Connect with us

EDITORIALE

Strategia Globală UE la un an de la lansare: angajamente politice fără precedent, cheltuielile militare ale europenilor și capcana dublării NATO

Published

on

de Robert Lupițu

Numai cine este anti-european, profund eurosceptic sau predilect al ideii declinului Europei nu observă inversarea trend-ului prin înfrângerea mișcărilor centrifuge, ritmul susținut de creștere economică în țările UE, consensul decizional pe teme cu o sensibilitate crescută în trecut – bunăoară apărarea europeană – sau exemplul de unitate în negocierile pentru Brexit pentru a împiedica un efect de contagiune. Toate acestea au un punct recent de plecare: zilele acestea se împlinește un an de la lansarea Strategiei Globale pentru politică externă și securitate a Uniunii Europene, primul astfel de document după mai bine de un deceniu, redactat și prezentat într-un context în întregime diferit de cel din anul 2003.

”Europa va adăuga la patrimoniul său strategic densitatea și tumultul zilelor ce au răsturnat întreaga agendă continentală și ce au oferit culoar unei sincronizări care va persista în mai toate referirile de peste ani asupra acestui moment: Uniunea Europeană și-a prezentat Strategia Globală pentru politică externă și de securitate, prima din 2003 încoace, la același summit la care Marea Britanie, un actor cu o poziție globală relativ influentă, a fost așteptată să declanșeze clauza de retragere voluntară din UE ca urmare a referendumului din 23 iunie” (extras din editorialul de anul trecut Strategia Globală a UE: Cum va arăta Europa transatlantică după BREXIT?).

Cu o lansare întârziată și decalată de referendumul privind Brexit, prezentarea Strategiei Globale UE provoca prin însăși paradoxul ei: dacă prima strategie europeană în materie pornea de la premisa unei “Uniuni ce nicicând nu a fost mai sigură, mai liberă și mai prosperă”, urmând să fie contrazisă de realitatea care contesta pregătirea Europei în a fi un actor global desavârșit, cea lansată anul trecut pornea de la o doză extrem realistă și alarmantă – “Scopul și existența Uniunii noastre sunt puse la îndoială”.

Paradoxul nu se oprește aici pentru că optica strategică ce amprenta documentul prezentat de Înalt Reprezentant, Federica Mogherini, previzualiza ceea ce precedenta strategie eșuase în a o face: o abordare frontală a provocărilor, o îndrăzneală strategică de a relua teme căzute în desuetudine prin însăși sensibilitatea lor, o recunoaștere a principiului că ”singuri nu contăm, împreună suntem puternici”.

O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite – angajamente politice fără precedent: 

La un an de la lansarea acestei Strategii – la Consiliul European din 28-29 iunie 2016 – Uniunea Europeană a făcut pași deopotrivă concreți și simbolici, timizi prin amploarea acțiunii dar fermi pe linie decizională, iar sinergia în care Europa instituțională cu cea a statelor au conlucrat este demnă de amintit, chiar dacă, repet, anumiți pași sunt simbolici. Deși cronologia fenomenelor Brexit și Trump sunt nimic mai mult decât coincidențe în raport cu ambiția strategică europeană, ele au influențat, cu siguranță, ritmul accelerat al orientării destinate revitalizării subiectul apărării europene. Asumarea furnizării unui nou teren fertil integrării europene în jurul unui proiect al apărării a fost deopotrivă anticipativ și intuitiv, îndrăzneț și riscant. 

O idee izbită de eșec în 1954 prin respingerea strângerii laolaltă a membrilor fondatori sub formula Comunității de Apărare, dar ranforsată juridic prin Tratatul de la Lisabona din 2009, Uniunea Europeană a făcut pași concreți pentru reenergizarea temei apărării europene abia din 2016 încoace de la momentul lansării Strategiei Globale a UE.

Beneficiind de contextul Brexit – cunoscută fiind opoziția britanică față de o apărare comunitară europeană – tema a fost cuplată imediat cu nevoia de decizii racordate la viitorul Europei și a primit o susținere politică nepreconizată cu ani în urmă – nici chiar în anii imediat următori aplicării Tratatului de la Lisabona, care au coincis și cu dizolvarea Uniunii Europei Occidentale. Fiind prin esență o temă sensibilă întrucât ea pune în discuție politici atribut ale statelor – securitatea și apărarea – și, prin urmare, conține note riscante și îndrăznețe, subiectul apărării europene a evoluat pendulând între consistența și frecvența deciziilor politice și caracterul simbolic al efectelor practice.

Foto: Donald Tusk / Facebook

Caracterul anticipativ al Strategiei regăsea Europa în fața fenomenului prezidențial Trump cu următorul status: cu un document strategic a cărei chintesență consider că este formulată în fraza ”O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”, cu un atașament declarat față de pilonul fundamental al Declarației UE-NATO de la Varșovia privind consolidarea apărării europene și cu o susținere politică în foaia de parcurs lansată de liderii UE la summitul de la Bratislava.

Practic, atunci când puțini preconizau ca Donald Trump să devină celalălt capăt al relației transatlantice, Strategia europeană în materie de securitate și politică externă furniza prin principiul ”Un Atlantic mai apropiat” o abordare cvasi-duală: una în care Europa s-a adaptat la faptul că rămâne o prioritate pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica; o a doua în care cooperarea cu NATO reprezintă un parteneriat pentru viitor și se poate transforma într-un binom de securitate pentru Europa.

