Blocajul negocierilor dintre SUA și Iran a ajuns la o prelungire fără termen acordată de către Președintele Donald Trump pentru o contra-propunere și un răspuns iranian acceptabil, în timp ce se pregătesc posibile răspunsuri dure, inclusiv militare. În Iran avem o combinație de lipsă de coeziune între diferitele fracțiuni – ca efect al eliminării liderilor de prim plan – cu două orientări, cea conservatoare, dură și intransigentă, condusă de noul șef al Gardienilor Revoluției Islamice, Ahmad Vahidi și cea pragmatică, ce caută o soluție, condusă de președintele Massoud Pezeshkian și de președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf. Dar administrația pare să se fi orientat pe varianta dură pe baza legitimității relației lui Vahidi cu Liderul Suprem Mojtaba Khamenei, și prin trecerea în această tabără a ministrului de Externe Abbas Araghchi și presiunea internă spre a nu ceda, în ciuda problemelor majore economice și sociale, în timp ce Statele Unite așteaptă implozia regimului. Rezultatul este continuarea blocadei strâmtorii Hormuz, făcută de ambii actori, un joc de-a cine clipește primul care aruncă în recesiune economia globală.
Incrâncenare și blocaj: ciocnirea voințelor și a încăpățânării liderilor
În ultima săptămână, războiul americano-israelian din Iran a evoluat cu menținerea în mare măsură a încetării focului, dar cu negocierile iraniano-americane blocate – și cu notabila absență a Israelului de la masă, rămas ca instrument și pârghie posibilă pentru viitor. Dacă am avut o rundă de negocieri care putea duce la o soluție, fiind foarte aproape până când discuțiile în spatele ușilor închise au apărut public și au fost alterate în conținut – acuzații multiple în acest sens apar public, cu referirea repetată la postările președintelui american pe rețelele sociale – partea iraniană a reușit să introducă elemente intermediare care trenează o soluție, dar și revenirea la confruntare directă: Nu mai vorbim despre semnarea unui acord de pace, ci despre negocieri, și nu despre reluarea negocierilor, ci despre condiții pentru a se ajunge la negocieri.
Pe de altă parte, asistăm la un joc de copii, de încăpățânare, care e menit nu să găsească o soluție, ci să arate cine este cel mai tare și cine a câștigat disputa, fără o cale naturală sau evidentă de ieșire cu salvarea aparențelor pentru ambii actori. Din contra, contează cine clipește primul și mai ales cum vinde, în spațiul public global, rezultatul ca pe o victorie absolută, fără dubii. Astfel, Teheranul are pretenția de a nu negocia sub presiune și cere ca blocada navală americană asupra porturilor sale să înceteze, înainte de negocieri reale, în timp ce SUA cere, din contra, ca Teheranul să vină cu propuneri acceptabile și în linie cu cererile americane înainte să ridice blocada. Blocada americană condiționează eficiența pârghiei interdicțiilor iraniene de traversare a strâmtorii și e văzută și ca sursă și pârghie de constrângere pentru a smulge concesii, alături de avantajul propus de SUA pentru deblocarea a 20 mld dolari din banii iranieni indisponibilizați în băncile internaționale.
Deci părțile s-au mutat către disputa privind ordinea, secvențele necesare pentru a se ajunge la negocieri, înainte ca negocierile de substanță să înceapă măcar. Așa a intervenit anularea călătoriei trimișilor speciali americani la Islamabad, a doua oară consecutiv, în timp ce Iranul încerca să joace același joc, trimițându-și ministrul de Externe la Islamabad doar să discute cu gazdele pakistaneze, nicidecum să participe la negocieri cu trimișii americani. Ambii actori consideră că, cu cât prelungesc mai mult blocajul, celălalt e mai înclinat să cedeze: Iranul din cauza problemelor și presiunii economice, SUA din cauza prețului energiei și presiunea internă în perspectiva alegerilor mid-term, dar și din cauza presiunii globale, cu precădere a beneficiarilor produselor din Golf. Nici tatonarea privind încheierea blocadei și sfârșitul războiului, dacă se amână negocierile privind programul nuclear, încercată de Teheran, nu avea cum să fie acceptabilă, SUA respingând inițiativa. Mai ales că libera circulație propusă venea cu menținerea controlului iranian asupra strâmtorii și taxarea tuturor navelor care doresc să treacă prin Hormuz, în beneficiul Iranului. Statele litorale din Golf se opun, cu precădere Omanul, care a respins doleanța Iranului de a se alătura și de a fi al doilea beneficiar, ca vecin al strâmtorii.
