afectează în mod direct Europa, așa cum Asia și celelalte state dependente de energia din Golf sunt, în egală măsură afectate. Mai grav, criza nu este una de moment: Iranul intenționează să modifice statutul strâmtorii și după război și să îl folosească pentru a pune la plată pe toți cei care depind de regiune și să folosească banii pentru reconstrucția statului iranian. Lansarea fără discernământ a rachetelor și dronelor iraniene în Golf, împotriva unor state care sunt cel puțin neutre, dacă nu implicate în dezescaladarea și soluționarea conflictului arată pericolul regimului ayatollahilor care trebuie schimbat. Afectată de blocarea strâmtorii Hormuz, Europa a decis să se implice, chiar dacă diatribele verbale sau pe social media ale Președintelui Donald Trump și amenințările privind ieșirea sa din NATO nu ajută și nu dau spațiu de mișcare acceptabil politic liderilor europeni.
Despre Hormuz, strâmtoarea inflației și coșmarului prețurilor noastre
Blocarea tranzitului în Strâmtoarea Hormuz este lesne de făcut, odată ce Iranul lovește cu drone la întâmplarea tancuri petroliere lipsite de apărare. Iar cum strâmtoarea este un punct critic, pentru petrol și gaze, o arteră de infrastructură și punct obligatoriu de trecere, Iranul chiar are pârghii să intervină cu capabilități ieftine și cu impact major. Mai mult, impactul economic și social este imediat și determină inflație, întreruperi ale aprovizionării cu energie electrică în unele state – vezi Sri Lanka – ca și probleme în agricultură. Așa cum poate determina probleme majore pentru aprovizionarea cu hrană chiar în regiunea Golfului. Iranul aruncă totul în aer, pe principiul să moară toți dacă regimul nu supraviețuiește.
Asia de Sud și de Sud-Est, cu precădere, este expusă lipsurilor în aprovizionarea cu combustibili și reducerea activității industriale. Asia este dependentă de petrol și gaz în proporție de 60% și cu o treime din Gazul Natural Lichefiat, care trece prin strâmtori. Sri Lanka, Filipinele, Pakistanul Myanmarul au luat deja măsuri, de la diminuarea săptămânii de lucru la închiderea școlilor și restricții de mobilitate. China depinde în proporție de 50% de petrolul iranian și, chiar dacă anumite transporturi trec prin strâmtoare, autorizate de Teheran, dimensiunea traficului este mult redusă. Transporturile de combustibil rafinat către Asia au scăzut cu 30-35% de la începutul războiului, așa cum cererea globală de petrol a scăzut cu 8 milioane de barili de petrol pe zi ca rezultat al creșterii prețurilor și măsurilor luate de guverne în lipsa sursei de aprovizionare constantă și a blocajului din strâmtoare.
Joi, 19 martie, prețul barilului de petrol Brent ajunsese la 115 dolari, cu peste 50% mai mult decât luna anterioară. Lovitura de miercuri a iranienilor la facilitățile Ras Laffan din Qatar, care produc 20% din gazul natural lichefiat al lumii – tocmai când Europa se pregătea să-și umple depozitele – ca și alte lovituri la rafinării și depozite de petrol din Golf, au împins prețurile în sus. Din păcate, pornirea acțiunii din Iran vine cu consecințe majore și de durată vizând tranzitul și regulile prin strâmtoarea Hormuz, ca și în prețuri, nu e un simplu șoc de moment, care trece la redeschiderea strâmtorii și revenirea la o situație anterioară. Iar problema vine de la concentrația producției mondiale care se petrece în Golf: 51% din producția de petrol, 56% din producția de gaz, care riscă să fie perturbată prin bombardamentele reciproce pe termen lung. Producția zilnică de petrol din Orientul Mijlociu a scăzut cu cel puțin 60% de la începutul războiului.