Venirea la putere în SUA a unui președinte care emana o predispoziție spre a contesta alianțele tradiționale a coincis, cronologic, cu un ritm susținut al unor decizii politice europene fără precedent și cu caracter de continuitate: Consiliul UE a adoptat un plan de implementare în domeniul securității și apărării la reuniunea comună a miniștrilor de Externe și ai Apărării din UE din 14 noiembrie 2016, la câteva luni distanță după prezentarea inițiativei franco-germne în acest sens. Apoi, Parlamentul European, întrunit în sesiune plenară la Strasbourg la finalul anului trecut, a votat două rezoluții ce vizau Uniunea Europeană a Apărării și revizuirea Politicii de Securitate și de Apărare Comune., ambele pledând fie pentru noi eforturi comune în domeniu (cartier militar, armată), fie pentru operaționalizarea instrumentelor existente (PESCO, grupurile tactice de luptă).

Între acestea, se intercalează Pachetul cu 42 de măsuri specifice aprobat de miniștrii de Externe din NATO și Înaltul Reprezentant al EU, componenta practică a derulării angajamentelor luate sub Declarația UE-NATO de la Varșovia.

Apoi, Comisia Europeană a publicat în decembrie 2016 Planul European pentru Apărare, un document axat pe două dimensiuni: finanțarea cercetării în industria apărării cu 90 de milioane de euro până în 2020 și din 2021 cu 500 de milioane de euro anual și crearea unui fond european pentru apărare care să vizeze achiziția de armament, dar și cercetarea. Linia de finish a acestuia s-a înregistrat recent când Comisia Europeană a lansat un fond european de apărare bazat pe cercetare și dezvoltare a tehnicii militare și udocument de reflecție privind o ”Europă care se apără” sub forma unui pachet cu trei scenarii.

Cele două documente relevă întocmai dualitatea angajamentului politic și caracterul simbolic al măsurilor practice. În vreme ce documentul de reflecție întruchipează dimensiunea politică, propunând trei scenarii care vizează opțiunile de viitor în domeniul apărării – aplicarea nivelului existent de cooperare (scenariul 1), o cooperare partajată (scenariul 2), o securitate și o apărare comune (scenariul 3) – Fondul pentru Apărare este un instrument cu o finanțare timidă, care se anunță a crește progresiv și cu o dublă componentă: 90 de milioane euro până în anul 2019 și 500 de milioane euro/ anual după 2020 pentru finanțarea cercetării militare și 1 miliard de euro/ anual după anul 2020 pentru proiecte de dezvoltare în comun și achiziția de echipamente și tehnologii de apărare.

Comparând sumele anunțate numai cu totalul bugetelor Apărării ale țărilor UE (inclusiv Marea Britanie) – peste 200 de miliarde de euro anual – și cu faptul că finanțările în privința achiziției de echipamente sunt co-finanțări menite să stimuleze investiții ulterioare, este încă devreme să transpunem caracterul simbolic al acestor acțiuni practice într-un impact real în dezvoltarea consistentă a capabilităților europene în următorii ani.

Strategia Globală a UE văzută prin bugetele europene ale apărării: 72% din cheltuielile militare sunt împărțite de patru state

Deși angajamentul politic este fără precedent – deciziile enumerate anterior culminând cu susținerea politică anunțată de Consiliul European prin acordul liderilor UE de a trezi ”Frumoasa Adormită” și de a lansa cooperarea structurată permanentă în materie de apărare externă – cifrele și sprijinul practic acordat acestei dimensiuni sunt abia într-o fază incipientă.

Potrivit celui mai recent Eurostat în materie, publicat chiar în ziua lansării Fondului pentru Apărare, 1.4% din PIB-ul tuturor țărilor membre ale UE merge spre bugetul Apărării. În anul de referință 2015, cheltuielile publice în materie de apărare ale țărilor UE se ridicau la 200 de miliarde de euro.

Aplicând principiul alocării financiare cu importanța unui domeniu pe agenda politică, procentul din PIB destinat apărării la nivelul UE este sub cel alocat protecției sociale (19.2%), sănătății (7.2%) sau educației (4.9%), dar peste cel acordat culturii (1%) sau protecției mediului (0.8%). Comparația nu are scopul de a plasa domeniul apărării peste alte domenii vitale, însă ea evidențiază drumul lung pe care europenii îl mai au de parcurs.

Mai mult, ieșirea Marii Britanii din UE – care în termeni absoluți a cheltuit cel mai mult în privința apărării (55 de miliarde de euro, potrivit Eurostat) – va prejudicia balanța cheltuielilor europene în domeniu, chiar și în pofida unor creșteri susținute.

FOTO: Eurostat

Pe de altă parte, Raportul anual al Institutului Internațional de Studii pentru Pace (SIPRI) din Stockholm indică devansarea Marii Britanii de către Franța, care în anul 2016 a alocat apărării aproximativ 50 de miliarde, față de Marea Britanie, care și-a diminuat bugetul consistent.

Tot raportul respectiv arată și o majorare cu 2.6% pentru al doilea an consecutiv a bugetelor pentru apărare ale țărilor din Europa Occidentală.