Dacă în aer și terestru există un anumit imobilism și se vede respectarea armistițiului, nu același lucru se întâmplă la nivel maritim: la 22 aprilie Iranul a reținut două vase comerciale, după ce lovise alte câteva, și a continuat interdicția selectivă a trecerii vaselor, în timp ce SUA a continuat blocada și a extins-o global, oprind vasele sub pavilion iranian în marea liberă. În același timp, Trezoreria americană a accentuat sancțiunile, la 24 aprilie, introducând noi ținte – rafinării chineze de petrol iranian și 40 firme de transport maritim, dar și numeroase vase din flota din umbră, sau entități care supraveghează arhitectura bancară iraniană. Doar câteva vase s-au strecurat afară din Strâmtoare de la lansarea confruntărilor, la 28 februarie, iar câteva sute de nave și mii de marinari au rămași blocați în Golf, cu impact major asupra prețurilor petrolului și, deci, al tuturor produselor. SUA a blocat și excepția pentru petrolul de pe vasele aflate deja pe mare, cu impact asupra Rusiei și a Iranului.
În privința extinderii cu trei săptămâni a încetării focului între Israel și Liban, aceasta nu a oprit pe deplin confruntările, Statele Unite refuzând să conexeze cele două dosare – deși a mediat încetarea focului, iar Israelul insistând că atacurile din afara zonei tampon vizează Hezbollahul, nu Libanul, organizație teroristă, și ele încetează când fie organizația este distrusă sau controlată de către armata libaneză, deci nu mai atacă frontiera de nord a statului israelian și nu mai lansează rachete, fie a depus armele. Asta în timp ce Armata americană i-a prezentat joi, 30 aprilie președintelui Trump opțiuni militare puternice și țintite care ar avea impact și ar debloca, eventual, negocierile. Asta în timp ce Iranul, sub conducerea Gardienilor Revoluției, marșează pe ideea că poate rezista până la capăt. Deci nici perspectiva nu arată încurajator.
De la presiunea Congresului la cea a prețului barilului de petrol: limitele unei noi acțiuni americane
Secretarul Pentagonului, Pete Hegseth, s-a confruntat cu Congresul joi, 30 aprilie, cu precădere pe temele implicării în război și al expirării, vineri, 1 mai, a celor 60 de zile prevăzute în legea despre puterile în război din 1973, care limitează acțiunea președintelui și instalează controlul și acordul Congresului pentru orice operațiune prelungită de război. În fața Comisiei pentru Servicii Armate al Senatului, pentru a doua oară de la începutul războiului, Hegseth a trebuit să răspundă pe ce și de ce a cheltuit 25 miliarde de dolari în conflict, dând vina cu precădere pe muniția cheltuită și refuzând să spună cât va mai dura conflictul și cât va mai costa. Pentru a evita preluarea controlului de către Congres, Hegseth a anunțat că nu mai există confruntarea și conflictul, invocând încetarea focului, acum extinsă pe perioadă nedeterminată, deci nu este nevoie de declararea unei stări de război de către Congres.
Acest lucru nu înseamnă, însă, că administrația Trump nu poate reveni la faza activă și relansa luptele. Mai ales că există date publice care arată că, pentru a depăși blocajul din negocieri, Președintele a cerut opțiuni și a fost consiliat de către Comandamentul Central al SUA – CENTCOM, în legătură cu depășirea acestui blocaj inclusiv prin lansarea unui nou val, puternic și scurt, de lovituri la adresa Iranului. Această informație singură a aruncat prețul barilului de petrol Brent la 126 dolari, un record de la începerea războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, în 2022. O altă opțiune alternativă prezentată este aceea de preluare a controlului pe o parte a strâmtorii Hormuz și reluarea navigației comerciale, dar aici este vorba deja despre prezența trupelor americane terestru, măcar în insule, și, desigur, pe teritoriu iranian, de cealaltă parte a strâmtorii față de Oman și Emiratele Arabe Unite.