Deblocarea reală a Strâmtorii Hormuz nu se poate face doar din aer sau de pe apă. Nu se poate face doar prin însoțirea tancurilor petroliere cu nave militare. Nici nu se poate face doar de pe o parte a ei, cea dinspre Oman și statele arabe din Golf. Orice planificare militară va arăta că formula cea mai probabilă pentru a menține deschis culoarul de apă pentru trazit este aceea de a controla ambele capete ale strâmtorii. Asta înseamnă suficiente trupe pe insulele din jur, distrugerea capabilităților de lovire iraniene de la mal, capabilități pentru deminare rapidă și continuă, respectiv controlul asupra unei enclave cât mai bine poziționate de pe teritoriul iranian. Desigur, cu costurile pe care le presupune o asemenea întreprindere. Și e vorba despre o lungime de peste 150 km, care vizează spațiul de lovire iranian în strâmtoare, nu doar despre punctul de minim al distanței între Iran și Oman.
Sunt gata statele care plătesc prețul creșterii barilului de petrol să asume riscurile militare ale unei asemenea acțiuni? Este intervenția militară fezabilă? Greu de crezut. Nu numai militar. Aici trebuie să funcționeze toate cele trei instrumente la îndemâna statelor – intelligence, diplomație, constrângere și descurajare militară. Asta reclamă cunoaștere detaliată a elementelor militare de lovire iraniene, de mai aproape sau de departe, dar și asumarea costurilor militare și politice care vin din aplicarea unei asemenea strategii. Apoi cine își asumă riscurile și costurile? Aici e cheia întregii intervenții. Asta trebuia evaluat la studiul de impact inițial și la cântărirea consequence management-ului operațiunii militare inițiale, lansată la adresa Iranului. Timpul a trecut, costurile au crescut. Și va veni, desigur, și decontul.
Operațiunea americană și planurile de eliberare a srâmtorii pentru tranzit în siguranță
Și America lui Trump s-a confruntat cu cea mai importantă problemă a războiului din Iran care s-a dovedit a fi deblocarea strâmtorii Hormuz. O problemă fără o soluție clară, dependentă, inițial, de durata confruntării cu Iranul, ulterior transformată într-o problemă cronică, de durată, care amenință să se extindă mult după sfârșitul războiului. În plus, acum formula de abordare este distrugerea capacității iraniene imediate de lovire a navelor civile cu rachete și drone, adică distrugerea producției, a depozitelor, a lansatoarelor de rachete dar și a transferurilor prin coridoarele pe care ar putea să importe Iranul drone, respectiv din Rusia, acolo unde presupunerile sunt că acest tip de importuri se fac, prin Marea Caspică.
În ceea ce privește cunoașterea, planificarea din timp și evaluarea eventualității închiderii strâmtorii, există date care arată că DIA- Agenția de Intelligence a Apărării din cadrul Pentagonului ar fi avut o evaluare care arată că Iranul ar fi putut menține blocada până la 6 luni, Autoritățile americane au respins această evaluare drept varianta extremă cea mai proastă – worse case scenario, deci inacceptabilă și cu probabilitate redusă de a se întâmpla. Susținerile oficiale americane arată că Pentagonul ar fi fost pregătit în perspectiva ca regimul iranian să închidă strâmtoarea, la fel și președintele Trump și echipa sa de securitate, de unde proiectul intervenției pentru a elimina capabilitățile iraniene de a bloca și menține blocată strâmtoarea, în primul rând lansatoare de rachete, rachete antinavă și drone, nave și zone de tragere cu rachete anti-navă de pe malul Golfului Persic.
Totuși există două imponderabile: necunoașterea deplină a locurilor unde se află depozitele de rachete iraniene și lipsa certitudinii privind cantitatea de rachete și drone pe care iranienii o mai au la dispoziție. Din acest punct de vedere, estimarea realistă este că SUA nu se așteptau că iranienii vor închide strâmtoarea. De asemenea, au abordat abia acum tema deblocării strâmtorii, când au realizat lipsa de trupe la sol pentru intervenție și au grăbit transferul parțial al acestor trupe. De asemenea, au fost transferate un număr de sisteme de armament care să contracareze atacurile iraniene asupra strâmtorii, dar și a resurselor și depozitelor, rafinăriilor și fabricilor de apă din statele din Golf afectate. Împreună cu avioane la mică înălțime și elicoptere de atac care să distrugă ambarcațiunile mici și rapide ale iranienilor.