Totodată, la nivelul bugetelor apărării este operat același decalaj specific între motoarele de dezvoltare economică și restul țărilor UE: 72% din totalul cheltuielilor militare ale țărilor UE sunt împărțite de patru țări: Marea Britanie (55 de miliarde), Franța (38 de miliarde), Germania (30 de miliarde) și Italia (20 de miliarde). Prima dintre acestea este în prag de ieșire din UE, în vreme ce celelalte trei susțin o cooperare întărită în domeniul cu pricina.

În tot acest siaj lăsat în urmă de efectele alocărilor pentru apărare, România înregistrează o performanță susținută, trecând progresiv de 1.3%-1.4% din PIB alocați în anii precedenți la angajamentul alocării a 2% pentru anul în curs.

Dacă luăm în calcul și faptul că Statele Unite intenționează să sporească alocările pentru apărare cu 54 de miliarde de dolari (aprox. 48 de miliarde de euro) pentru anul viitor, este limpede că diferențele enunțate atât între bugetul SUA și cele europenilor, cât și cele între ceea ce țările UE alocă și ambițiile Fondului European de Apărare, relevă o aplicabilitate a expresiei ”mai e mult până departe”. Cu toate acestea, atât inversarea trendului de diminuare a bugetelor pentru apărare, cât și aplicarea unor creșteri progresive se cuplează, pas cu pas, cu dezideratele politice.

Capcana dublării NATO: o provocare ce își va da recitalul în anii următori

Este aproape un truism să mai remarcăm că 22 dintre țările membre NATO sunt și state membre UE și invers, însă precizarea este fundamentală în contextul discuțiilor despre viitorul apărării europene și în condițiile dinamicii deciziilor politice.

Este interesant, totodată, cum fiecare decizie politică europeană din ultimul an în materie de apărare și securitate europeană a cuprins cel puțin o referire la rolul important al cooperării cu NATO și al specificării relației de coordonare și de complementaritate și nu a unui efort de dublare. Tuturor acestor considerații le putem adăuga nevoile stringente ale liderilor UE și NATO de a oferi precizări în acest sens.

Dintre acestea, însă, se disting și cvasi-avertismente de tipul celui lansat de președintele României la ultimul Consiliu European: aceea că susținerea lansării cooperării structurate permanente în materie de apărare externă este o decizie benefică cu mențiunea că ea nu trebuie să creeze un soi de paralelism cu NATO.

Necesitățile unor astfel de remarci, inclusiv distincția făcută de cancelarul Germaniei între eforturile pentru apărarea europeană și atașamentul europenilor pentru articolul V al NATO, evidențiază o preocupare de a menține sub control capcana dublării rolului Alianței Nord-Atlantice.

Strategia Globală UE se distinge, într-adevăr prin faptul că atribuie NATO poziția de cea mai puternică și eficace organizație de apărare colectivă din lume cu care Uniunea Europeană împărtășește obiectivul unui parteneriat profund în dezvoltarea capabilităților de apărare, exerciții sincronizate sau contracarare a amenințărilor hibride și a celor cibernetice.

”Din perspectiva apărării colective, NATO rămâne principalul cadru pentru majoritatea țărilor membre. În același timp, relația UE-NATO nu va prejudicia politica de securitate și de apărare a acelor state membre care nu sunt în NATO. UE își va consolida cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie și în deplin respect pentru cadrul instituțiilor și autonomia decizională dintre cele două. În acest context, UE trebuie să fie consolidată ca o comunitate de securitate: eforturile de securitate și de apărare europene trebuie să permită Uniunii să acționeze autonom, în timp ce își coordonează acțiunile cu NATO. O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. (Strategia Globală a UE)

Mai mult, legătura dintre o apărare europeană credibilă ca fiind esențială pentru un parteneriat cu SUA trece prin relația cu NATO, atât potrivit Strategiei, cât și prin prisma măsurilor comune anunțate și lansate, inclusiv cea prin care nouă state membre UE și NATO au decis deschiderea unui centru pentru combaterea amenințărilor hibride cu sediul la Helsinki, prin sprijinul NATO în operațiunile din Marea Mediterană pentru combaterea migrației sau prin misiunile comune pentru combaterea pirateriei.

Deși riscului dublării NATO de către măsurile UE în domeniul apărării îi este atribuit, de multe ori, eticheta ”unii văd probleme acolo unde nu sunt”, situația de fapt scoate la iveală celebrii ”3D” enunțați de fostul secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, încă din 1999: o decuplare a Politicii Europene de Apărare Comună de NATO, o duplicare a Alianței Nord-Atlantice și o discriminare la adresa țărilor non-UE.

Existența unei astfel de preocupări de aproape două decenii, într-un climat în care ambiția europeană nu era atât de preponderentă și nu părea acutizată de fenomenele Brexit și Trump, păstrează deschisă atât discuția, cât și provocarea că o astfel de dublare a rolurilor NATO-UE va fi o temă a anilor ce urmează și ei îi vor trebuie să i se adreseze liderii vremii.

În cele din urmă, Europa are o Strategie în vigoare de un an, una care o echipează pentru provocările prezentului și viitorului apropiat, una care se derulează în momente cu greutăți, dar și cu oportunități, și care înregistrează progrese vizibile în ultimele 365 de zile.