Un comunicat citit la televiziunile oficiale,, unica modalitate de comunicare atribuită Liderului Suprem Mojtaba Khamanei, susține că Iranul va securiza Strâmtoarea Hormuz și va elimina orice inamic care abuzează de această cale maritimă, la care Statele Unite au replicat anunțând faptul că blocada asupra porturilor iraniene va continua atât timp când Teheranul amenință vasele care încearcă să traverseze strâmtoarea, afectând comerțul global cu produse petroliere. Schimbul de mesaje arată că perspectiva escaladării a revenit pe masa discuțiilor iraniano-americane, expuse în spațiul public. Cum în afară de petrol, transporturile de uree, precursor al îngrășămintelor chimice, sunt blocate iar costurile au crescut dramatic, se așteaptă o trecere a acestor costuri spre prețuri tot mai mari și inflație în a doua parte a anului și anul viitor, indiferent cât va dura blocajul.
Iar blocarea strâmtorii Hormuz pare să fie o chestiune de durată. Mai ales că Iranul nu pare dispus să facă vreo concesie semnificativă, lucru deja cunoscut la Washington. Înclinația spre aliniere a conducerii iraniene, inclusiv a ministrului de Externe Araghchi, în siajul lui Ahmad Vahidi, cu nemulțumirea pragmaticilor Pezeshkian și Galibaf, presupune condiții precum cele ca strâmtoarea să rămână în controlul Iranului, cu taxe plătite de oricine vrea să treacă, și chiar programul nuclear să nu prezinte concesii majore – păstrarea uraniului îmbogățit dar și a capacității de a îmbogăți. Mai nou, amânarea discuțiilor privind uraniul și programul nuclear până la ridicarea blocadei americane a fost opțiunea favorită a lui Vahidi, astăzi poziție apărată unitar de partea iraniană.
Pentru că nu a reușit să coopteze Omanul la planul de colectare de taxe la trecerea prin strâmtoare și se așteaptă la represalii, Iranul a folosit această perioadă pentru a-și reface rezerva de rachete și drone și a-și reorganiza apărarea antiaeriană, pregătindu-se pentru escaladare și scenarii diverse precum relansarea războiului, o blocadă pe termen lung a strâmtorii sau colapsul economic și social al statului, cu ieșiri maive de protestatari în stradă. Răspunsul său a fost să arate unitatea națională, să promoveze rezistența la presiuni și să pună accent pe propria capacitate de lovire, în paralel cu construirea unor coridoare alternative prin Caspică, Rusia sau statele litorale, confiscarea sau distrugerea navelor legate de SUA și Israel aflate în Golf sau lansarea atacurilor rebelilor Al Houthi în strâmtoarea Bab el Mandeb, Marea Roșie, Canalul de Suez și estul Mediteranei. La eventuala reluare a ostilităților, în primă fază, SUA și Israelul nu se mai pot baza pe situația de degradare profundă a apărării antiaeriene de la începutul încetării focului.
Strategii de poziționare, negociere, escaladare a confruntării: Iran, SUA, Statele din Golf, Israel și Europa
Iranul combină mai multe strategii, începând cu acoperirea mediatică și informațională a nivelului pierderilor, costurilor și înfrângerii reale din război. A înlocuit definiția victoriei prin evitarea înfrângerii și capitulării, și impune noi condiții pentru dezescaladare, ca și secvențele pentru o eventuală soluție care să ducă nu numai la supraviețuirea regimului – considerată deja rezolvată – ci și evitarea negocierilor sub presiune sau condiționate. Iranul menține respectul față de presiunea militară americană, nu dorește să revină la confruntare, vrea negocieri doar dacă sunt rezultatul propriei voințe, nu forțării sale de a reveni la masă sau a precondițiilor, și își dorește evitarea negocierilor directe, în favoarea celor prin intermediar, cu rol de mediatori.
