România decide astăzi asupra autorizării tranzitului aeronavelor americane pe teritoriul național prin baza aviatică de la Mihail Kogălniceanu. Un lucru care are precedent, în perioada 2002-2017 până aproape de 2021, la retragerea din Afganistan. Deci nimic nou.
Statele Unite nu trag de pe teritoriul României în Iran. Nu are nicio noimă. Distanța trebuie să fie mai mică și să nu treacă prin spațiul aerian al atâtor state, mai ales Turcia care, vizată de rachete iraniene, a subliniat că spațiul său aerian nu a fost utilizat pentru tiruri. Suntem în cadrul clasic al utilizării MK pentru odihnă, alimentare, mentenanță, verificare etc.
Subiectul deschide o temă importantă pentru România ca aliat NATO și partener strategic al Statelor Unite, acela al asumării, în timp de război, a unor riscuri mai importante în perioadă de conflict.
La pace e simplu să te mândrești cu aliații și să clamezi apărarea și descurajarea. La război aflat la distanță strategică, Irak sau Afganistan, a fost mai lejer: nu existau capabilități să ajungă în România și să lovească teritoriul național. Desigur, există posibilitatea marginală a unui atac terorist, dar România nu este nici țintă de valoare, nici de vizibilitate. Și nu s-a întâmplat.
Ce facem azi cu Iranul? Iranul deține tehnologie, deși la capitolul rachetelor, arsenalul său a fost distrusa in proporție de peste 90 % , că și producția internă. La drone proporția este 75%. Dar distanța este suficient de mare, peste 2000 km ai nu au capacitatea rusă din Gerbera sau a dronelor ucrainene cu rază lungă. Celulele pro-iraniene sunt adânc infiltrate în întreg Occidentul. Nivelul de risc este sensibil mai mare, dar pentru a ajunge în România rachetele trebuie să treacă de Israel, Turcia, Estul Mediteranei, apărarea antiaeriană NATO din regiune. Și propria apărare a României – Patriot, HIMARS , Deveselu.
Dar dacă mâine Rusia declanșează o operațiune pe Narva, în Baltică, la granița cu Finland, Suedia sau Norvegia sau în Marele Nord, în Svalbard? Atunci, la activarea articolului 5 România este în război. Și trebuie să ne sprijinim aliații cum și noi ne dorim să fim apărați. Suntem pregătiți să ne asumăm ca aliați în război riscuri mai mari?
Înțeleg aspirațiile de pace și cred că militarii sunt cei mai mari doritori de pace pentru că ei știu cum arată ororile războiului. Dar cred că e momentul să luptăm cu aversiunea cronică și bolnăvicioasă de a renega orice înseamnă pregătire militară de apărare și descurajare. Și asta trebuie să o facă politicienii. Pentru ei, în primul rând, și pentru public. Doar așa putem fi aliați de încredere și să beneficiem de încredere, la rândul nostru, din partea aliaților noștri, care să ne sară în ajutor la nevoie.