”În momente de provocări, o Uniune puternică este una care gândește strategic, împărtășește o viziune și acționează împreună” . (Strategia Globală pentru Politică Externă și de Securitate a Uniunii Europene este disponibilă aici)

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Bugetul UE

Proasta afacere a bugetului UE și consecințele sale politice

Published

on

de Dan Cărbunaru

Tratat ca o afacere, bugetul UE, alimentat generos de țările bogate din Nordul și Vestul Europei, a ajuns iar motiv de dispută între politicieni. Refuzul unora de a plăti mai mult pentru a acoperi gaura lăsată de britanici –  al doilea contributor după germani, generează nemulțumirea celor care se văd cu perspectiva recuperării decalajelor de dezvoltare tot mai îndepărtată. 

Discuția despre bani devine tot mai politică. Și cu cât devine mai politică, ea riscă să contureze o dispută între europenii cu bani mai mulți și cei mai puțin bogați. Realizăm, astfel, pe dosarul bugetului multi-anual, că nu suntem toți la fel. Că afacerea de 923 de miliarde de euro, generată pe piața unică din cei 123 de miliarde de euro depuși de toate statele membre anual, nu e suficient de bine digerată nici măcar de beneficiari. Care, întâmplător sau nu, se regăsesc integral pe lista celor 27 de state membre. Pentru că, așa cum publicam zilele trecute, analizele Comisiei Europene arată că nimeni nu pierde pe Piața Unică. Pentru fiecare euro vărsat de un stat la bugetul UE în economie apar alți 8. Cu cât dai mai mult, cu atât se întorc mai mulți.

Dacă nu banii, așadar, sunt problema, înseamnă că discuția se așază în zona politică. În fața electoratelor din țările bogate. Acolo unde beneficiile Pieței Unice fie nu se mai simt la fel, fie există alte dorințe. 

Unii par a se fi săturat nu doar de contribuțiile la bugetul UE, dar și de libera circulație a muncitorilor din Est, și de regulile internaționale care protejează refugiații din afara UE, și de protecția americană, și de parteneriatul transatlantic. Alții s-au săturat să se simtă tratați  ca piață de desfacere, sursă de medici și ingineri, resurse naturale. 

Cu cât dezbaterea din Consiliul European se adâncește, iar eșecul din această sătămână arată că negocierile sunt departe de final, cu atât pe masa lungă a celor peste 450 de milioane de europeni, reprezentați de 27 de șefi de state și de guverne, președinte de Comisie, Parlament și de Consiliu vor fi așezate mai degrabă argumentele care ne despart decât cele care ne unesc. Neobișnuiți cu chestiuni tehnice, europenii bogați se vor simți agresați de insistența cu care săracii le cer bani, în timp ce săracii resimt umilitor tăierile din bugetul UE.

Primul buget negociat fără britanici, plecați din UE după jumătate de secol, lasă liderii rămași fără vinovatul de serviciu, după ce Cameron era cel care bloca un acord privind precedentul buget cu câteva zile înainte de începerea noului cadru financiar. Ce fel de unitate și ce fel de spirit de coeziune mai arată liderii noștri azi? Ce ar spune părinții fondatori ai UE, cei pe care românii i-au descoperit mai târziu, pentru că la vremea aceea URSS avea alte modele de comunicat în această parte a Europei? 

Presiunea politică este azi mai mare decât presiunea bugetară. Fără solidaritate reală, europenii se pregătesc de dezintegrare mult mai dramatică decât premiera generată de britanici.

Continue Reading

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA, NATO și est-europenii au format reduta Occidentului. Uniunea Europeană, între apetit pentru putere și actor geopolitic în șlapi

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Conferința de Securitate de la München și-a tras duminică cortina la capătul unei ediții în care marea conversație strategică îmbrăcată provocator în numele de cod ”Westlessnes” pare că a avut efectul invers: în loc să servească drept un situational awareness pentru întregul Occident purtător al responsabilității ordinii internaționale din ultimii 75 de ani, el a servit drept mijloc pentru reafirmarea desincronizării occidentale transatlantice, nu în ce privește acceptarea tranziției către o nouă ordine globală, ci în ce ține de poziționarea asumată. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Occidentul este contestat politic, cu o forță aproape simetrică, și din interior și din exterior. În interior, Occidentul are apărători, dar și detractori. Din exterior, cei care au acționat și continuă să o facă în scopul slăbirii Occidentului și-au admirat opera. Din fericire, ieșirea din sincronie a mai fost atenuată, parțial, de o coordonare SUA – NATO – Europa Centrală și de Est.

Desfășurătorul Conferinței a avut un decupaj strategic interesant. Prima zi a aparținut Germaniei. Prin vocile președintelui Frank-Walter Steinmeier și ministrului de externe Heiko Maas, Berlinul a pus reflectoarele mai mult pe Washington, decât pe Moscova sau Beijing, în ce privește îndreptarea scenei internaționale către o competiție a marilor puteri.

Cea de-a doua zi a aliniat SUA și NATO pe aceeași poziție, cu mesaje aproape la indigo privind vitalitatea și viabilitatea transatlantismului/ occidentalismului. Lui Emmanuel Macron i-a fost conferit culoarul celui mai de calibru lider internațional aflat la München. Președintele francez a vorbit mult, 60 de minute, cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”

Deloc bulversate de multiplele antiteze occidentale, Rusia și China, prin miniștrii lor de externe, și-au jucat aceeași carte patentată în lumea diplomatică. Serghei Lavrov s-a prevalat de argumentul istoriei și al împlinirii a 75 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, în timp ce Wang Yi a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA.