Angajarea Omanului în gestionea comună a strâmtorii(și a veniturilor din taxe) a fost o încercare de marcare a suveranității asupra strâmtorii prin asumarea interesului său ca fiind al statelor din regiune, deci Hormuzul să devină element de securitate regiunală și nu termen de negociere între SUA și Iran. Nu a reușit, statele din Golf au respins opțiunea. În schimb nu pare foarte ușoară nici situația internă, marcată de constrângeri economice serioase, cu nevoia conducerii existente de a proba că nu face compromisuri și că populația iraniană nu a suferit degeaba și mai ales că are o formă de ieșire din blocaj, eventual de clamare a unui căștig, identificat drept controlul asupra strâmtorii și monetizarea acestui control. Situația economică internă, deja fragilă înainte de război, ar putea însă reprezenta o constrângere reală, chiar dacă liderii duri nici nu vor să audă de concesii sau altceva decât rezistență până la capăt.
SUA e conștientă de luptele din interiorul sistemului și de vulnerabilitățile economice și strategice care pot fi exploatate, încearcă să evite escaladarea, consideră că are toate cărțile și se bazează pe presiunea de nesuportat a conductelor iraniene pline de petrol, care nu au unde să depozieze și nici nu pot încărca nave, odată ce capacitatea de depozitarea terestră și navală e depășită deja. SUA își dorește să evite confruntarea prin diplomație coercitivă, fără a dori revenirea la conflictul pe scară largă, deși menține prezența militară, și crește presiunea pentru a obține concesii semnificative. Presiunea produce pârghii de negociere și e necesar un prim răspuns de deblocare a strâmtorii Hormuz de către Iran înainte de concesii reciproce, fiind evident disconfortul și presiunea create de blocada americană a strâmtorii. Totuși negocierile par dificile odată ce Iranul pierde pârghiile proprii prin sufocarea economiei sale, în paralel cu presiunea venită de la statele din Golf, cele europene, dar și de la proprii săi clienți și parteneri pentru deschiderea traficului și evitarea afectării puternice a economiei globale. Escaladarea selectivă, cu impact major asupra unor confruntări pe mare, poate fi o problemă pentru eventuale negocieri. SUA nu vrea o ieșire diplomatică rapidă, nici căderea în război, riscând moderat capacitatea de absorbție a presiunii de către Iran și eventuala răbufnire a conflictului, în funcție de propria capacitate de a continua războiul.
Iranul consideră că poate absorbi presiune oricât de mult ar dura confruntarea voințelor și încăpățânării, și folosește propriile vulnerabilități ale Administrației Trump – prețul petrolului, alegerile mid-term din noiembrie sau lipsa capacității președintelui Trump de a accepta costurile ridicate. Totuși președintele american nu pare să dorească să facă pași înapoi și dovedește o nouă deschidere spre risc în creștere și eventuală cădere în război. Concesiile nu par la orizont. Mai ales că scepticismul Israelului privind o soluție negociată îl fac să meargă înainte și să încerce să maximizeze propriile interese, după ce a devastat și dorește să mențină distruse capabilitatea nucleară, de rachete și pe cele ale forțelor Proxy, rămânând concentrată azi pe Hezbollah în sudul Libanului, cu posibilitatea de a reveni la un atac în Iran sau de a fi folosit ca parte terță. Israelul menține în continuare presiunea pe Iran indirect, fără a se implica în negocierile americano-iraniene.
În ceea ce privește statele din Golf, ele sunt prinse între dorința de încheiere a confruntării și nevoia ca fluxurile și circulația maritimă să se reia. Ele se opun oricărei opțiuni ca Iranul să controleze sau să extragă venituri din traversarea strâmtorii de către navele comerciale, această opțiune fiind la fel de periculoasă precum închiderea completă a strâmtorii. Gestiunea tensiunilor existente se face fără o confruntare directă, susținând medierea ca soluție. Există o preocupare crescută în legătură cu dinamica și securitatea regională, legată și de atacurile suferite pe baza loviturilor israeliano-americane, lipsa capacității SUA de a apăra statele arabe din Golf, așa cum le deranjează și situația curentă nici-război-nici-pace, care aduce costuri economice majore. La ele se manifestă urgența negocierilor pentru deschiderea strâmtorii, la fel ca la europeni și ceilalți beneficiari de petrol din Golf sau dependenți de furniturile de oriunde. În același timp, unii negociază separat evitarea unor lovituri directe, dacă se reiau confruntările (vezi cazul Arabiei Saudite, pe baza acordului militar cu Iranul sau al negocierilor și concilierii saudito-iranene făcute de China).