Dacă SUA și Israelul au lovit puternic capabilitățile iraniene de rachete și drone, nu același lucru s-a întâmplat cu stocul de rachete cu rază scurtă, utile în blocarea strâmtorii și lovirea tancurilor petroliere care ar încerca să traverseze prin apele teritoriale emirateze sau omaneze. În plus, cum războiul se află abia în a treia săptămână din cele 4-6 estimate inițial în planificare, nu toate țintele evaluate au fost deja atinse, iar rachetele cu rază scurtă nu se aflau, cel mai probabil, între prioritățile de până acum. Distrugerea arsenalului și navelor iraniene este încă un obiectiv de atins, de aici și posibilitățile de a lovi încă navele ce ar tranzita prin strâmtoare. În plus, există și alte capabilități de acțiune ale iranienilor: vase micuțe, submarine de mici dimensiuni, chiar sky jet-uri pe care să le încarce cu explozibil și să le lanseze contra navelor, în misiuni suicidare, sau regimul poate utiliza pe scară largă minele pe care le deține în depozite. De aceea un control al strâmtorii este greu de făcut și reclamă prezența militară pe teren, la țărmuri inclusiv pe partea iraniană a strâmtorii, pentru a da garanții reale.
O altă variantă la îndemână este capturarea insulei Kharg, locul pe unde Iranul exportă 90% din petrolul său, sau alternativ distrugerea întregii sale infrastructuri petroliere. SUA a dat deja un semnal Teheranului prin distrugerea capabilităților militare de pe insulă că ar putea face un asemenea pas. Aceasta ar putea fi o pârghie importantă împotriva regimului. Dar preluarea și păstrarea insulei, ca și controlul acesteia ar reclama o prezență importantă la sol, mai mare decât cei 5000 de pușcași marini deplasați în zonă. Casa Albă consideră că preluarea insulei ar duce la falimentul total al Gărzilor Revoluționare Iraniene prin dispariția surselor de finanțare, și ar putea duce la redeschiderea strâmtorii și chiar la încheierea războiului prin capitularea Teheranului și regimului ayatollahilor. Totuși joi, în Biroul Oval, Donald Trump a transmis că nu va pune trupe pe teren nicăieri în Golf.
Planurile iranienilor exclud orice compromis acceptabil
Desigur, președintele american a invocat și posibilitatea de a declara victorie, a se retrage din Golf și a lăsa europenii și asiaticii, cei care sunt dependenți de trecerea prin strâmtoarea Hormuz, să se descurce mai departe cu iranienii. O asemenea variantă este inacceptabilă Israelului, care marșează pe obiectivul maximalist de schimbare a regimului inclusiv, dacă e nevoie, prin distrugerea rezervelor de petrol și gaze ale statului. În plus, argumentul că SUA nu depinde de petrolul din Golf și are propriile resurse, este exportator net de petrol, nu rezolvă problema prețului global al petrolului și, deci, a prețului plătit și de americani pentru barilul de petrol. Din contra, într-o asemenea logică, recesiunea globală pare garantată, iar reașezarea piețelor după creșterea dramatică a prețului barilului de petrol va fi dureroasă pentru întreaga omenire. Aici se vede și lipsa de evaluare a impactului acțiunii și a managementului consecințelor loviturii inițiale asupra Iranului.
De altfel, liderii iranieni nu s-au sfiit să afirme public că vor bloca în continuare orice trecere a traficului internațional prin strâmtoarea Hormuz, lăsând la îndemâna partenerilor săi, în special Chinei, cu transporturile autorizate, un coridor sigur alternativ prin apele teritoriale iraniene pentru ieșirea din strâmtoare. În plus, tot partea iraniană a anunțat că strâmtoarea nu va reveni niciodată la statutul anterior războiului, că va exista un nou regim al strâmtorii Hromuz și că vor exista sancțiuni care să prevină navele occidentale să trecă prin strâmtoare, eventual chiar plăți pentru traversare în așa fel încât cei care au atacat Iranul să plătească pentru reconstrucția statului iranian.