Europa a fost vedeta ultimei zile, când mai mulți prim-miniștri din UE, inclusiv Ludovic Orban, mai mulți miniștri de externe, dar și trei vicepreședinți ai Comisiei Europene, incluzându-l aici și pe șeful diplomației UE, au fost distribuiți în două dezbateri cu logică de politică internă europeană – O Europă care protejează – și cu ambiția unei politici externe mai puternice – O Europă care proiectează.

De la fața locului, ”trei + una concluzii” despre ce a adus Conferința din acest an pentru pulsul și dinamica relațiilor internaționale:

1. Europa ar vrea să își dezvolte un apetit pentru putere, dar este la stadiul geopoliticii în șlapi. Reformele gândite de Macron au o frână în Germania și în restul Europei

Abil și fin cunoscător al legăturilor dintre cele două componente care alcătuiesc motorul UE, ambasadorul Wolfgang Ischinger a setat cadrul discuțiilor pentru a pune în dezbatere forța comună pe care Berlinul și Paris o pot dezvolta în fruntea unei Uniuni Europene autonome și echipate strategic. Președintele Frank-Walter Steinmeier și ministrul de externe Heiko Maas au deplâns și au criticat starea de fapt a relațiilor internaționale, și anume că drumul către o nouă ordine globală generatoare de insecuritate și neîncredere este purtat SUA, Rusia și China. În egală măsură, ambii au criticat administrația americană pentru această transformare. Ideea principală: o nouă ordine este în curs de dezvoltare deoarece s-a încheiat epoca omniprezentului polițișt global american. Pe această platformă s-a așezat Emmanuel Macron, care a fost mai delicat decât în precedentele sale afirmații precum ”moartea cerebrală a NATO”. Într-un fel, parcă a șoptit simptomatic că asistăm la o slăbire a Occidentului, pentru a ridica și proiecta vocea sa peste audiența din Bayerischer Hof cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”. Scopul: pentru construirea unei Europe suverane bazată pe doi piloni ai securității europene (NATO și Europa Apărării), pentru un mod de gândire european în ce privește descurajarea nucleară, dar printr-o coordonare cu NATO și pentru pasiunea sa deja eternă privind un dialog strategic cu Rusia și pentru ”politică europeană, nu doar transatlantică” în ce privește Moscova. Între acestea s-a intercalat și veritabila frână pe care motorul european o experimentează: faptul că Germania încă nu a răspuns și nu a acționat puternic în direcția reformelor înaintate de Macron, care, după Brexit, a vizitat și Polonia, un actor înclinat mai mult spre relația transatlantică, pentru a încerca să câștige mai mult sprijin. În această frână pare că stă de fapt această mare decuplare occidentală pe care o resimțim. Asemenea președintelui francez, și liderii de la Berlin își doresc o ascensiune europeană în politica globală și nu sunt încântați de politica administrației Trump, fie și dacă ne referim numai la două exemple – Nord Stream și exigențele privind bugetul NATO. În schimb, iese în evidență o idee pe care am mai interpretat-o în această cheie: președintele Macron este la începutul unei epoci, pe când cancelarul Merkel și coaliția CDU-SPD se confruntă cu mari incertitudini politice pe fondul aflării lor la capătul unor decenii de dominație. Cei un an și jumătate care au mai rămas până la alegerile legislative din Germania vor fi pentru Franța lui Emmanuel Macron o continuă temporizare către necunoscut, mai ales că puterea politică a Franței nu poate suplini, în numele Europei, forța economică a Germaniei. Pentru Occidentul transatlantic ar putea fi respiro-ul de care are nevoie.

Despre Europa, ca întreg, câteva gânduri. Proaspăt instalată instituțional cu o Comisie geopolitică, Uniunea Europeană a vorbit la München și de pe palierul supranațional și de pe palierul statal. Actorii principali din Est, Polonia și România, au vorbit în mod clar despre importanța relației transatlantice, despre complementaritatea NATO-UE, cu accent mai mult din partea României și pe componenta de integrare europeană. În schimb, aceleași țări, la care se adaugă și Croația, sunt nemulțumite de evoluția negocierilor privind bugetul UE și baza financiară de la care acesta pornește. Noua Comisie geopolitică a Ursulei von der Leyen, extrem de solid reprezentată, a vorbit despre marile ei ambiții. În schimb, realitatea politică din prezent ne arată o schemă de buget european care prevede creșteri numai pentru obiectivul arzător al schimbărilor climatice, în rest reduceri de la toate domeniile, inclusiv securitate și apărare. În același timp, șeful diplomației europene a utilizat în ultima zi a Conferinței o frază sublimă: ”Europa trebuie dezvolte un apetit pentru putere”. Dar ce apetit pentru putere poate fi edificat atunci când în interiorul Uniunii Europene există un clivaj de percepție și atitudine privind relația transatlantică, privind dialogul cu Rusia și, mai ales, privind echiparea ambițiilor cu alocarea financiară corespunzătoare. Emanciparea strategică a Europei nu se face doar declarativ și fără a avea o poziție unitară, respectând toate părțile implicate. Altfel, este doar o ”geopolitică în șlapi”. Când ea se face de fapt în bocanci, eventual impermeabili.