O negociere coercitivă prelungită în strâmtoarea Hormuz, așteptând implozia celuilalt
Perspectiva este mai degrabă cea a unei negocieri făcute din târguri succesive prelungite, fără o soluție diplomatică și fără o revenire la războiul total, pe scară largă. Totuși opțiunea americană a escaladării secvențiale întrunește riscurile multiple, care pot impinge situația spre oricare dintre cele două extreme. Altfel, SUA mizează pe faptul că nu e dependentă de petrolul din Golf, chiar dacă o afectează prețul și nu mai funcționează nici regulatorul universal obișnuit de până acum, Arabia Saudită, capabilă oricând să compenseze din rezerve proprii orice turbulență pe alte meridiane, între care Rusia sau Venezuela.
Din păcate bătălia voințelor și a încăpățânării și fuga după victoria totală și capitularea celuilalt se bazează pe percepția despre faptul că ele pot rezista și îndura mai mult decât celălalt. Eforturile se duc și spre construirea unui format de negociere stabil, chiar dacă el nu e o garanție a unei soluții sau măcar a unor propuneri de compromis acceptabile, pe care se poate negocia. Pozițiile rămân maximaliste și ieșirea față de propriul public din ce în ce mai dificilă pe linia de compromis din cauza creșterii excesive a mizei acestei confruntări pe plan politic intern: Trump pentru a-și asigura premiul Nobel pentru Pace și eventuala diminuare a înfrângerii din noiembrie, la alegerile pentru Congres, Teheranul de a menține regimul și a putea crea o sursă financiară pentru reconstrucție.
Altfel, Iranul așteaptă să câștige din relaxarea sancțiunilor și a blocadei înainte să facă eventuale concesii, ba chiar înainte să vină la masa negocierilor, în timp ce Washingtonul vrea să vadă concesii serioase ce pot fi împachetate drept capitularea Iranului înainte de a relaxa presiunea actuală. Situația nu exclude o creștere a presiunii prin lovituri masive, punctuale și scurte ca durată, care să îngenuncheze Iranul – conducte, energie, apă, infrastructură distruse la un viitor atac. Dar poate cea mai periculoasă escaladare este cea maritimă, mai ales că există date și probe că Iranul lansează în continuare mine pe partea omaneză a strâmtorii. Hârtia de turnesol o reprezintă, însă, măsura în care propunerea iraniană va fi respinsă direct de către SUA sau dacă va fi acceptată ca punct de plecare în negociere, respectiv dacă concesiile așteptate vor fi suficiente ca punct de start.
De reținut și coaliția internațională europeană, în fapt cu participare globală, condusă de Marea Britanie și Franța, care se organizează pe baza ideii restabilirii navigației odată ce confruntarea israeliano-americano-iraniană se va fi încheiat cu un acord și blocada va fi ridicată. Aceste state nu doresc să fie parte a confruntării pe care nu au provocat-o, nu vor nici să forțeze militar deschiderea strâmtorii, dar pot așeza misiuni de deminare și de însoțire a navelor și securitate odată ce se consemnează încetarea focului clară și sustenabilă. Pentru statele din această grupare, crucială este reluarea traficului legal, pe baza Legii Mării, UNCLOS, și a liberei circulații, fără taxe, în apele internaționale, și fără o formă de regim coercitiv al Iranului sau al oricui asupra tranzitării strâmtorii Hormuz.
Desigur, rămâne punctul principal, cel al cantității de uraniu îmbogățit deținut de Iran și care trebuie predat SUA, contra a 20 mld blocate din banii Iranului, sau diluate la sub 3,14% grad de îmbogățire, cum propune Teheranul. Din cele circa 486 lg de uraniu îmbogățit 60%, aflat în posesia Iranului în diferite locații, măcar jumătate se află încă la facilitatea din Isfahan, potrivit lui Rafael Grossi, directorul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, respectiv aproximativ 220 kg. Înaintea atacului de 12 zile din iunie, 18 containere albastre au fost identificate satelitar ca deplasate, la 9 iunie, la Isfahan în subteran, acolo unde s-au produs explozii la 12 zile distanță, existând posibiltatea ca această cantitate să fie încă sub pământ. Încheierea programului nuclear ca și promisiunea de a nu îmbogăți uraniu sunt teme obligatorii în negocierile de pace viitoare pentru partea americană și o linie roșie pentru Israel, pe lângă predarea cantității existente.