Desigur, e vorba despre comunicare de război în paralel cu elemente de război informațional dedicate cetățenilor statelor occidentale. Totuși nivelul de ambiție nu trebuie ignorat, mai ales în condițiile în care Teheranul are resursele să facă ceea ce spune. Taxele de trecere prin strâmtoare au fost deja dezbătute la nivelul parlamentului iranian, ca și obiectivul de a extrage forțat resurse pentru reconstrucție, ca formă de retaliere, de la toți cei dependenți de petrolul și gazul din Golf, cu amendamentul că, pentru bunurile americane și israeliene, soarta ar fi capturarea și distrugerea lor. Adică o interdicție de facto de a intra prin strâmtoare sau de a face comerț cu statele din Golf. Și o pedeapsă, implicită și nemeritată, a Iranului pentru vecinii săi, cărora le comunică faptul că nu el a tras și a produs distrugerile la capacitățile lor petroliere – desigur o susținere necredibilă.
În aceste condiții, ce poate fi făcut pentru a redeschide strâmtoarea Hormuz? Pare evident faptul că regimul de la Teheran cu ambițiile sale trebuie distrus și schimbat. Cu un regim rațional, cu care să se poată angaja negocieri realiste, după capitulare. De asemenea, o asemenea perspectivă reclamă un termen mult mai lung, poate chiar mai mult de un an, pentru a elimina consecințele acestor poziții și a stabiliza piețele energetice globale, fără o garanție asupra valorii și prețului petrolului când se va face această stabilizare și cât de acceptabil va fi consumatorilor occidentali. Oricum neutralizarea depozitelor de rachete și drone, a rachetelor de croazieră anti-navă și a capabilităților asimetrice iraniene este un obiectiv obligatoriu și imediat, ca și distrugerea capacității de producere a dronelor și a instalațiilor militare iranene de pe coastele Golfului Persic, ca prim pas.
Opriți-l pe Trump!
Un potop de cuvinte și injurii, unele parte din bullying-ul extrem, altele nerealiste, neadecvate și complet nemeritate, se îndreaptă cu precădere din social media, dar și din declarațiile președintelui Trump, către europeni. Fricoși, nu vor să ajute America, nu au făcut-o niciodată(Iraq, Afganistan, 11 septembrie, singura invocare de articol 5 de către SUA sunt contra-exemplele) nu vor să răspundă la solicitările(ordinele!?) Washingtonului, un potop de vorbe nepotrivite aruncate care nu pot să apropie relațiile sau să justifice de ce SUA a intrat în război de una singură, fără să discute sau să anunțe NATO, iar acum cere aliaților săi să se implice în cele mai periculoase acțiuni de însoțire a navelor și deblocare a strâmtorii Hormuz, odată ce s-a trezit în dificultate.
E inutil să spunem care sunt rolul și misiunile NATO. Și că SUA nu a consultat aliații, că nu are măcar o dezbatere, dacă nu un vot, în Consiliul de Securitate, condiție constituțională obligatorie pentru ca majoritatea statelor europene să meargă la război, și că a stârnit o explozie de prețuri și inflația asociată ce amenință economia globală cu recesiunea, după creșterea prețului la carburanți. Asta în timp ce Statele Unite însăși sunt la adăpost și chiar amenință că declară victoria și pleacă acasă, lăsându-și aliații să repare tot ce a stricat și să plătească tot ceea ce a distrus ca relații, echilibre și intercondiționări între statele din Golf. (O fi acesta un act de vitejie?)
Europa ar trebui să se implice în Golf, cu ceea ce poate și este acceptabil politic propriului public. Nu de dragul lui Trump, ci pentru că e un actor responsabil și pentru că este direct interesată ca fluxul de petrol să curgă mai departe, e interesată ca să sprijine statele din Golf(inclusiv având în spatele gândirii propriei probleme de securitate cu Rusia în Ucraina, unde ajutorul acestora ar fi important). E interesată să deblocheze șenalul navigabil din strâmtoare în partea apelor teritoriale ale Omanului și a Emiratelor Arabe Unite. Are capacități de deminare care pot fi aduse în regiune și folosite pe măsură ce capacitățile iraniene de lovire scad și resursele sale de rachete se evaporează. Cu o garanție de protecție și securitate, rolul poate fi crucial, ca și cel de apărare a terminalelor, rafinăriilor și puțurilor de petrol ale statelor din Golf. Pentru interesul propriu al Europei și al statelor membre UE.