2. SUA, NATO, Europa Centrală și de Est = ”Reduta Occidentului”

Respinse de vest-europeni în ce privește recunoașterea Chinei ca mare amenințare strategică, dar susținute de est-europeni în ce privește provocările din partea Rusiei, Statele Unite au căutat să atenueze abordarea declinistă european în ce privește slăbirea Occidentului. Cu un discurs ”a la Trump”, șeful diplomației americane a proiectat fraza ”Occidentul câștigă” după ce a lansat săgeți înspre vest-europeni și după ce le-a cerut aliaților de pe continent să nu se lase ”păcăliți” de Rusia și de China. Poziția Washington-ului nu înseamnă că Statele Unite resping competiția globală. Din contră, vest-europenii au dreptate când spun că drumul către o nouă ordine globală a fost deschis de politica de confruntare pe care administrația Trump o etalează din 2017 încoace. Ceea ce este fundamental în înțelegerea acestei aserțiuni este faptul că Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cu toate acestea, SUA, NATO și Europa Centrală și de Est au întruchipat la München imaginea unei ”redute a Occidentului”. Poziționarea secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, deși exprimată anterior discursurilor lui Mike Pompeo și Mark Esper, a fost o prelungire a argumentației americane.

Ca și anul trecut, Jens Stoltenberg a oferit, poate, cel mai bun discurs, axat pe trei coordonate esențiale: 1) NATO este expresia supremă a Occidentului; 2) Orice încercare de a distanța Europa de America de Nord riscă și divizarea Europei; 3) Rusia vrea revenirea la sfere de influență, iar balanța globală de putere se schimbă în urma ascensiunii Chinei. Pe fond, NATO este într-un efort deja susținut de poziționare în raport cu Beijing-ul, numai dacă amintim faptul că Declarația reuniunii aliate de la Londra a cuprins în premieră o mențiune privind China și provocarea strategică pe care o reprezintă. Nuanța lui Stoltenberg privind riscul divizării Europei prin distanțarea dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord nu este întâmplătoare: marii aliați europeni din Est, România și Polonia, secondați de țările baltice, consideră indispensabilă alianța transatlantică cu SUA și nu se vor prinse într-un vârtej al decuplării și ne-complementarității între Alianță și o uniune a apărării europene. Iar aceste mesaje dinspre Est au fost reluate la München, cu accent inclusiv pe valorile lumii occidentale.

Tot în același cadru a venit și anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în proiectele energetice ale Inițiativei celor Trei Mări, platformă de interconectare regională în materie de infrastructură, energie și digital și formată din 12 state membre ale UE riverane la mările Adriatică, Baltică și Neagră. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost organizată și o masă rotundă sugestiv intitulată: “The Three Seas Initiative: Completing Europe in an Era of Great Power Competition”.

La München, SUA, NATO, Europa Centrală și de Est au reprezentat ”Reduta Occidentului”.

3. Rusia și China, calea spre autocrație. Moscova încearcă refacerea formatelor de putere pentru a redeveni mare putere globală

Cele două puteri și-au continuat nota discursurilor cu care au obișnuit audiența de la Conferința de Securitate de la München. Reprezentate de miniștrii lor de externe, China și Rusia au fost mai mult in the spotlight prin prisma modului deteriorat în care Occidentul s-a raportat la ele, unde a dominat pledoaria Washington-ului spre recunoașterea Chinei drept principala amenințare strategică. Șeful diplomației chineze Wang Yi, aflat și sub presiunea internațională a efectelor create de coronavirus, a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA. Marea element distinctiv în această rubrică a venit din partea lui Serghei Lavrov, ministrul de externe rus prevalându-se, asemenea tradiției, de argumentul istoriei. Invocând rolul militar sovietic în înfrângerea Germaniei naziste acum 75 de ani ca origine a arhitecturii ordinii internaționale postbelice, șeful diplomației ruse a reluat noua ambiție a lui Vladimir Putin: organizarea unui summit la nivelul liderilor celor cinci puteri permanente din Consiliul de Securitate al ONU – China, Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Lezată de definirea sa cu ani în urmă drept o putere regională și ofensată de pierderea statutului de mare putere a lumii, Rusia încearcă să profite de un Occident debusolat în drumul către o nouă epocă pentru a-și reface poziția pe arena globală într-un format în care, alături de China, ar putea contrabalansa decisiv Occidentul erodat. În timp ce liderii occidentali găsesc cu dificultate o armonie, calea similară spre autocrație a lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping sudează mai mult legăturile între Moscova și Beijing.

+ 1. România, una dintre cele mai numeroase prezențe politice la München. Ce înseamnă acest lucru?

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate îmbracată într-o constantă. Continuând linia edițiilor anterioare, când Bucureștiul a fost reprezentat în două rânduri de președintele Klaus Iohannis (2016 și 2019) și în alte două rânduri de miniștrii de externe (2017) și de apărare (2018), în 2020 România a avut una dintre cele mai numeroase delegații politice condusă de prim-ministrul Ludovic Orban și formată din ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, de ministrul apărării naționale Nicolae Ciucă, de consilierul prezidențial pentru securitate națională Ion Oprișor și de ambasadorul României la Berlin Emil Hurezeanu. Mesajul este unul dublu, având valențe mai ales de politică externă și de securitate, dar și de politică internă. Participarea prim-ministrului Ludovic Orban, deși cu statut de premier interimar într-o țară aflată artificial într-o criză politică menită să conducă spre alegeri anticipate, semnifică un lucru: actualul șef al Guvernului nu este doar un om politic de sacrificiu, ci cum se spune în stil american –  ”he is here to stay”. România a punctat din nou, la München, la capitolul relației strategice cu Statele Unite, cuplându-se imediat ca actor ce a ventilat puternic anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în Inițiativa celor Trei Mări, o platformă la a cărei maturitate politică Bucureștiul a contribuit decisiv prin summitul organizat în România în 2018. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost resimțită și influența și pe care România încearcă să și-o dobândească la nivelul configurării gândirii și culturii strategice transatlantice. Exemplul acestei aserțiuni stă în organizarea unei reuniuni dedicate securității la Marea Neagră printr-un parteneriat româno-american la nivel de think tank-uri (New Strategy Center și CEPA). În plan european, au existat tatonări politice pentru îndeplinirea obiectivelor României în ce privește aderarea la Schengen, finalizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, iar prezența la nivel de prim-ministru pe scena Conferinței a facilitat încă o dată limpezirea unei poziții strategice care vine în favoarea lumii occidentale: România este partenerul strategic al SUA și este implicată și ancorată deplin în apartenențele sale la UE și la NATO.

“Westlessnes” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Continue Reading

EDITORIALE

Desant politic românesc în Europa. Care sunt mizele vizitelor lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban în Bavaria și la Bruxelles

Published

on

© Administrația Prezidențială

Desant politic românesc în fief-urile politice și economice din Europa, Bruxelles și Bavaria. Pentru prima dată după reconcilierea politică între Palatele executive, posibilă prin înscăunarea guvernului Ludovic Orban și realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, prim-ministrul și șeful statului se vor afla în zilele următoare, la Bruxelles și în Bavaria, acolo unde vor efectua două vizite de lucru.

Klaus Iohannis va fi prezent marți, în Bavaria, la ședința guvernului celui mai puternic land german din punct de vedere economic și la reuniunea anuală a grupului parlamentar în Bundestag al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria, partidul junior al coaliției cu Uniunea Creștin-Democrată a Angelei Merkel și formațiunea din care provine Manfred Weber și care l-a propulsat în poziția de lider al grupului PPE în Parlamentul European și de fost candidat al popularilor europeni la șefia Comisiei Europene, dar înfrânt de negocierile din Consiliul European care au adus-o pe scenă pe Ursula von der Leyen, cel mai vechi ministru din guvernele federale ale lui Merkel.

Iohannis, discurs în Bavaria despre viziunea României privind viitorul Europei

În ambele instanțe, șeful statului va susține discursuri privind viziunea României referitoare la viitorul Europei, într-un context pe care Administrația Prezidențială a ținut cu prisosință să-l evidențieze: ”întâlnirea este cu atât mai relevantă cu cât, în a doua jumătate a anului 2020, Germania va deține președinția Consiliului Uniunii Europene”.

De la 1 iulie 2020, Germania condusă încă de Angela Merkel va prelua cârma președinției Consiliului UE cu o densitate de dosare majore ce vor rămâne în sarcina sa – de preconizat viitorul cadru financiar multianual, inclusiv cu componenta bugetară distinctă pentru eurozonă, viitoarele relații comerciale și de securitate cu Marea Britanie, Conferința privind viitorul Europei și inclusiv cuplajul în ambiții cu Comisia Europeană a fostului ministru german al apărării, Ursula von der Leyen. În toate aceste privințe, România are interesul să fie un actor care să conteze la masa deciziilor europene.

Iohannis este un oaspete tradițional în Bavaria, acolo unde a efectuat mai multe vizite, două la Conferința de Securitate de la Munchen (2016 și 2019) și una când a primit Premiul Franz Josef Strauss (2018) pentru meritele sale la consolidarea independenței justiției și a statului de drept în România.

În termeni de substanță, vizita președintelui în Bavaria constituie recunoașterea unui capital politic pozitiv de care Iohannis se bucură și pe care are oportunitatea să-l fructifice pentru România. În anii anteriori, când șefia CSU era încă deținută de Horst Seehofer, actualul ministrul de interne al Germaniei, printre invitații la reuniunea parlamentarilor CSU se număra Viktor Orban, premierul Ungariei, devenit, între timp, un lider din ce în ce mai puțin frecventabil.

În 2020, Iohannis merge la reuniunea anuală CSU din postura președintelui țării care a asigurat în primele șase luni ale lui 2019 președinția Consiliului UE și a livrat, împreună cu ceilalți lideri europeni, Declarația Summitului de la Sibiu, consemnată prin zece angajamente ce stau la baza Agendei Strategice a UE. Aceste argumente, alături de atitudinea sa politică în ce privește calea europeană a României, i-au adus lui Klaus Iohannis și Premiul Charlemagne, ce îi va fi acordat la Aachen, la 21 mai, pentru contribuția adusă la unificarea proiectului european.