Dar, desigur, pentru asta, retorica vituperantă a lui Trump trebuie să înceteze. Nu să se transforme într-o abordare diplomatică, civilizată, corectă, ar fi o așteptare prea mare; dar măcar să înceteze să mai fie un iritant constant pentru europeni și să le permită, dându-le spațiul necesar, să abordeze o intervenție în Golf și în strâmtoare, sub forma unei coaliții de voință, în limitele acceptabile și decontabile în fața propriului public, considerând relativa intoleranță la risc a europenilor. O continuare a postărilor și ieșirilor nervoase și vocale ale președintelui american face cvasi-imposibilă abordarea rațională și pragmatică ce reclamă implicarea europenilor în Golf, suflecarea mânecilor și descoperirea celei mai bune soluții fezabile pentru a permite circulația prin strâmtoarea Hormuz, în afara controlului iranian.
Europa explorează variantele de intervenție posibile
Dacă la nivelul Comisiei Europene se fac evaluări privind posibile variante de implicare a statelor europene, a UE ca atare, în misiunea de deschidere a strâmtorii, nu toate statele membre sunt doritoare sau fericite cu o asemenea misiune, chiar dacă toate depind de petrolul din Golf. Mai ales amenințările lui Donald Trump la adresa Europei, statelor europene și NATO nu ajută, din contra. Comisia explorează și extinderea misiunilor sale în Marea Roșie pentru a aduce capabilități în strâmtoarea Hormuz, fără ca să existe încă un plan viabil. Statele europene sunt de acord, de principiu, cu utilizarea sateliților, comunicațiilor dacă sunt utile, nu cu aducerea de soldați și capabilități militare în regiune. Marea preocupare este, în primul rând, de a nu se confunda o misiune de asigurare a libertății de circulație maritime în strâmtoare cu implicarea în războiul israeliano-american împotriva Iranului.
Deschiderea strâmtorii Hormuz nu va fi simplă, am văzut, și nici construirea unui plan viabil care să ducă la navigația liberă a tancurilor petroliere. Este interesul europenilor să deschidă strâmtoarea din multiple motive, chiar dacă tratamentul și presiunile incorecte și viguroase ale lui Donald Trump îndeamnă din contra, în direcția opusă. Europa abordează problematica strâmtorii în primul rând utilizându-și propriile mijloace, cele diplomatice și normative, respectiv un plan ONU-UE cu conținut solid privind formula de a asigura o navigație sigură prin strâmtori, inclusiv pe baza unei rezoluții a ONU.
Ideea principală ar fi una similară Inițiativei Cerealelor între Turcia, Rusia, Ucraina și ONU care a permis exporturilor de grâne ucrainene prin strâmtorile Bosfor și Dardanele în timp de război. O alta este transformarea misiunilor Aspides și Atalanta ale UE, de protecție a traficului în Marea Roșie, către strâmtoarea Hormuz, extinzând misiunea de la protejarea de rachetele și dronele rebelilor Houthi la dronele și vehiculele improvizate iraniene. Desigur, aici apar probleme legate de regulile stricte de angajare și condițiile sensibil diferite ale misiunilor. Sunt multiple propuneri pe masă, dar e responsabilitatea Consiliului European să aprobe varianta implicării europenilor, lucru puțin probabil. De aceea evaluarea merge către o Coaliție de Voință alcătuită din anumite state europene, nicidecum UE ca atare, sau NATO, care e puțin probabil să accepte o asemenea misiune prin votul unanim sau prin consens.
În ciuda frustrărilor născute după ieșirile publice ale președintelui american Donald Trump, europenii trebuie să-și vadă propriul interes, sprijinind securitatea statelor din Golf și cunoștiințele proprii, ca și instrumentele de influență, pentru a debloca strâmtoarea și a sprijini eforturile în sensul menținerii unui comerț liber. A rămâne pe poziții vindicative sau de a dori musai să-l învețe o lecție pe Donald Trump nu ajută, din contra, riscă să producă ruptura transatlantică reală. Mai ales că Rusia lucrează asiduu la aceasta, inclusiv propunând un schimb Iran contra Ucraina: nu mai dă informații despre trupele americane din Golf dacă nici SUA nu mai ajută Ucraina. Propunerea a fost refuzată, ne-a transmis public partea americană. Altfel, extinderea relațiilor între Europa și statele din Golf, ca și sprijinirea Statelor Unite în timp ar putea crea premise pentru o poziționare mai bună față de SUA în a obține un sprijin mai important pe Ucraina.
Franța, Ucraina și Marea Britanie ar avea un nivel de capabilități interesant pentru a sprijini efortul menținerii deschise a strâmtorii, Mai ales după Declarația comună că evaluaează metode de a deschide strâmtoarea. Franța și Marea Britanie nu se vor implica în război, dar ar putea reacționa și preveni lovirea navelor în strâmtoare. Escortarea navelor prin strâmtoarea Hormuz este periculoasă, dar ar putea fi realizată în anumite condiții convenite cu Teheranul, fiind vorba despre state neimplicate în conflict.
Altfel de la apărare anti-aeriană și anti-drone la deminare sunt operațiuni pe care, în condiții acceptabile de siguranță, capabilitățile europene le-ar putea îndeplini în Strâmtoare. Iar dialogul cu Statele Unite ar aduce o formulă potrivită de integrare a operațiunii de limitare a efectelor războiului asupra statelor din regiune și consumatorilor de petrol și gaze, dacă un mandat politic acceptabil publicului european este identificat. Cu toată ambiguitatea sa, Declarația comună a Canadei, Fraței, Germaniei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii și Țărilor de Jos care notează pregnătirea de a contribui la eforturi potrivite pentru a asigura trecerea sigura prin strâmtoare, este un pas în direcția cea bună. Și dacă SUA nu mai are nave de deminare, Europa are peste 150 asemenea nave operaționale, participante la misiuni NATO și traininguri adecvate acestor operațiuni.
Ralierea României la declarația europenilor de susținere a libertății de navigație prin strâmtoarea Hormuz
Și România, prin președintele său, a decis ralierea la Declarația Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei, Olandei și Japoniei privind asigurarea în Strâmtoarea Ormuz a libertǎții de navigație, conform dreptului internațional. Închiderea de facto a strâmtorii are implicații grave asupra piețelor energetice globale, precum și asupra economiei mondiale, cu efecte și în România vizând piața carburanților. România condamnă recentele atacuri ale Iranului asupra navelor comerciale neînarmate din Golf, asupra infrastructurii civile, inclusiv asupra instalațiilor petroliere și gazifere, precum și închiderea de facto a Strâmtorii Ormuz de către forțele iraniene.
Comunicatul solicită Iranului să înceteze de îndată amenințările, minarea apelor, atacurile cu drone și rachete, precum și orice alte acțiuni menite să blocheze Strâmtoarea pentru navigația comercială, și să se conformeze Rezoluției 2817 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. România nu se va implica direct în conflictul din Orientul Mijlociu, așa cum nu se vor implica nici celelalte state europene, dar face eforturi alături de partenerii internaționali pentru dezescaladare, libertatea de navigație și evitarea interferenței Iranului în navigația internațională și perturbarea lanțurilor globale de aprovizionare cu energie, solicitând instituirea unui moratoriu imediat și cuprinzător asupra atacurilor îndreptate împotriva infrastructurii civile, inclusiv a instalațiilor petroliere și gazifere.
Pe de altă parte, România își afirmă disponibilitatea de a contribui la eforturile corespunzătoare pentru asigurarea libertății de trecere prin strâmtoare, remarcând planificarea preparatorie a statelor pentru o acțiune în acest sens. România va fi, deci, parte a coaliției de voință cu ceea ce are la îndemână pentru a putea, pe căi diplomatice, de prezență afirmată, eventual deminare și acțiune preventivă, să ajute, la momentul și în condițiile oportune, la menținerea deschisă a nevigației prin strâmtoarea Hormuz.