Ludovic Orban, al doilea premier din UE primit de Ursula von der Leyen la Bruxelles

La Bruxelles, de marți până joi, premierul Ludovic Orban va avea un maraton de întâlniri care îi cuprinde pe președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene, pe cei trei vicepreședinți executivi ai Comisiei, responsabili de domeniile cheie ale executivului european, pe negociatorul-șef al UE pentru Brexit, pe alți trei comisari europeni, pe liderii grupurilor politice din Parlamentul European și, nu în ultimul rând, pe secretarul general al NATO.

Vizita premierului poate fi privită în resorturi diferite. Aflat pentru prima oară într-o vizită de lucru în această capacitate politică, Ludovic Orban continuă tradiția majorității predecesorilor săi de la București, care și-au început prestația externă la Bruxelles. De asemenea, el va fi al doilea prim-ministru din UE, după cel al Poloniei, primit la Bruxelles de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Anterior întrevederii cu Orban, von der Leyen se va afla la Londra pentru a discuta ultimele evoluții și detalii privind Brexit cu premierul britanic Boris Johnson. Dincolo de întrevederile cu vicepreședinții executivi Frans Timmermans, Margrethe Vestager și Valdis Dombrovskis, premierul Orban se va întâlni cu comisarii europeni pentru vecinătate, Oliver Varhelyi, pentru buget, Johannes Hahn, și pentru transporturi, Adina Vălean, întruchipând câteva dintre prioritățile majore pe plan european pentru România, fie că vorbim despre coordonarea dintre România și instituțiile UE în ce privește Republica Moldova, pledoaria Bucureștiului pentru menținerea unor alocări financiare semnificative în privința politicilor de coeziune și agricolă comună în viitorul cadru financiar multianual, finanțarea proiectelor de infrastructură ale țării noastre sau stabilitatea macro-economică a României în contextul unui deficit de peste 3% din PIB la nivel bugetar.

Vizita prim-ministrului României la Bruxelles coincide și cu perioada de debut de mandat pentru Comisia Europeană, dar și pentru președintele Consiliului European, iar România trebuie să își facă vocea auzită în contextul în care marile politici ale instituțiilor UE vizează redesenarea modului de alocare a banilor europeni pentru atingerea obiectivului neutralității climatice și modernizarea politicilor în direcția înfăptuirii acestui ținte până la orizontul anului 2050.

Cum răspunde NATO la provocările din Orientul Mijlociu și care este rolul României

Întrevederile de la NATO, atât cu secretarul general Jens Stoltenberg, cât și cu secretarul general adjunct Mircea Geoană, au loc în timp ce mediul internațional de securitate este prins în vârtejul provocărilor din Orientul Mijlociu la acest început de an, care s-au acutizat în urma raidului forțelor americane ce a culminat cu uciderea generalului iranian Qassem Soleimani și care se resfrâng și asupra Alianței Nord-Atlantice. NATO și-a suspendat temporar activitățile misiunii sale de consiliere și instruire a forțelor de securitate irakiene, în contextul în care Parlamentul de la Bagdad a votat o rezoluție, ce depinde de o decizie finală din partea guvernului, care solicită retragerea trupelor străine, și implicit a forțelor americane, a forțelor NATO și a Coaliției globale împotriva grupării Stat Islamic. De asemenea, sursa originară a actualei situații tensionate – încordările politice și militare între Statele Unite și Iran – continuă să capete amploare, mai ales că Iranul a decis să nu mai respecte prevederile acordului nuclear încheiat cu marile puteri și să nu mai limiteze capacitatea de îmbogățire a uraniului, o pre-condiție pentru dezvoltarea de arme nucleare. La aceste provocări pot fi adăugate și pregătirile Turciei pentru o intervenție militară în Libia și dinamica extrem de spectaculoasă, dar neconvingătoare, a contactelor politice la scară globală.

În acest peisaj, ambasadorii țărilor NATO sunt reuniți luni de urgență la nivelul Consiliului Nord-Atlantic pentru a determina poziția Alianței.

Poziția României, exprimată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a relevat deopotrivă o îngrijorare și un apel la descaladarea tensiunilor, precum și o contextualizare prudentă și de sprijin la nivel aliat prin calificarea acțiunilor SUA drept măsuri preventive și de protecție. Pe de altă parte, România are o poziție strategică care cu siguranță este cuantificată în aceste zile la nivel aliat, atât prin prisma bazei militare aeriene de la Mihail Kogălniceanu, importantă în contextul unei potențiale retrageri occidentale din Irak, cât și a facilității antirachetă de la Deveselu, un scut compus din interceptori defensivi de rachete care pot proveni din afara ariei de securitate euro-atlantică. De asemenea, România are un contingent militar important, al patrulea ca dimensiune, desfășurat la nivelul misiunii NATO din Afganistan, dar și un context istoric: implicarea militară în Afganistan și în Irak, în anii 2002-2003, au pavat calea aderării la NATO.

În vreme ce vizita președintelui în Bavaria are un puternic profil politic și orientat mai degrabă în dimensiune europeană cu un accent interesant pe viitoarea președinție germană a Consiliului UE, deplasarea premierului la Bruxelles are mize politice europene și euro-atlantice îmbinate cu evoluții îngrijorătoare ale situației de securitate la nivel global.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending